TEMA 10.

POLITICA DE
AUTOFINANŢARE
PLAN:
1. Caracteristica şi determinantele politicii de
autofinanţare
2. Politica şi tipurile de autofinanţare
3. Corelaţii dintre autofinanţare, împrumut,
uzură şi repartizarea profiturilor
4. Capacitate de autofinanţare. Costul
autofinanţării
 OBIECTIVE DE REFERINŢĂ:
 să descrie semnificaţia autofinanţării pentru formarea
capitalului;
 să explice conţinutul şi tipurile capacităţii de autofinanţare;
 să evidenţieze criteriile de evaluare a eficienţei folosirii
capitalului propriu;
 să argumenteze aportul autofinanţării la constituirea
capitalului propriu;
 să cunoască variabilele economice şi financiare în cadrul
determinării nivelului de autofinanţare;
 să elucideze coraportul dintre costul profitului reinvestit şi
politica de autofinanţare;
 să definească capacitatea de autofinanţare;
 să calculeze capacitatea de autofinanţare reală şi cea
potenţială.
 1. CARACTERISTICA ŞI DETERMINANTELE POLITICII DE
AUTOFINANŢARE
Nevoile de finanțare ale întreprinderilor sunt variate, de la
trebuinţe de lungă durată şi valoare ridicată (active imobilizate),
până la cele de scurtă durată, nivelul cărora se schimbă în cursul
anului (active circulante).
Sub aspectul efortului pentru obţinere ele se grupează în finanţări
interne (autofinanţarea) şi cele externe (creşteri de capital,
împrumuturi), iar a apartenenţei în fonduri proprii (autofinanţarea,
creşteri de capital) şi angajamente la termen.
Capitalurile proprii, fiind sursa tradiţională de finanţare, se
creează prin aportul proprietarilor sau prin surplusul monetar obținut
ca rezultat al circuitului intern al întreprinderii (autofinanţarea).
Autofinanţarea, fiind un mijloc de finanţare pe care întreprinderea
îl găseşte în propriile forţe, reprezintă îmbogăţirea întreprinderii
care îi va întări structura financiară, mărind, în primul rând, fondul
de rulment.
 Ea constituie baza oricărei dezvoltări, urmărind acoperirea
necesarului de înlocuire a activelor imobilizate, dar şi
creşterea activelor curente.
Autofinanţarea este aptitudinea întreprinderii de a-şi finanţa
utilizările durabile (investiţii în active imobilizate,
rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung, creşterea
nevoii de fond de rulment ca urmare a creşterii capacităţii de
producţie) pe seama fondurilor proprii şi rezervelor, ca parte a
capitalurilor proprii.
Contribuţiile interne ca rezultatul activității, formează
procesul de autofinanţare, care are impact asupra autonomiei
financiare.
Desfăşurarea activităţii presupune o serie de cheltuieli
legate de sarcinile curente ale exploatării şi pierderile
excepţionale, obţinând şi nişte încasări din activitatea:
operațională, financiară și excepţională.
 Diferenţa dintre încasări şi cheltuieli se folosește la plata
impozitului pe profit, dividende, participaţii la beneficii, formarea
fondului de amortizare, a rezervelor etc.
Autofinanţarea este surplusul monetar obţinut în urma
activităţii şi folosit pentru finanţarea dezvoltării ulterioare prin
forţe proprii, având ca sursă o parte din profitul exerciţiul
precedent şi fondul de amortizare.
Prin autofinanţare se înţelege finanţarea întreprinderii din surse
proprii interne, utilizate pentru acoperirea nevoilor de înlocuire a
activelor imobilizate şi creşterea activului economic.
Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din performanţele
activității şi depind de procesul repartizării profitului, amortizare
și politica de îndatorare.
Autofinanțarea are rol central în strategia dezvoltării
întreprinderii, întrucât creează rezerve pentru înlocuirea
imobilizărilor şi expansiunea financiară. O autofinanţare ridicată
asigură posibilităţile de punere în funcțiune a investițiilor și
remunerarea investitorilor financiari.
 Totodată, ea creează posibilități de rambursare a datoriilor
pe termen lung şi mediu şi identifică mărimea riscului asumat
de investitori.
Ea creează rezerve pentru înlocuirea imobilizărilor,
expansiunea financiară, rambursarea datoriilor la termen şi
identifică mărimea riscului asumat de investitori.
E. Harle afirmă că „autofinanţarea nu trebuie să fie judecată
numai după o analiză retrospectivă a rentabilităţii, ci în funcţie
de comportamentul anticipat de bancheri şi de diferiţi
investitori, care-şi aduc aporturile în funcţie de rezultatele
obţinute.
Din această cauză, rentabilitatea nu trebuie să fie
considerată ca o sancţiune a trecutului, ci ca un pariu asupra
viitorului, reflectând o strategie financiară, în principal, pe
termen mediu”.
 În literatura de specialitate se remarcă că „…autofinanţarea
constituie, în general, pivotul finanţării întreprinderilor şi, pentru
unele dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive ale
dezvoltării”.
Pentru satisfacerea nevoilor autofinanţării se utilizează şi o
parte a surplusului monetar determinat de uzura capitalului fix.
Autofinanţarea este o resursă internă, care reflectă bogăţia
reţinută de întreprindere, destinată acoperirii nevoilor de
finanţare ale exerciţiului viitor.
Ea este determinată de creşterea resurselor obţinute din propria
activitate care permanent vor rămâne la dispoziţia întreprinderii.
Metoda reclamă obţinerea de venituri pentru acoperirea
cheltuielilor şi realizarea unui profit, din care o parte se reţine
pentru finanţarea ciclului de exploatare şi sporirea activelor fixe.
Ea are ca destinație finanţarea pe termen lung (investiţiile,
rambursarea datoriilor pe termen lung şi creşterea fondului de
rulment).
 Metoda reclamă obţinerea de profit, din care o parte se
reţine pentru finanţarea ciclului de exploatare şi sporirea
activelor fixe.
Importanţa autofinanţării se confirmă prin așa avantaje, ca:
- constituie mijloc sigur de finanţare, sursă independentă şi
stabilă de finanțare, ținând cont că uneori, întreprinderea
întâmpină greutăţi în colectarea capitalurilor de pe piaţa
financiară sau monetară;
- apără libertatea de acţiune, fiindcă autonomia financiară
asigură independenţă de gestionare faţă de organismele
financiare şi de credit;
- creşterea cointeresării în obţinerea de rezultate financiare
superioare, mobilizarea rezervelor interne, folosirea
resurselor, stabilirea structurii;
- reprezintă un mijloc sigur de acoperire financiară a
necesităţilor, o sursă independentă şi stabilă în situaţii
conjuncturale nefavorabile;
- este elementul în baza căruia finanţarea externă va putea fi
solicitată şi obţinută de către întreprindere;
- creează capacitatea de rambursare a împrumuturilor;
- subordonează dezvoltarea întreprinderii rezultatelor
activităţii proprii;
- sporeşte interesul întreprinderii pentru autodezvoltare;
- conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind
alegerea investiţiilor, cu condiţia realizării unor investiţii
utile;
- permite frânarea îndatorării şi reducerea cheltuielilor
financiare;
- reprezintă un indicator de măsurare a rentabilităţii
capitalurilor;
- asigură premisele pentru atragerea capitalului extern şi a
finanţărilor de pe pieţele de capital.
 Surplusul monetar nu rămâne integral la dispoziţia
întreprinderii, o parte servește pentru remunerația
proprietarilor.
Autofinanţarea, ca sursă independentă de fonduri, impune
stabilirea legăturii între autofinanţare şi autonomie, care apare
ca garanţie pentru stabilitate financiară.
Acest statut al autofinanţării ţine de două raţiuni:
1. mărimea ei absolută şi relativă, permite stabilirea
performanţelor;
2. ea creează capacitatea de rambursare a datoriilor
întreprinderii.
Complexitatea autofinanţării rezultă din:
a) capacitatea întreprinderii de a negocia anumite
constrângeri;
b) a face față riscului economic şi financiar;
c) a gestiona problemele cu personalul;
d) a negocia cu creditorii, asociaţii, stat.
 Autofinanțarea creează avantaje pentru:
1. proprietari (capitalizarea unei părți din profit sporește
valoarea de piaţă a averii)
2. întreprindere, întrucât reținerea profitului garantează
securitatea şi independența, profitul reinvestit este exonerat
de la plata impozitului pe venit, ceea ce creează posibilităţi
mai mari de reinvestire.
Întreprinderea ca persoană juridică, este avantajată întrucât
nu mai este nevoită să apeleze la acţionari sau la piaţa
financiară pentru a acoperi necesarul de fonduri.
Totodată, creşte autonomia financiară faţă de bănci.
Autofinanţarea depinde de doi factori:
– excedentul de resurse financiare din activitatea
întreprinderii, reprezentată de capacitatea de autofinanţare;
– cota parte din aceste resurse, distribuită acţionarilor sub
formă de dividende.
 Ea constituie o resursă proprie a întreprinderii, a căror
absenţă conduce la dezechilibrarea structurii bilanţului şi este
cel mai răspândit principiu de finanţare ce asigură creşterea
autonomiei financiare.
Dar, pot exista situaţii în care ea are capacitate de
autofinanţare, dar nu are o autofinanţare suficientă, care se
traduce prin apelarea la împrumuturi de toate felurile, ceea ce
are ca efect prezenţa datoriilor în bilanţ şi afectează structura
financiară a acesteia.
Autofinanţarea are ca resurse şi amortizările şi provizioanele
calculate.
Acestea se pot considera fluxuri de trezorerie din întreaga
activitate a întreprinderii, finanţată atât din capitaluri proprii,
cât şi împrumutate.
În consecinţă, costul autofinanţării din amortizări şi
provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.
 Autofinanţarea este, de asemenea, utilizată pentru a măsura
posibilităţile de recurgere la noi împrumuturi. Rata:
datorii pe termen lung şi mediu / autofinanţare
măsoară durata teoretică maximală de rambursare a
împrumuturilor lungi, dacă totalitatea autofinanţării este
afectată acestei rambursări.
Autofinanţarea creşte capacitatea de îndatorare, deoarece ea
antrenează o ameliorare a ratei de autonomie financiară:
capitaluri proprii / datorii totale.
Autofinanţarea este o condiţie a îndatorării şi mijlocul
rambursării ei.
Ea constituie adesea pentru întreprindere o condiţie de
recurgere la îndatorare, deoarece creditorii nu acceptă de a
finanţa proiectele de investiţii fără participarea întreprinderii
în anumite proporţii la finanţarea lor.
 2. POLITICA ŞI TIPURILE DE AUTOFINANŢARE
Politica de autofinanţare, ca sinteza proceselor de producţie,
desfacere şi financiare, are loc fundamental în strategia
dezvoltării întreprinderii.
Mărimea participării ei la formarea capitalurilor depinde de:
1. capacitatea de a produce profit;
2. repartizarea profitului net;
3. fondul de amortizare.
Conform teoriei ordinii preferenţiale deciziile de finanţare,
dividendele şi creșterea capitalului se află în interrelaţie.
Ea susţine că autofinanţarea trebuie să aibă prioritate față de
folosirea resurselor proprii externe.
Autofinanţarea, exprimând posibilitatea reproducerii
capitalurilor și rambursării împrumuturilor, constituie o sursă
de finanţare independentă şi stabilă fiindcă asigură reproducţia
simplă şi creşterea capitalului.
 Sursele de autofinanţare, obținute din performanţele activității se
pot grupa în funcţie de mărimea profitului, amortizare, politica de
îndatorare.
Autofinanțarea urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
1. creşterea cursului şi valorii acţiunilor prin sporirea mărimii
profitul net, reţinut pentru autofinanţare:
a. cauzează reducerea riscul de insolvabilitate (se reflectă prin
creşterea cererii de acţiuni);
b. asigură creșterea capacității de îndatorare (îmbunătăţeşte
raportul dintre capitalurile proprii şi datorii, iar prin efectul de
levier valoarea întreprinderii);
2. creşterea potenţialului întreprinderii şi independenţei faţă de
mediul financiar. Autofinanţarea:
a. sporeşte lichidităţile, prin evitarea plăţii dividendelor, pe care
le poate utiliza în acumularea de capital
b. nu presupune negocieri cu terțe persoane (bănci, alţi creditori)
în asigurarea necesităţilor de capital, ci numai cu proprii
acţionari, sporindu-i autonomia faţă de mediul financiar;
3. exploatarea unor avantaje pe care le oferă statul. Ea poate
constitui o premisă a diminuării fiscalităţii, prin reducerea
impozitului pe profit. În anumite perioade, statul acordă
reducerea impozitului reinvestit pentru dezvoltarea
capacităţilor de producţie în scopul obţinerii de profituri
viitoare, prin această măsură încurajând investiţiile.
Autofinanţarea este o politică financiară binevenită, dar
pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi
pentru o mobilitate mai mare a capitalului, nu e oportună
acoperirea integrală a necesităţilor de finanțare din surse
interne, fiindcă se poate scăpa din vedere costul capitalului
propriu comparativ cu cel împrumutat (în multe cazuri costul
capitalului propriu este mai ridicat decât al împrumutului).
Nu există un optim al politicii de autofinanţare. Pe plan
mondial, până în anii '60 a secolului trecut, o bună structură
financiară presupunea un nivel scăzut al îndatorării, punându-
se accentul pe autofinanţare şi resurse proprii, respectiv pe
autonomia financiară a întreprinderilor.
 În deceniul al 8-lea, o bună structură se caracteriza printr-un
nivel „normal” al îndatorării, adică nu excesiv comparativ cu
capitalul propriu, dar punându-se accentul pe efectul pozitiv de
îndatorare.
În anii '80 o bună structură financiară se caracteriza prin
diminuarea progresivă a îndatorării, creşterea autonomiei
financiare şi rentabilităţii.
Ea are o serie de limite, care se exprimă prin faptul că, unele
structuri pot avea o mare capacitate de autofinanţare, dar să nu
necesite finanţări mari, în timp ce alte să se confrunte cu
fenomenul inversat.
Astfel, ea nu asigură o corelare reală dintre capacitatea de
finanţare şi nevoia de finanţare, ceea ce poate produce unele
dezechilibre.
Asupra procesului de autofinanţare au influență: fiscalitatea,
diverse constrângeri juridice sau cele legate de accesul pe piaţa
financiară, politica creditară a băncilor, costul creditelor, nivelul
rentabilității, intenţiile de creştere economică ale întreprinderii.
 În unele ţări occidentale, alături de noţiunea de
autofinanţarea totală, se utilizează şi cea de cash-flow,
denumită şi marjă brută de autofinanţare care reprezintă totalul
fondurilor disponibile pentru a fi reinvestite.
Deosebirea constă în aceea că autofinanţarea nu cuprinde
profitul distribuit acţionarilor şi angajaţilor sub forma de
participare la profit.
Astfel, cash-flow-ul corespunde autofinanţării înainte de
distribuirea profitului.
Totodată, se calculă rata financiară a cash-flow-lui prin care
se stabilește în ce măsură vânzările eliberează surse destinate
menţinerii potenţialului întreprinderii, îmbogăţirii şi
remunerării asociaţilor:

Cu cât această rată este mai ridicată, cu atât capacitatea de

autofinanţare este mai mare. Cash-flow-ul cuprinde: beneficiul
net, uzura şi unele provizioane.
 Întrucât, ea este surplusul monetar din activitate folosit la
finanţarea dezvoltării viitoare, este necesar de a evidenția
componentele şi modul ei de calcul, la care există două puncte
de vedere.
Primul, prezintă autofinanţarea ca diferenţă dintre fluxul
încasărilor şi plăţilor din activitatea întreprinderii.
Al doilea, ca parte a surplusului monetar obţinut (cash-flow
sau capacitate de autofinanţare).
În caz de pierdere, ea nu va asigura menținerea fondurilor
angajate, deci capitalul întreprinderii va scădea.
Starea financiară a întreprinderii se poate aprecia prin:
1. cifra de afaceri;
2. valoarea adăugată;
3. rezultatul exerciţiului;
4. rentabilitate;
5. solvabilitate;
6. cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri etc.
 Din punct de vedere dinamic, ciclul de acumulare al
resurselor întreprinderii, din care se va alimenta
autofinanţarea, poate fi descris:
Active imobilizate Capitaluri proprii. Datorii
Finanţarea investiţiilor pe termen lung şi mediu

Autofinanţarea Creşterea capitalurilor proprii

Rambursarea datoriilor Datorii financiare

Figura . Ciclul de acumulare al resurselor întreprinderii

Însă, indicatorul cu expresivitatea cea mai mare este
autofinanţarea, întrucât reflectă capacitatea întreprinderii de a-
şi genera sursele necesare reînnoirii, modernizării şi
dezvoltării potențialului productiv.
Politică de autofinanţare trebuie analizată în funcţie de
rentabilitatea pe care o degajă profitul reinvestit. Dacă
rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanţare este
egală cu rentabilitatea reclamată de acţionari, politica de
autofinanţare pentru întreprindere este neutră.
 Numai atunci când rentabilitatea investirilor acoperite prin
autofinanţare este mai mare decât remuneraţia cerută de
acţionari, autofinanţarea are un efect pozitiv.
În funcţie de componente modalităţile de exprimare sunt:
1. autofinanţarea totală (globală, brută) semnifică diferenţa
dintre venituri şi cheltuieli. Exprimă surplusul, destinat
acoperirii necesităților de dezvoltare. Ea depinde de
mărimea profitului, amortizării, alte resurse şi rezerve.
Autofinanțarea totală este alcătuită din autofinanţarea de
menţinere şi cea de expansiune (sau netă);
2. autofinanţarea netă sunt sursele de finanţare a dezvoltării
întreprinderii Ele sunt sursele proprii peste necesarul cerut
de refacerea capitalurilor imobilizate și se formează din
profitul net care rămâne după remunerarea asociaţilor sau
acţionarilor și din fondul de uzură;
3. autofinanţarea parţială se manifestă în cazul, în care se
acoperă din resurse proprii o parte din cerinţele de
dezvoltare ale întreprinderilor;
4. autofinanţarea integrală reflectă acoperirea, în totalitate,
din resurse proprii a cerinţelor de funcţionare şi dezvoltare
ale întreprinderilor;
5. autofinanţarea de menţinere (supravieţuire) include
resursele din care, în viitor, vor fi efectuate investiții în
scopul menținerii potenţialului productiv, utilizat pentru
activitate, dezvoltare şi acoperirea riscurilor.
Ea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura
reproducţia simplă şi, în măsura posibilă, cea lărgită. Ea
corespunde resurselor care permit:
1) compensarea uzurii activelor pe termen lung;
2) compensarea riscurilor aferente elementelor de activ sau
patrimoniu;
3) este partea din rezultate, care este menţinută şi reinvestită
în activitate.
Primele două componente corespund resurselor necesare
reconstituirii capitalurilor angajate permanent în activitate
(autofinanţarea de menţinere), iar a treia permite să se extindă
producţia şi să se dezvolte activitatea întreprinderii, adică se
formează autofinanţarea de creştere.
 Mărimea autofinanţării constituie baza dezvoltării
întreprinderilor și joacă un puternic rol de semnalizator al
performanţelor, întrucăt reflectă performanţele întreprinderii,
sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia de a
utiliza eficient capitalurile şi asigura o remunerare stimulativă.
Pentru manageri un nivel ridicat al autofinanţării conduce la
creşterea autonomiei financiare şi permite o mai mare libertate
în acţiunea de realizare a obiectivelor pe termen lung.
Pentru creditori ea certifică capacitatea de rambursare a
împrumuturilor şi nivelul riscului de neplată.
Aspectele finanţării prezintă importanţa crucială pentru
supravieţuirea şi dezvoltarea ei, fiindcă întreprinderea:
– trebuie să dispună de lichidităţi, adică onorării datoriilor cu
scadenţa în viitorul apropiat, asigurându-şi echilibrul
financiar pe termen scurt;
– se pune problema lansării în investiţii de orice natură care să
asigure posibilităţile dezvoltării întreprinderii pe termen
mediu şi lung, ceea ce condiţionează creşterea rezultatelor în
viitor şi menţinerea echilibrului financiar.
3. CORELAŢII DINTRE AUTOFINANŢARE, ÎMPRUMUT,
AMORTIZARE ŞI REPARTIZAREA PROFITULUI
Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia nu ține
totalmente de voinţa întreprinderii sau proprietarilor ci și de
impactul unui șir de constrângeri.
Capacitatea ei de a negocia acestea constrângeri determină
mărimea valorii adăugate. Activitatea este influenţată de:
a) fiscalitate;
b) constrângeri privind accesul pe piaţa financiară;
c) constrângeri juridice sau politica băncilor privitor la
creditare;
d) costul creditelor şi gradul de rentabilitate ce se va obţine;
e) intenţiile de creştere economică ale întreprinderii.
Fiscalitatea vizează tipurile de decizie şi niveluri de
responsabilitate ce țin de alegerea metodei de finanţare, durata
de viaţă a echipamentului, calculul preţului de vânzare.
Aproape fiecare operaţiune a întreprinderii antrenează o
prelevare fiscală, care afectează mai mult sau mai puţin
costurile şi, implicit, preţurile produselor.
 Factorii de incidenţă asupra
autofinanţării:

Fiscalitatea Constrângeri
diverse

Constrângeri
privind
accesul pe piaţa
financiară
 Sub aspectul fiscalităţii există o relaţie: fiscalitate mare –
autofinanţare ridicată şi invers, în sensul că o politică de
impunere apăsătoare impune capitalizarea unei părţi din profit,
cât mai mare, găsind în această destinaţie condiţii mai lejere
de impunere (facilităţi fiscale).
În schimb, alte reglementări, cum sunt acelea referitoare la
reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (amortizarea,
rambursări de credite, dobânzi), mai mult pot influenţa asupra
creşterii distribuirii de dividende, decât al creşterii resurselor
de autofinanţare.
Acţionarii, care sunt puternic impozitaţi pe venituri din
dividende, vor vota pentru distribuirea unui dividend mai
redus, în favoarea profitului reinvestit, deci a maximizării
valorii întreprinderii şi a patrimoniului fiecărui acţionar.
Distribuirea de dividende depinde de reglementarea fiscală
(fiscalitatea întreprinderii şi fiscalitatea personală), de dreptul
societăţilor şi de relaţiile dintre acţionari şi conducători.
 Dimpotrivă, decizia AGA de a reinvesti profitul majorează
resursele de autofinanţare, dar poate provoca nemulţumirea
acţionarilor, care vor avea tendinţa să vândă acţiunile.
Aceasta, prin jocul cererii şi al ofertei, poate duce la
scăderea cursului bursier, iar SA este pusă în imposibilitatea
de a efectua creşteri de capital prin emisiune de noi acţiuni.
Totodată, cursul bursier scăzut al acţiunilor atrage atenţia
investitorilor străini care, prin cumpărări masive în perioade
optime, pot prelua controlul asupra SA.
Decizia AGA de a distribui dividend reduce suma destinată
autofinanţării, dar se satisfac exigenţelor acţionarilor.
Fidelitatea lor faţă de societate, manifestată în deţinerea
acţiunilor, duce la creşterea cursului bursier și respectiv a
valorii de piaţă a societății.
Constrângeri privind accesul pe piaţa financiară. În cazul
întreprinderilor necotate la bursă, procurarea fondurilor
necesare creşterii economice nu se poate realiza prin apel la
piaţa financiară.
 Ca alternativa se apelează la creditului bancar, autofinanţare
sau creşterea de capital.
Creşterile de capital prin noi aporturi de numerar sau în
natură sunt operaţiuni care durează în timp, sunt operaţiuni
dificile şi costisitoare ceea ce face ca, în comparaţie,
autofinanţarea să apară preferabilă.
Diverse constrângeri juridice. Profitul unei SA are două
mari destinaţii:
1) distribuiri de dividende;
2) reinvestire (autofinanţare).
Procesul de autofinanţare poate să vizeze două direcţii
fundamentale:
1. activele imobilizate (investiţiile în sens tradiţional;
2. autofinanţarea poate însemna rambursarea împrumuturilor.
Comparaţia între suma angajamentelor la termen şi cea a
autofinanţării permite să se aprecieze capacitatea de
rambursare a datoriilor.
 Astfel, previziunile privind autofinanţarea sunt strâns legate
de politica privind împrumuturile, politica de distribuire a
profitului şi politica de uzură pe care o practică întreprinderea.
Obligaţiile întreprinderii, decurgând din politica lor de
îndatorare, se traduc în plăţi regulate de dobânzi care,
împreună cu rambursările anuale, constituie cheltuieli
financiare.
Cu cât structura este mai îndatorată, cu atât cheltuielile
financiare anuale sunt mai mari, reducând beneficiul şi, prin
urmare, posibilităţile de autofinanţare.
Sub aspect financiar, legătura între autofinanţare şi
îndatorare este mai complexă, fiindcă prima este aproape
întotdeauna o condiţie necesară în vederea obţinerii
împrumutului.
În acelaşi timp, ea constituie o garanţie şi un mijloc de
rambursare a acestuia.
Pentru a aproba şi a oferi creditele solicitate, băncile cer
întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare.
 În cazul creditelor pe termen lung şi mijlociu, se cere ca
datoria să nu depăşească un anumit nivel al capacităţii de
autofinanţare:

Presupunem că întreprinderea are împrumuturi pe termen

lung şi mediu de 887 312 mii lei, iar capacitatea de
autofinanţare va constitui 591 541 mii lei, acest indicator va fi:
887 312 / 591 541 = 1,5 ani
Astfel, utilizarea deplina a surplusul monetar anualva
permite rambursarea datoriilor în termen de 1,5 ani.
Indicatorul mai mic de 2, reflectă că pe baza autofinanţării ea
îşi poate rambursa integral datoriile la termen, întrucât:
1. nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea de
autofinanţare;
2. dispune de o ridicată capacitate de rambursare a creditelor;
3. este în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-şi
pericliteze autonomia şi solvabilitatea financiară.
 Valorile medii cuprinse între 2 şi 3 ani, reflectă că întreprinderea
trebuie să afecteze de la 2 la 3 ani marja brută de autofinanţare.
Dacă raportul atinge valori mai mari de 3 ani, întreprinderea are
un grad ridicat de îndatorare şi o scăzută capacitate de rambursare
a datoriilor, ceea ce va crea dificultăţi la rambursarea datoriilor la
scadenţă, iar recurgerea la noi credite va agrava situaţia, adică se
va afecta posibilitatea lor de a contracta noi credite.
Eventualii împrumutători vor ezita să-şi asume riscul acordării
de noi împrumuturi a căror rambursare poate fi problematică.
Aceasta arată că autofinanţarea constituie fundamentul capacităţii
de rambursare.
Legătura care există între autofinanţare şi posibilitatea de
obţinere a unor împrumuturi pe termen mediu şi lung, stabileşte
că indicatorul de bază, luat în considerare de instituţiile de credit
atunci când analizează capacitatea de rambursare a creditelor, este
raportul dintre datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimea
autofinanţării.
 Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că ea
măsoară capacitatea întreprinderii de a crea un surplus
monetar ca singură sursă de rambursare a împrumuturilor.
Nivelul şi evoluţia autofinanţării sunt elemente pe care
furnizorii de capital le ia în calcul înainte de a accepta să se
implice în activitatea întreprinderii. Un nivel satisfăcător al
autofinanţării apare ca o condiţie fundamentală pentru
obţinerea altor surse de finanţare.
Întreprinderile care folosesc credite tind să obţină efecte de
îndatorare pozitive, astfel încât să permită nu numai
rambursarea împrumutului şi dobânzii, dar să rămână şi un
profit care să poată fi utilizat pentru finanţarea unor noi
proiecte, deci pentru sporirea posibilităţilor de autofinanțare.
O asemenea perspectivă este realistă în caz că rata
rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii.
Nici creşterea de capital şi nici împrumuturile nu se pot
realiza dacă ea nu manifestă o capacitate de autofinanţare
suficientă.
 Cu cât creşte capacitatea de autofinanţare creşte şi
posibilitatea apelării la credite.
Amortizarea este un factor de influenţă pozitivă asupra
autofinanţării, întrucât este o sursa a autofinanţării, iar prin
mărimea ei se influenţează, în sens de diminuare, impozitul.
Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate
măresc costurile, micşorează profitul şi impozitul pe profit.
Ţinând cont că cheltuielile de uzură nu generează fluxuri
financiare negative, fondul de amortizare poate fi utilizat
pentru reinvestire şi, alături de economia de impozit pe profit,
să mărească gradul de autofinanţare.
Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresivă
conduce la descreşterea, de la un an la altul, a cheltuielilor de
amoptizare (în primii ani fluxurile vor fi mai mari, în timp ce,
către sfârşitul duratei de funcţionare a activelor, fluxurile de
autofinanţare vor fi mai mici), ca urmare a scăderii fondului
anual de amoptizere şi a creşterii impozitului pe profit.
 În realitate, amortizarea are o influenţă neutră asupra
autofinanţării: mărind costurile cu amortizarea, se micşorează
profitul şi invers, aşa încât nu se poate conta pe un alt cuantum
al resurselor decât acela din exploatare.
Politica de amortizare poate modula fluxurile de
autofinanţare, crescător sau descrescător, în funcţie de scopuri.
Aplicarea diverselor metode de amortizare şi posibilitatea
întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare creează
posibilitatea constituirii a unui fond de amortizare mai mare
sau mai mic.
La reinvestire, ea devine o sursă de finanţare prin care
potenţialul întreprinderii poate fi majorat în proporţii mari.
Pentru a-şi îmbunătăţi strategia financiară, ea poate adopta
politici de determinare a mărimii fondului de amortizare
(utilizând metode liniare, progresive sau degresive).
 Apelarea doar la autofinanţare se poate realiza în măsura în
care valoarea necesarului de finanţat este inferior cuantumului
autofinanţării. Pentru a asigura autofinanţarea, este necesar să
se obţină profit sau ca mărimea eventualei pierderi să nu
depăşească mărimea uzurii.
Între politica de autofinanţare şi cea de repartizare a
profitului există o strânsă legătură. Politica de repartizare a
profitului este dată prin poziţia proprietarilor. Dincolo de
acestea, există legislaţie specifică prin care se impun condiţii
privind modul de constituire şi proporţiile autofinanţării. Tot
în această categorie, trebuie considerate şi reglementările
speciale ale băncilor sau ale altor organisme financiare.
Nivelul autofinanţării este legat de politica de repartizare a
profitului sau distribuirea dividendelor.
Legătura este complexă, întrucât o politică avantajoasă de
distribuire atrage investiţii pentru creşterea capitalului, ceea ce
este echivalent cu o sporire a capacităţii viitoare de
autofinanţare.
 Politica de repartizare a profiturilor este o politică de lichiditate:
dacă se constituie fond de rezervă cresc lichidităţile şi posibilităţile
de autofinanţare şi invers, repartizări de dividende mai mari, conduc
la micşorarea lichidităţilor şi a posibilităţilor de autofinanţare.
Profitul întreprinderii, fie că se distribuie sub formă de dividende
sau participaţii la beneficii, sau se constituie fond de rezerva
(posibilităţi de autofinanţare) este proprietatea acţionarilor
(proprietarilor).
Din punct de vedere al repartizării profiturilor sub forma de
dividende, se evidenţiază două curente, acționari care preferă :
- dividende sporite pentru consum imediat şi care sunt în dezacord
cu politica de autofinanţare ca mijloc de creştere economică;
- plasarea dividendelor în noi acţiuni, în speranţa unor profituri
viitoare consistente, fără a pierde, totodată, posibilitatea obţinerii
de lichidităţi imediate, putând vinde la bursă acţiunile pe care le
deţin.
 Acordarea de dividende mai mari, are drept efect pozitiv
păstrarea încrederii şi fidelităţii lor faţă de societate, însă
micşorează posibilităţile de autofinanţare.
În stabilirea nivelului de dividende distribuite acţionarilor,
trebuie avute în vedere mai multe restricţii şi anume:
1. un nivel prea redus ar putea nemulţumi acţionarii care, de
multe ori, sunt tentanţi mai mult de câştigurile imediate,
trecând în planul doi câştigurile din perspectivă;
2. un nivel prea mare afectează capacitatea de a asigura
resursele financiare necesare dezvoltării, prin diminuarea
autofinanţării.
Deci, în aceste condiţii, trebuie găsit un compromis între
interesele imediate şi de perspectivă ale firmei, care să asigure:
dobândirea încrederii acţionarilor;
să permită o dezvoltare echilibrată a firmei în viitor.
În situaţia nerepartizării de dividende, într-un an sau altul,
pot apărea nemulţumiri în masă a acţionarilor, care se pot
concretiza în tendinţa de vânzare a acţiunilor.
 Dacă procesul capătă amploare sau se generalizează,
consecinţa este scăderea cursului bursier.
În această situaţie se creează două aspecte nefavorabile:
1. imposibilitatea pentru SA de a efectua creşteri de capital
prin emisiune de noi acţiuni din cauza cursului bursier
scăzut, care determină şi un preţ de emisiune scăzut.
Întrucât, preţul de emisiune al acţiunilor trebuie să se
situeze între valoarea nominală şi cursul zilei, un curs
scăzut ar determina şi un preţ de emisiune scăzut. Cu cât
cursul este mai mic, pentru atingerea mărimii necesare a
creşterii de capital, trebuie emise mai multe acţiuni, însă
numărul crescut al acţiunilor atrage remuneraţii mai mari în
viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, dacă nivelul
scăzut al cursului este o consecinţă a politicii de
autofinanţare, aceasta face creşterea de capital mai
costisitoare;
2. cursul scăzut al acţiunilor, determinat de politica de
autofinanţare şi de dividende, atrage atenţia investitorilor
străini care, prin cumpărări masive la bursă în perioade
 Influenţe ale unor nevoi personale imediate sau de perspectivă,
ale inflaţiei sau conjuncturii determină schimbări importante în
politica de repartizare a profitului şi, deci, în poziţia acesteia faţă
de autofinanţare.
Autofinanţarea şi autonomia financiară. Autofinanţarea fiind
obţinută prin activitatea întreprinderii, apare ca singura garanţie
pentru autonomie şi stabilitate financiară.
Insuficienţa ei reduce posibilităţile de finanţare. Ea constituie
baza oricărui plan de finanţare la termen, iar investitorii nu vor
plasa resurse decât dacă suma autofinanţării este liniştitoare.
Aporturile la capitalul propriu nu par să mărească dependenţa
întreprinderii faţă de acţionari. Dar, întreprinderea care prezintă
rezultate şi o autofinanţare insuficientă riscă să descurajeze
aportul la capital al acţionarilor.
În cazul insuficienţei autofinanţării, recurgerea la creşterea de
capital poate fi cauza pierderii totale sau parţiale a controlului
asupra întreprinderii pentru asociaţii actuali.
 Apelarea la finanţare internă are ca avantaj faptul că nu
există obligativitatea remunerării sau rambursării surselor de
finanţare.
Dezavantajul – conflictul care poate apărea între interesele
întreprinderii, de maximizare a valorii şi interesele
acţionarilor.
În măsura în care ei nu doresc obţinerea unui potenţial câştig
ulterior, ci obţinerea unui câştig cert, vor solicita acordarea de
dividende, ceea ce va duce la diminuarea posibilităţii de
autofinanţare.
Limitele autofinanţării sunt date de raportul între nivelul
acesteia şi necesarul de finanţat.
Astfel, previziunile privind autofinanţarea sunt strâns legate
de:
1. politica privind împrumuturile;
2. politica de distribuire a profitului;
3. politica de amortizare pe care o practică
întreprinderea.
 4. CAPACITATE DE AUTOFINANŢARE. COSTUL
AUTOFINANŢĂRII
Pe lângă rolul său de creştere a capitalurilor proprii,
autofinanţarea reprezintă şi important indicator de asigurare a
performanţelor. Mijloacele de finanţare trebuie să fie adaptate
la nevoile activității întreprinderii, ceea ce poate crea două
categorii de dificultăţi, ea poate fi în situaţia :
– să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi
ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când
realizează investiţii cu rentabilitate pe termen lung;
– de a folosi, pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe
care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
Sursele destinate autofinanţării, având ca menire finanţarea
activităţilor viitoare, reprezintă surse interne, provenite din
excedentul monetar obţinut din operaţiuni economice şi
financiare, adică din diferenţa dintre fluxurile financiare
pozitive şi negative, respectiv dintre încasări şi plăţi.
 Capacitatea de autofinanţare este potenţialul financiar degajat din
activitatea rentabilă a întreprinderii la finele exerciţiului financiar,
înainte de distribuirea dividendelor.
Ea se obţine în rezultatul operaţiunilor de încasări şi plăţi, având
destinația de remunerare a capitalurilor proprii și finanţarea
investiţiilor de expansiune (profitul pentru formarea rezervelor şi a
fondului de dezvoltare) şi de menţinere sau reînnoire (amortizarea).
Ea reflectă situația trezoreriei atunci, când sunt obţinute
veniturile şi achitate cheltuielile, reprezintă capacitatea de a
autofinanţa investiţiile şi majora fondul de rulment şi capacitatea de
rambursare a datoriilor.
Capacitatea de autofinanţare poate fi interpretată ca:
1.indicator a rezultatelor exercițiului, ca urmare a confruntării
dintre venituri şi cheltuieli. Dacă excedentul brut al exploatării
ține numai de activitatea de exploatare, ea are impact global,
întrucât include efectele tuturor activităţilor asupra rezultatului
obţinut;
2. surplus monetar potenţial, sunt resurselor suplimentare,
rezultate din activitate, în cursul perioadei de gestiune şi
care vor putea finanţa întreprinderea după prelevarea
dividendelor:
Autofinanţarea = Capacitatea de autofinanţare –
Dividende;
3. ea poate fi interpretă ca valoarea maximă ce poate contribui
la dezvoltarea întreprinderii, în absenţa distribuirii
dividendelor;
4. element al tabloului de finanţare, asigurând legătura dintre
sinteza rezultatelor şi analiza fluxurilor financiare;
5. informaţie pentru aprecierea contribuţiei întreprinderii la
finanţare.
O bună capacitate de autofinanţare, exprimă şi capacitate
înaltă de îndatorare, posibilitatea garantării creditelor și
micşorării riscul financiar, fiind în măsură să evite greutăţile în
perioadele de criză.
 Ea este şi indicator de lichiditate şi solvabilitate financiară,
ridică gradul de bonitate, măreşte încrederea partenerilor,
creând condiţii favorabile de negociere a contractelor.
Inconveniente – având cost relativ ridicat autofinanţarea
constituie un obstacol în mobilitatea capitalului.
Capacitatea de autofinanţare este destinată să asigure:
1. finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
2. creşterea fondului de rulment;
3. finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;
4. rambursarea împrumuturilor contractate;
5. remunerarea capitalurilor investite etc.
În calitatea sa de indicator al finanţării interne, ea poate
asigura:
– înnoirea echipamentelor (ca o consecinţă a amortizărilor);
– acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor;
– dezvoltarea potenţialului de producţie şi creșterea prin
capitalizarea unei părţi din rezultat.
 Importanţa autofinanţării se marchează prin :
1. este o sursă de finanţare independentă şi stabilă;
2. oferă autonomie financiară;
3. permite frânarea îndatorării şi reducerea cheltuielilor
financiare;
4. conferă un grad de libertate în alegerea investiţiilor;
5. este indicator pe baza căruia se calculă rentabilitatea
financiară.
Obiectivele capacităţii de autofinanţare a întreprinderii sunt:
- identificarea la sfârşitul exerciţiului financiar a
potenţialului activității;
- evidenţierea potenţialului financiar de creștere economică;
- reflectarea forţei financiare, garantarea securităţii şi
independenţei.
Prin dimensiunea sa ea contribuie la creşterea independenţei
financiare şi la consolidarea capacităţii de îndatorare.
În condiţiile unei politici restrictive de distribuire a
dividendelor, prin creşterea capitalului propriu ea contribuie la
sporirea și consolidarea structurii financiare.
 În esenţă, capacitatea de autofinanţare poate fi caracterizată
astfel:
1. ca sold al fluxurilor generate de ansamblul operaţiunilor de
exploatare, financiare şi extraordinare. Ea, fiind sursă
degajată în cursul exerciţiului, este diferenţă între rezultatul
net corectat cu uzura, participarea salariaţilor la profit şi
alte elemente de activ şi pasiv;
2. ca flux de trezorerie efectivă sau potenţială care include
mai multe tipuri de resurse: cele ce rămân timp scurt în
întreprindere sau disponibile, durabile pentru a asigura
finanţări structurale etc.;
3. contribuie la menţinerea valorii întreprinderii, fiind factor
de creştere a acesteia, prin propriile mijloace putând să
dispună de capitaluri suplimentare, prin apelul la
împrumut;
4. utilitatea ei vizează: finanţarea (totală sau parţială) noilor
investiţii; întărirea fondului de rulment; rambursarea
împrumutului la termen; rambursarea datoriilor bancare de
finanţare a investiţiilor; distribuirea de dividende etc.
 Capacitatea de autofinanţare este determinată de:
– modul de negociere a factorilor de producţie (furnizori şi
clienţii);
– capacitatea de negociere cu salariaţi, acţionari şi creditori;
– politica de dezvoltare a girantului, statului;
– preţul de vânzare a produselor şi serviciilor;
– mărimea veniturilor obţinute şi de mărimea costurilor
înregistrate
– măsuri impuse de stat: limitarea unor preţuri; politică
salarială; nivelul unor impozite şi taxe; nivelul ratei
dobânzii; politica de uzură etc.
Astfel, capacitatea de autofinanţare reprezintă surplusul
monetar potenţial, care se obţine ca rezultat a tuturor
operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate într-o perioadă de
timp, destinate să finanţeze politica de investiţii şi să
remunereze proprietarii, ţinând cont de incidenţa fiscală.
 Ea este indicator de performanţă, baza determinării rentabilităţii şi
analizei echilibrului financiar, reflectă forţa financiară a activității,
garanţia securităţii şi independenţei.
Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanţare îşi micşorează
riscul financiar, au posibilitatea de a garanta mai bine creditele la
care fac apel.
În literatura de specialitate se pot identifica mai multe curente cu
privire la modul ei de calcul. Fiecare modalitate poate fi argumentată
din anumite puncte de vedere.
Capacitatea de autofinanţare se calculează pornind de la veniturile
şi cheltuielile gestiunii curente, susceptibile a se transforma, imediat
sau la termen, în fluxuri de trezorerie.
Politica, metoda şi modul de calcul a amortizării au influenţă
pentru politica de autofinanţare, întrucît modulează fluxurile de
autofinanţare, crescător sau descrescător.
Întreprinderile aleg metode de calcul a fondului de amortizare în
funcţie de politica financiară pe care o promovează, de volumul
resurselor pe care doreşte să le constituie pentru investiţii într-un an
sau altul.
 Aplicarea diverselor metode la calculare a amortizării
creează posibilitatea de a constitui anual un fond de amortizare
mai mare sau mai mic.
În cazul micșorării amortizării cresc fluxurile negative
(impozitul pe profit), scăzând corespunzător fluxurile pozitive
pentru autofinanţare.
O astfel de politică se poate aplica, când întreprinderea nu
are prevăzute obiective de investiţii sau când doreşte să
prezinte în faţa acţionarilor o rentabilitate mai mare a
activelor.
În caz contrar, scad fluxurile negative aferente impozitului
pe profit şi cresc fluxurile de autofinanţare.
Întreprinderea care practică un amortisment fiscal accelerat
beneficiază de economie de impozit. Această poare fi
reinvestită, iar întreprinderea îşi ameliorează poziţia sa datorită
faptului că anuităţile pe care le constituia legal erau acumulate
la o viteză mai rapidă decât deprecierea economică a activelor.
 Avantajul accelerării (economia de impozit) rămânea în
întreprindere atât timp, cât erau reinvestite sumele respective.
Capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea au importanţă
în aprecierea situaţiei financiare.
Nivelul ideal de autofinanţare este dificil de apreciat, dar pot
exista cel puţin trei situaţii:
1. autofinanţarea minimă cuprinde amortismentele, când
întreprinderea doreşte să se retragă de pe o piaţă, urmând
să-şi producă numai sumele necesare reînnoirii mijloacelor
de producţie;
2. autofinanţarea de menţinere presupune păstrarea nivelului
producţiei, fără dezvoltarea lui. Pe lângă amortismente, ea
trebuie să cuprindă compensarea creşterii preţurilor;
3. autofinanţarea de dezvoltare este cerută în cazul în care se
doreşte creşterea producţiei. Este o autofinanţare de
menţinere plus un supliment pentru a pune în operă
mijloace mai performante şi poate fi însoţită de alte surse de
finanţare (noi aporturi ale acţionarilor).
 La determinarea capacităţii de autofinanţare
se i-au în vedere următoarele variabile:

Variabile Variabile
economice financiare
 La determinarea capacităţii de autofinanţare trebuie avute în
vedere atât variabile economice, cât şi financiare.
Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări
(cantităţi x preţuri) şi previziunile asupra costurilor (materii
prime, materiale, combustibili, salarii etc.).
Variabilele financiare au în vedere:
- politica de împrumut, care ocazionează cheltuieli financiare;
- politica de amortizare, care poate modifica costurile;
- politica de repartizare a profitului stabilește mărimea
dividendelor distribuite, participaţiile la beneficii, majorarea
fondurilor de rezervă.
Evaluarea capacităţii de autofinanţare prevede separarea
cheltuielilor şi veniturilor, în funcţie de incidenţa lor asupra
trezoreriei două categorii:
1. Fluxuri realizabile: venituri încasabile şi cheltuieli plătibile.
2. Fluxuri calculate: venituri calculate şi cheltuieli calculate,
care rămân ca rezervă financiară până la folosirea lor la
finanţarea investiţiilor.
 Calcularea mărimii capacităţii de autofinanţare, în funcţie de
factorii de influenţă în diferite etape ale formării, se realizează
trecând succesiv prin indicatori financiari (solduri
intermediare de gestiune), în felul următor:
1.Valoarea adăugată = Vânzări – Cheltuieli curente legate
de prestaţii externe.
La etapa 1 se compară mărimea activităţii comerciale cu cea
de aprovizionare, determinându-se valoarea adăugată, care
depinde de politica şi condițiile de vânzare și politica de
aprovizionare.
Excedent brut din exploatare (EBE) = Valoarea adăugată
– Cheltuieli de personal – impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate.
La etapa 2 este determinată de activitatea curentă. Se pune
accentul pe relația salarii-profit, dar se ține cont și de
1)dinamismul comercial; 2) politica preţurilor, 3) evoluţia
productivităţii și a costurilor care influenţează favorabil sau
defavorabil asupra EBE şi asupra autofinanţării.
 EBE se formează din rezultatele pozitive ale procesului
economic şi din fondul de amortizare creat din contul
transferării unei părţi din valoarea activelor imobilizate în
costurile producţiei. EBE poate fi calculat în două feluri:
1. ca diferenţă dintre totalul încasărilor şi cheltuielilor
efectuate din activitatea economico-financiară, ţinând cont
că amortizarea, deşi este o cheltuială cuprinsă în costuri, nu
formează fluxuri de ieşire;
2. ca sumă a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite,
dobânzi plătite, fond de amortizare anual, dividende,
beneficii nerepartizate.
3.Cash Flow Brut=Excedent brut din exploatare+Venituri
financiare + Venituri excepţionale – Cheltuieli financiare –
Cheltuieli excepţionale.
La etapa 3 intervin factorii financiari şi elementele
excepţionale care afectează excedentul degajat de operaţiunile
curente. Mărimea prelevărilor va fi condiţionată de nivelul
îndatorării, rata dobânzii, şi alte aspecte (incendii, penalităţi
etc), iar câştigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor
de exemplu) determină o creştere a excedentului.
 4. Cash Flow Net = Cash Flow Brut (Excedent monetar
înaintea impozitării) – Impozit pe profit.
La etapa a 4 după prelevarea impozitului se măsoară
surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia firmei şi a
proprietarilor, adică cash-flow-ul net (marja brută de
autofinanţare sau capacitatea de autofinanţare).
Suma prelevărilor fiscale este determinată de politica de
amortizare şi provizioane, în măsura în care reglementările
fiscale permit să fie deduse din profitul impozabil.
5. Marja brută sau marja comercială = Încasări din
vânzarea mărfurilor - Costul mărfurilor, materii prime,
materiale
La etape a 5 o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor
şi pentru participarea salariaţilor la profit, iar o parte, rămâne
la dispoziţia firmei şi va permite să se finanţeze activităţi
viitoare, această parte reprezentând mărimea autofinanţării.
6. Autofinanţare = Cash Flow Net sau marja brută de
autofinanţare – Dividende
 Calcularea capacităţii de autofinanţare se efectuează în felul următor:
Nr Indicatori Întreprinderea 1 Întreprinderea 2
1. Încasări din activitatea de bază 2400000 2900000
2. Încasări din alte activităţi 150000 170000
3. Producţie stocată 80000 -40000
4. Total venituri (V) (1+2+3) 2630000 3030000
5. Costul mărfurilor, materiilor prime etc. 540000 580000
6. Variaţii de stoc -10000 50000
7. Cheltuieli de exploatare (costuri explicite) 530000 630000
8. Valoarea adăugată (4 - 7) 2100000 2400000
9. Cheltuieli de personal 1650000 1700000
10. Impozite şi taxe locale 150000 160000
11. Excedent brut de exploatare (8 – 9 - 10) 300000 540000
12. Alte cheltuieli de exploatare (amortizarea) 27000 130000
13. Venituri financiare 8000 10000
14. Cheltuieli financiare 35000 40000
15. Rezultatul curent al exploatării (11 – 12 + 13 - 14) 246000 380000
16. Venituri excepţionale 10000 20000
17. Cheltuieli excepţionale - -
18. Participaţii la alte întreprinderi 100000 200000
19. Impozit pe profit (date abctracte) 25000 25000
20. Rezultatul net contabil (15 + 16 – 17 – 18 - 19) 131000 135000
21. Capacitatea de autofinanţare potenţială (20 + 12) 158000 265000
22. Participaţii la beneficii ale salariaţilor 10000 15000
23. Dividende de plată 48000 50000
24. Capacitatea de autofinanţare reală 100000 200000
 Capacitatea de autofinanţare (CAF), fiindcă se bazează pe
venituri ce generează încasări şi pe cheltuieli care impun plăţi
ca şi cash-flow-ul net are caracter monetar.
Spre deosebire de cash flow, ea este construită pe principiul
contabil al exerciţiului (veniturile se înregistrează în momentul
schimbării proprietăţii) şi nu pe principiul financiar (cazul
cash- flow-ului), momentul efectiv al încasării veniturilor și
plăţii cheltuielilor.
După P. Conso, CAF diferă de surplusul monetar prin faptul
că în calculul ei se include creşterea producţiei pentru
consumul intern, provizioanele pentru deprecierea activelor
curente şi cesiunea activelor.
CAF, numită şi marjă brută de autofinanţare, constituie
diferenţa între fluxurile de intrare şi de ieşire, generate de
operaţiunile curente, care lasă la dispoziţia întreprinderii
resurse proprii ce rămân disponibile pentru finanţarea
diverselor necesităţi: rezultatul exerciţiului după impozitare şi
 CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile
Nivelul autofinanţării (Af) este influenţat de CAF sau marja
brută de autofinanţare (MBA) şi dividendele distribuite (Div),
conform relaţiei : Af = MBA (sau CAF) - Div
Dacă autofinanţarea se calculează periodic pe baza
situaţiilor financiare, iar surplusul monetar se formează de o
manieră continuă, spre deosebire faţă de finanţările externe,
care se înregistrează discontinuu, dar generează imediat sau
într-un interval scurt de timp o creştere a disponibilităţilor.
În practică, calculul se efectuează în baza contului de
rezultate (profit şi pierdere), prin două metode:
1) substractivă (deductivă), în baza EBE;
2) adiţională (aditivă) de la rezultatul net.
1. Metoda deductivă, ține de legătura între contul de profit şi
pierdere şi tabloul de finanţare, evidenţiind caracterul
monetar sau nemonetar al veniturilor şi cheltuielilor.
Ea permite determinarea CAF ca diferenţă între venituri
încasabile şi cheltuieli plătibile.
 Ca bază se folosește EBE (excedent potenţial de trezorerie)
la care se adaugă veniturile de a fi încasate (exploatare,
financiare, excepţionale) şi se scad cheltuielile de a fi plătite.
Venituri şi cheltuieli ce nu generează încasare sunt:
subvenţii, amortizarea, provizioane, active cedate.
Astfel, capacitatea de autofinanţare se calculează plecând de
la EBE constituit, din venituri şi cheltuieli:
CAF = EBE + venituri incasabile – cheltuieli plătibile
Trecând prin cascada soldurile de gestiune, relaţia de calcul
devine:
CAF = EBE + alte venituri din exploatare incapable (cu
excepţia venituri din cesiunea/vânzarea elementelor de activ şi
subvenţii pentru investiţii) – alte cheltuieli de exploatare
plătibile (cu excepţia valorii net contabile a elementele de
activ cedate) + venituri financiare încasabile – cheltuieli
financiare plătibile (cu excepţia ajustărilor de valoare privind
imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active
circulante) + Venituri excepţionale încasabile – Cheltuieli
excepţionale plătibile – Participarea salariaţilor la profit –
cheltuieli cu impozitul pe profit
 Dacă EBE reprezintă un cash-flow potenţial brut de exploatare,
atunci CAF este echivalentă unui cash-flow potenţial net global.
Exemplu: Calculul capacităţii de autofinanţare prin metoda
deductivă:
CAF = EBE + Alte venituri de exploatare încasabile – Alte
cheltuieli de exploatare plătibile +Venituri financiare încasabile
– Cheltuieli financiare plătibile + Venituri excepţionale
încasabile – Cheltuieli excepţionale plătibile – Participarea
salariaţilor la profit – Impozitul pe profit
Excedentul brut al exploatare 10.128.386
Alte venituri de exploatare încasabile 905.237
Alte cheltuieli de exploatare plătibile (60.286)
Transferuri de cheltuieli de exploatare 54.106
Venituri financiare încasabile 87.758
Cheltuieli financiare plătibile (929.196)
Venituri excepționale încasabile 2.986
Cheltuieli excepționale plătibile (186)
Participarea salariaților la profit (452.651)
Impozitul pe profit (1.482.285)
Capacitatea de autofinanțare 8.253.869
 2. Metoda aditivă sau adiţionala, permite să se calculeze CAF,
plecând de la rezultatul net al exerciţiului, corectat cu venituri şi
cheltuieli cu caracter monetar şi care nu au incidenţă asupra trezoreriei.
Ea pune în evidenţă elementele, care nu formează fluxuri monetare
(valoarea elementelor cedate), fiind asimilată cheltuielilor calculate.
Veniturile din cesiunea elementelor de activ sunt asimilate veniturilor
calculate. Procedeul calculării CAF prevede:
CAF = RN + Cheltuieli calculate – Venituri calculate.
Rezultatul net al exerciţiului (RN) = venituri totale – cheltuieli
totale.
CAF=RN + cheltuieli cu uzură si provizioane (de exploatare,
financiare, extraordinare) – venituri din provizioane (de exploatare,
financiare ) + cheltuieli privind activele cedate (valoarea neta contabilă
a elementelor de active cedate, reluări de provizioane ) – venituri din
vânzarea activelor – subvenţii pentru investiţii virate la3.454.226
Rezultatul exerciţiului (net)
venituri
Venituri din provizioane de exploatare (10.090)
Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele 4.829.954
Venituri din provizioane financiare (1) 0
Venituri excepţionale din operaţii de capital (2) (28.000)
Cheltuieli excepţionale din operaţii de capital 3.215
Cheltuieli excepţionale cu provizioanele 4.564
Capacitatea de autofinanţare 8 253 869
 Dar, metodă nu explică originea CAF şi ansamblul fluxurilor
de trezorerie, care vor naşte operaţiuni, ci informează asupra
utilizării acesteia pentru:
1. acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor
(provizioanelor); f
2. inanţarea creşterii (rezultatul pus în rezervă);
3. remunerarea capitalului propriu şi rambursarea
împrumuturilor.
Ca eroare a metodei aditivă este neluarea în calcul a
provizioanelor şi veniturilor din provizioane cu caracter
financiar sau excepţional.
Dar, nici una din metode de calcul a CAF nu includ valorile
înregistrate din vânzarea activelor și nu țin cont se măsura în
care veniturile corespund încasărilor, iar cheltuielile plăţilor.
Presupunând că vânzările sunt încasate pe parcursul
exerciţiului, iar cheltuielile (cu excepţia uzurii) sunt plătite,
capacitatea de autofinanţare poate fi identificată cu fluxul net
de trezorerie degajat în cursul exerciţiului.
 Nivelul potenţialului de autofinanţare este influenţat de: cifra
de afaceri; politica de împrumut, de uzură și de distribuire a
dividendelor. Capacitatea de autofinanţare potenţială se
calculă conform formulei:
CAF p  V  C  C  A  1 
 I 
f  A
 100 
în care: V – venituri obţinute din activitatea economică şi
financiară;
C – cheltuieli de exploatare (costurile de producţie);
Cf – cheltuieli financiare (principal + dobânda);
A – cheltuieli de amortizare a activelor imobilizate;
I – rata de impozit pe profit.
Este evident că cifra de afaceri, în condiţii normale,
favorizează obţinerea unor rezultate brute de exploatare
(beneficiu brut) importante.
De regulă, autofinanţarea efectivă este mai mică decât cea
potențială. Nu totalitatea CAF rămâne pentru necesităţi de
finanţare, ci mai puţin în mărimea beneficiile acţionarilor şi
participaţiile la beneficii.
 Trecând prin cascada soldurilor de gestiune, relaţia de calcul
devine:
Capacitatea reală de autofinanţare = Capacitatea de
autofinanţare – Dividende distribuite – Cota managerului
– Participaţii la beneficii ale salariaţilor.
Autofinanţarea netă = Autofinanţarea brută – Cheltuieli
pentru menţinerea potenţialului productiv
Atât capacitatea de autofinanţare, cât şi autofinanţarea sunt
utilizate în analiză pentru determinarea unor indicatori de
rentabilitate. Astfel, capacitatea de autofinanţare, ca resursă
durabilă principală a întreprinderii, măsoară capacitatea
acesteia de a-şi finanţa nevoile financiare ale activităţii şi
poate fi utilizată în aprecierea şi analiza rentabilităţii prin
raportul:

precum şi a capacităţii de rambursare la termen a

împrumuturilor prin raportul
Nr. Indicatori (mil lei) Exerciţiul financiar Abateri Indici
Precedent Curent (± Δ) (%)

I. Metoda substractivă sau deductivă (fluxurilor)

Excedent brut de exploatare (EBE) 116167 149859 + 33692 129,0
+ Alte venituri din exploatare 4418 4604 + 186 104,2
- Alte cheltuieli de exploatare 7577 9410 + 1833 124,2
+ Venituri financiare 3097 5641 + 2544 182,1
- Cheltuieli financiare 55309 30960 - 24349 56
+Venituri extraordinare - - - -
-Cheltuieli extraordinare - - - -
- Impozitul pe profit 10128 17905 + 7777 176,8
- Participarea salariaţilor la profit 2853 3605 + 752 126,3
Capacitatea de autofinanţare (CAF) 47815 98224 +50409 205,4
- Dividende distribuite 14356 18139 + 3783 126,3
Autofinanţarea (AF) 33459 80085 + 46626 239,3
II. Metoda aditivă
Rezultatul net (Rnet) 40668 51384 + 10716 126,3
+ Ajustare valori imobilizări 10000 50445 + 40445 504

- Participarea salariaţilor la profit 2853 3605 + 752 126,3

Capacitatea de autofinanţare (CAF) 47815 98224 +50409 205,4
- Dividende distribuite 14356 18139 + 3783 126,3
Autofinanţarea (AF) 33459 80085 + 46626 239,3
 Din datele tabelului se desprind următoarele concluzii:
1. Ambele metode utilizate pentru calculul capacităţii de
autofinanţare arată creşterea acestui sold rezidual de flux cu
50409 milioane lei (205,4 %).
2. Metoda substractivă (fluxurilor) reflectă faptul că la originea
creşterii capacităţii de autofinanţare a stat, pe de o parte,
majorarea excedentului brut de exploatare şi, pe de altă parte,
diminuarea pierderii financiare.
3. Alte rezultate din exploatare au redus capacitatea de
autofinanţare, ca urmare a depăşirii altor venituri din exploatare
de către cheltuielile aferente.
4. Metoda aditivă arată că această majorare s-a datorat atât creşterii
rezultatului net, cât şi creşterii amortizării şi provizioanelor
(ajustările imobilizărilor).
5. Autofinanţarea s-a majorat cu 46626 milioane lei (139,3 %),
într-o proporţie mai mare decât capacitatea de autofinanţare, ca
urmare a creşterii într-o proporţie mai mică a dividendelor
distribuite acţionarilor: ICAF > Dividende (205,4 >126,3 %),
(IAF = 239,3 %).
 Autofinanţarea se utilizează pentru a determina:
–Ponderea finanţării proprii în investiţiile perioadei

–Rata de autofinanţare a nevoilor globale =

Autofinanţarea apare ca un fond de acumulare, pe care
întreprinderea îl obţine din activitate şi care este o
consecinţă a diferitelor aspecte ale politicii.
Pe baza CAF se stabilesc o serie de rate ale
autofinanţării:
1.Capacitatea de rambursare a datoriilor financiare (Cr),
reflectă numărul de ani necesari pentru a asigura
rambursarea datoriilor financiare pe baza capacităţii de
autofinanţare anuale:
2. Rata de autofinanţare a imobilizărilor corporale (Rac),
măsoară partea din investiţiile efectuate de o firmă pentru
procurarea de imobilizări corporale, acoperită prin
autofinanţare:

Se recomandă ca nivelul acestei rate să tindă spre 100%.

3. Rata de finanţare a investiţiilor (Rfi) reflectă proporţia în
care întreprinderea poate asigura finanţarea investiţiilor
anuale pe seama capacităţii de autofinanţare, în situaţia în
care întreaga sumă ar fi alocată în acest scop:

4. Rata de autofinanţare a imobilizărilor corporale şi

financiare (RAic), ia în calcul ansamblul imobilizărilor
corporale şi financiare achiziţionate în cursul perioadei.
 5.Rata de autofinanţare globală (RAFG), pleacă de la
premisa că noile investiţii productive antrenează o creştere a
necesarului de resurse pentru finanţarea activelor circulante
(variaţia nevoii de fond de rulment), din care o parte trebuie
acoperită prin autofinanţare. Se calculează cu relaţia:

sau

Cu cât nivelul acestor rate este mai mare, cu atât situaţia

întreprinderii se apreciază mai favorabil.
6. Rata excedentului brut de exploatare (Rebe), reflectă
participarea fluxului potenţial de lichidităţi, din activitatea de
exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi al
întreprinderii:
7.Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului (Rar), arată
raportul între capacitatea de autofinanţare şi rezultatul net al
exerciţiului:

8.Rata de acoperire a dividendelor (Rad), exprimă raportul

dintre capacitatea de autofinanţare şi dividendele plătite
acţionarilor:

Deşi sursa de distribuire a dividendelor o reprezintă

rezultatul net al exerciţiului, o asemenea rată prezintă
importanţă prin prisma modului de formare al autofinanţării.
9. Rata marjei comerciale

Această rată pune în evidenţă strategia comercială a

întreprinderii analizate. Astfel, o marjă comercială înaltă
reflectă că întreprinderea reclamă cheltuieli generale sporite şi
deci servicii mai bune către clienţi.
10. Rata marjei brute de exploatare

Valoarea ridicată a acestei rate, reflectă posibilitatea financiară de

reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii.
11.Rata marjei nete

12.Rata marjei nete de exploatare

13.Rata marjei brute de autofinanţare

14.Rata rentabilităţii economice

15. Rata de rentabilitate financiară netă

 În esenţă, CAF reprezintă un indicator care exprimă
independenţa financiară a întreprinderii, reflectând un flux de
disponibilităţi potenţial sau real.
Mărimea sa depinde de rentabilitate, de politica de investiţii,
de metodele de calculare a uzurii activelor imobilizate.
Autofinanţarea (AF), constituie partea din CAF, care rămâne
la dispoziţia întreprinderii.
Ea reprezintă îmbogăţirea și asigură creşterea valorii
întreprinderii, fiind un mijloc de finanţare propriu, care va
întări structura financiară, mărind fondul de rulment.
Există situaţii în care întreprinderea are capacitate de
autofinanţare, în schimb nu are o autofinanţare suficientă, care
se traduce prin apelarea la împrumuturi, ceea ce afectează
structura financiară.
Privitor la autofinanțare nu există cost explicit ca în cazul
îndatorării, iar se înregistrează un cost de oportunitate întrucât
ea este echivalentă cu distribuirea profitului net şi realizarea
unei sporiri a capitalului social.
 Costul autofinanţării este acelaşi ca si costul capitalului propriu.
În această situaţie, s-ar părea că, rentabilitatea cerută de acţionari
trebuie să fie egală cu costul capitalului propriu.
Dar, viziunea este eronată pentru că, rentabilitatea pretinsă
include și nivelul de risc al activului, respectiv ea trebuie să fie
egală cu costul mediu ponderat al capitalului.
Este evident că va avea loc o creşterea valorii întreprinderii dacă
rentabilitatea noilor investiţii va fi superioară costului mediu
ponderat al capitalului.
În ceea ce priveşte costul autofinanţării, ar părea că ea este
gratuită. Dar nu este aşa. Autofinanţarea este constituită din
profitul net reinvestit.
Costul mijloacelor de finanțare este în raport cu rezultatele
aşteptate din operaţiuni în care sunt angajate.
Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare,
neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obţinute.
Procedând aşa, întreprinderea nu mai efectuează investiţii, dar este
posibil ca tocmai investiţiile să asigure remunerarea capitalurilor.
 Dacă acţionarii, asociaţii retrag profitul sub formă de
dividende, sau participaţii la beneficii întreprinderea ar putea
investi sursele respective în acţiuni ale altor societăţi,
obligaţiuni sau să le depună la bancă.
Întreprinderea trebuie să asigure pentru profitul reinvestit
un câştig, cel puţin egal cu câştigul pe care îl pot obţine
acţionarii folosind în alt mod banii (cel puţin egal cu dobânda
bancară pentru depozitele băneşti).
Dacă se ia decizia de a se distribui dividende, atunci se va
diminua suma destinată autofinanţării, însă această decizie va
avea efecte pozitive, fiindcă va creşte fidelitatea acţionarilor
faţă de societate.
Totodată, decizia de a reinvesti profitul majorează resursele
de autofinanţare, dar poate provoca nemulţumirea unor
acţionari, care vor avea tendinţa de a vinde acţiunile, ceea ce
poate duce la scăderea cursului acţiunilor şi a capitalizării
bursiere.
 În principiu, costul autofinanţării este egal cu costul
fondurilor proprii externe, în sensul că acţionarii aşteaptă
aceeaşi rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca şi de la
aporturile de numerar realizate de ei.
Pe o piaţă financiară perfectă, în care toate informaţiile sunt
disponibile, sumele din profit trecute în fonduri de rezervă
(autofinanţare) sau distribuite ca dividende fac ca politica de
finanţare să fie neutră: îndatorarea, autofinanţarea, distribuirea
profiturilor n-au nici o importanţă din punct de vedere al
bogăţiei acţionarilor.
Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de
societatea comercială, respectiv rentabilitatea beneficiilor
reinvestite de acţionari, trebuie să ţinem seama de incidenţa
fiscală, adică de faptul că societatea este impozitată pentru
profitul reinvestit, iar, pe de altă parte, acţionarii sunt
impozitaţi pentru veniturile obţinute din dividende.
 În cazul distribuirii de dividende, acţionari vor suporta
impozitul pe venituri din dividende, lor le rămâne un venit net
mai mic pentru utilizare.
Dacă SA nu distribuie dividende sau distribuie într-un volum
mai redus, ea va putea reinvesti întreg profitul sau o parte a
acestuia, formând o bază pentru venituri viitoare sporite.
Este necesar ca randament net pentru acţionari, să rămână
aceleaşi fie că se distribuie dividende, fie că profitul se
reinvesteşte. Astfel, situaţia trebuie să fie aceeaşi din punctul
de vedere al patrimoniului acţionarului.
Luând în considerare incidenţa fiscală, costul beneficiilor
reinvestite se calculează astfel: C  R 
1 I p
e
1 I s

unde: C = costul beneficiilor reinvestite;

Re = rentabilitatea economică generală a societăţii;
Ip = impozitul personal, pe veniturile din dividende plătit de
acţionari;
Is = impozitul societar, plătit de SA pentru profitul reinvestit.
 Deci, autofinanţarea nu este gratuită ci presupune anumite
costuri. Ea este constituită din profit net reinvestit şi trecut la
rezerve.
Acţionarii realizează o economisire şi o investire a profitului
net, precum şi o reinvestire a capitalului recuperat prin uzură.
Costul capitalului este independent de sursele de finanţare ca
şi de caracteristicile economice ale SA.
Astfel, capitalul propriu, ca şi cel împrumutat trebuie
remunerat în condiţiile exigenţei pieţei.
Compararea costurilor aferente finanţărilor pe termen lung (a
capitalului propriu şi a celui împrumutat) este dificil de
realizat ca urmare a deosebirilor existente între diverse modele
de finanţare.
Deci, costul autofinanţării este costul profitului reinvestit.
Dacă profitul este reinvestit, înseamnă că asociaţii vor renunţa
la o parte din dividende.
În acest fel, costul acestui profit este, de fapt, suma pe care
proprietarii o aşteaptă ca plată pentru capitalul lăsat la
dispoziţia întreprinderii.