Hanul Ancuței

Fântana dintre plopi

Povestirea= specie a genului epic, definită ca narațiune subiectivizată, care
prezintă un singur fir narativ, iar interesul nu se concentrează în jurul
personajului, ci al situației, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii.
Caracteristicile povestirii
• oralitatea-dialogul subînţeles dintre povestitor şi ascultător;
 ceremonialul-dialogul este întreţinut de un sistem de convenţii, acest
ceremonial cuprinde: modul de încadrare a apariţiei povestiotorului,
motivarea întâmplărilor care declanşează povestirea, formulele de
adresare care au rolul de a potenţa efectele şi de a crea suspansul;
 atmosfera – întâmplărilor au caracter mai mult sau mai puţin
spectaculos; naratorul îşi organizează discursul “regizând” tensiunea,
suspansul, urmărind permanent stimularea interesului ascultătorilor.
 evocarea vremurilor din trecut.
Povestirea în ramă=o formă de încadrare a uneia sau mai multor narațiuni de
sine stătătoare într-o altă narațiune.
Prin procesul inserției se include, o povestire în interiorul alteia, se
utilizează formule specifice.
În literatura universală, tehnica povestirii în ramă apare în O mie și una de
nopți, Povestiri din Canterbury, de Geoffrey Chaucer, Decameronul de
Boccaccio.
Liantul narativ îl formează atât cadrul pitoresc al hanului străvechi, cât
şi personajele strânse în jurul focului, degustând “vin vechi din oale noi”,
aduse de frumoase Ancuţa, rostind întâmplări auzite sau trăite de ei înşişi. Eroii
sadovenieni manifestă o deosebită plăcere să spună şi să asculte poveşti, “din
vremea veche, care astăzi nu se mai văd”. “Cine le spune mai frumos, acela are
laudă mai mare”, decide Ioniţă, comisul din Drăgăneşti.
 Din punct de vedere compoziţional , Fântâna dintre plopi este şi ea o
povestire în ramă, a cărei „ramă” este alcătuită din două episoade.
Episodul iniţial reia imaginea hanului aflat sub lumina aurie a soarelui în
asfinţit; în momentul de linişte care urmează istorisirii lui moş Leonte,
Ancuţa aprinde focul pe vatra magică, pregătind cadrul unei noi „poveşti”.
Episodul final are ca simbol cenuşa : „Focul se stinsese”, sugerând timpul
intrat în amintire şi imaginea lui Neculai Isac care „privea ţintă în jos, în
neagra fântână a trecutului”. Între cele două episoade este inserată
povestea propriu-zisă.
Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului
neştiutor, dar reprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea
lor, din perspectiva maturului, din cauza consecinţelor tragice.
 Povestirea nu este spusă la întâmplare, ci presupune existența unei
atmosfere propice istorisirii, a unui anumit pretext (pierderea unui ochi) și
îndeplinirea unui anumit ritual.
Ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în toate cele nouă
povestiri: Ancuţa îi aduce oaspetelui "un cofăiel plin" şi o "ulcică
nouă", lăutarii vin mai aproape, "sunând din strune", iar comisul Ioniţă îl
invită "să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou" şi-l roagă să le povestească
întâmplarea din trecut.
Neculai Isac acceptă să bea vinul, care este bun în tovărăşie şi îşi începe
povestirea. 
Naratorul se adresează interlocutorului într-un mod ceremonios, adecvat
rangului său nobil: "domnilor și fraților ascultați ce mi s-a întâmplat …“, iar
ascultătorii intervin în final cu comentarii, întrebări, reflecții. 
     
 Titlul povestirii cuprinde indicele spațial, loc blestemat unde Marga își
găsește sfârșitul pentru că îndrăznise să încalce hotărârea clanului țigănesc,
revoltându-se împotriva posturii sale de complice la jaf și la crimă.
Reprezentând apa, fântâna are proprietăţi magice şi, potrivit tradiţiei,
este loc de întâlnire între îndrăgostiţi. Plopul este considerat în multe
culturi indo-europene arborele blestemat, simbol al jalei, al tristeţii, al
singurătăţii. Corelate, cele două simboluri indică locul unei întâmplări
dramatice. Fântâna cu adâncurile ei simbolizează, aşadar, atât viaţa cât şi
moartea, reunite în amintirea de neşters a unei femei deosebite şi a
devotamentului ei absolut în numele iubirii.
Semnificația "fântânii dintre plopi" este de centru al lumii, loc sacru
care nu îi mai protejează pe îndrăgostiți , fiind pângărit de vina fiecăruia.
Apa fântânii se amestecă cu sângele, iar în plan simbolic,viața cu moartea.
 Tema o constituie iubirea tragică.
Timpul și spațiul: se evocă o întâmplare trăită în tinerețe, în urmă cu
peste douăzeci și cinci de ani, „pe aceste meleaguri”.
Modalitățile narării: prezente în text sunt: relatarea,
evocarea, povestirea.
Relaţia dintre narator şi receptor este strânsă, utilizându-se persoana I şi
a II-a în dialogul acestora.
Moduri de expunere: narațiunea se îmbină cu dialogul și scurte pasaje
descriptive.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu un narator subiectiv, personaj,
martor, iar narațiunea se realizează la persoana întâi, focalizată pe două
planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (timpul narat),
făcându-l fericit și împlinit și autoanaliza faptelor din perspectiva majorității
(timpul narațiunii), dându-i o nostalgie aparte personajului.
 Expozițiunea: Într-o toamnă, Neculai Isac duce
vinuri în Ținutul Sucevei și face popas la Hanul
Ancuței. Plimbându-se călare, pe malul râului
Moldova, întâlnește un grup de țigani. E întâmpinat
de Hasanache, un bătrân cerșetor, care o alungă fără
 

succes, pe Marga - o țigăncușă de optsprezece ani.

Intriga: Frumusețea fetei îl tulbură și le dă celor
doi câte un ban de argint.
Desfășurarea acțiunii: Fata îl caută la han a
doua zi pentru a-i arată ciubotelele cumpărate
cu banul primit. Apoi, Isac pleacă, dar se
întoarce. Tinerii petrec o noapte la fântâna dintre
plopi și își promit o nouă întâlnire de dragoste la
întoarcerea lui de la Pașcani, unde trebuia să își
vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un
final tragic. Îndrăgostită, fata mărturisește că
Hasanache o trimisese la han ca să-l seducă, iar
planul era ca Hasanache și grupul său să îl
omoare și să îi ia banii de pe marfă.
 Punctul culminat: Deși conștientă că o vor
omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează
asupra pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu
viață, dar își va pierde lumina unui ochi.

Deznodământ: Însoțit de oamenii de la han,

care auziseră strigătele sale, eroul revine la
fântâna dintre plopi,unde sângele proaspăt de pe
colacul de piatră este semnul că fata fusese
ucisă cu cruzime și aruncată în fântână.
 
 Autenticitatea narațiunii este susținută prin
relatarea la persona I și prin intervenția Ancuței,
unul din ascultătorii, care adeverește întâmplarea
aflată de la mama ei.
Registrele lingvistice: Farmecul zicerii este dat
de prezenta elementelor de limbaj popular
"singur ca un cuc", arhaic "mazâli, "scurteică",
"ciubote" regional "cărăușilor" “mulțămiți".
Limbajul celor din șatră contrastează cu al
boierului, indicând diferența socială și culturală
"beiule", "garafă" .