REVOLUȚIA FRANCEZĂ

1789-1814

Revoluția franceză a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, începând din 5 mai
1789 până în 9 noiembrie 1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, ​marcând declinul
puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.

Proiect realizat de Fînari Teodor,cl-10F

Cauzele revoluției
S-a produs mai întâi revoluția aristocratică. Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să li se lărgească. Prin
intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau tentativelor coroanei de a-i retrage o parte din
privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-au
sprijinit pe aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial până în septembrie 1788, când Parlamentul de la
Paris a decis constituirea Stărilor Generale. Primele două ordine privilegiate dispuneau de un număr mai mare de voturi
decât starea a treia.
Conducătorii burgheziei ai stării a treia n-au acceptat și au luptat împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și
desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile superioare după
merit și nu după origine, în care toți să plătească impozite după aceleași norme și în care toți să fie egali în fața legii. În lupta
împotriva regelui și a orginelor privilegiate, pentru că aceștia s-au aliat ca să mențină rezistența în fața atacului burghez,
burghezii au avut nevoie de sprijinul populației Parisului.
În iulie, regele a încercat să dizolve Adunarea Națională cu forța, dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace,
meșteșugarii, muncitorii din Paris, insurecție care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a salvat Adunarea Națională și a
asigurat succesul revoluției. Revoluția populară a fost cea de-a treia revoluție, generată de criza economică și de creșterea
prețului pâinii. O a patra revoluție produsă de criza economică și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care a început în
primăvară 1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i pună
capăt prin decretele din august.
Evenimente
Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra Bastiliei în iulie, aprobarea
Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna august și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea
regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor,
instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor
majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă
pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost
executat la 21 ianuarie 1793.
Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792, Războaiele revoluționare au
adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin.
Pe plan intern, agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de
Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a
provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici.
Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.
Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului francez în 1795 și s-a
menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de
Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul,
stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.
 Criza financiară
La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat regelui că guvernul se află în pragul
falimentului. Veniturile pentru 1786 urmau să fie de 476 milioane de livre, cheltuielile de 587 milioane de livre,
reprezentând un deficit de 112 milioane de livre, un sfert din venitul total. Între 1740-1783, Franța s-a implicat în trei mari
războaie globale cu Marea Britanie, întâi în Războiul pentru succesiune austriacă, apoi în Războiul de șapte ani, și războiul
american de independență. Toate războaiele au fost costisitoare, datoria națională crescând prin împrumuturi masive. Spre
deosebire de Anglia care și ea avea datorii masive, Franța nu avea un corp reprezentativ care să inspire încredere celor care
acordau împrumuturi. O parte din banii percepuți ca impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o restabilire a controlului
asupra finanțelor, nici o reforma fundamentală nu putea fi realizată. Chiar și dacă clerul și nobilimea ce beneficiau de
privilegii și scutiri ar fi plătit impozite, deficitul nu putea fi redus.
Societatea franceză

Societatea franceză a secolului XVIII era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar
starea a treia cuprindea restul populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani. 

Prima Stare
Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau membri ai
ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei mai tineri fii ai marilor
familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține profit din imensa bogăție a bisericii.
Arhiepiscopia de Strasbourg valora 400.000 de livre pe an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre pe
an. Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna
din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa
10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%.
Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând
uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la
a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului
bisericii, sprijinul săracilor, dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind
nemulțumiri în rândul clerului inferior și țăranilor.
Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată
de episcopi, a convenit cu regele să plătească anual coroanei o sumă de „don gratuit” (dar gratuit),
situându-se sub 5% din venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea religiei,
preoții având largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul oficiilor
moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele, astfel,
biserica acționa ca un minister al informației. 
Starea a doua
Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor, erau între 100.000-300.000, adică
între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili de la curte erau cei mai puternici, a căror descendența nobiliară dată încă din secolele
XIV-XV, permițându-și costul vieții la Versailles. Erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă, nobili care lucrau în
administrație și justiție, ca magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul
rural. Cum doar fiul cel mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în biserică, armată sau
administrație. Dar funcțiile costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și
muncească micile proprietăți.

Starea a treia
Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau în industrie. Negustorii se numărau printre burghezii
bogați, comerțul exterior fiind în Franța cel mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440% între
1715-1789. Alți burghezi erau financiari, latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari publici, dintre care
mulți dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50 000 de slujbe venale. Până în 1789, existau 2,3 milioane de
burghezi-8% din totalul populației. Burghezia se afla în ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20%
din averile personale în Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei.
Averile imense proveneau de asemenea din comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice: Bordeaux, La Rochelle și Nantes.
Restul de 80% din averi proveneau din rente și veniturile proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert din pământ în Franța și poseda
drepturi senioriale, fiind o formă de proprietate care putea fi cumpărată de oricine. 15% dintre seniori erau burghezi. Burghezia nu se opunea
nobilimii și nu contesta sistemul de privilegii până în 1788. Acceptă valorile nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin
dobândirea unui titlu nobiliar pentru care tot se străduiau să le obțină.
Revolta din Paris
La sfârșitul lunii iunie, gazetarii și adepții ducelui d'Orleans și-au
stabilit un cartier general permanent la Palais Royal, adunându-
se în fiecare seară mii de oameni, pentru a-i asculta pe oratorii
revoluționari, locul de unde avea să fie dirijată mișcarea populară
pariziană. La 11 iulie, Ludovic avea 30.000 de soldați în jurul
Parisului și Versailles-ului. L-a demis pe Necker. Alarmați,
deputații au crezut că Ludovic avea să dizolve Adunarea și să
aresteze pe cei mai importanți membri ai săi. Vestea demiterii lui
Necker a ajuns la Paris, iar parizienii s-au adunat la Palatul Regal
,unde oratorii i-au îndemnat să se înarmeze cu muschete și
muniție. Parizienii săraci au atacat posturile vamale, distrugând
40 dintre acestea. Pentru a preveni distrugeri și o înarmare fără
discernământ a populației, electorii din Paris, reprezentanții a
celor 60 de districte electorale care i-au ales pe deputații pentru
Stările Generale, au format un comitet care să acționeze ca un
guvern al orașului. Au constituit Garda națională sau miliția
cetățenească, din care muncitorii erau excluși, având scopul de a
proteja proprietățile de atacurile populației sărace și de a apară
Parisul de trupele regale. Electorii și suporterii ducelui d' Orleans
au transformat revolta spontană într-o insurecție generală.
Concluzi
Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au dispărut, iar
principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel
global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului,
naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre
documentele sale importante, cum ar fi [[Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului], au lărgit sfera drepturilor omului,
incluzând femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul următor.

Informații:
Wikipedia(https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_francez%C4%83 )
Transilvania Reporte(https
://transilvaniareporter.ro/reportaj/revolutia-franceza-drumul-spre-liberte-egalite-fra
ternite
/)

Proiect realizat de Fînari Teodor,cl-10F