Tema 8.

Politica
monetar-creditară
 Planul temei:
1. Politica monetar-creditară: concept,
conţinut
2. Obiectivele politicii monetar-creditare
3. Instrumentele politicii monetar-creditare şi
particularităţile utilizării lor
1. Politica monetar-creditară: concept,
conţinut
Prin politică monetar-creditară se subînţelege
totalitatea măsurilor întreprinse în sferele
monetare şi creditare, îndreptate spre
reglarea dezvoltării economiei, combaterea
inflaţiei şi şomajului, echilibrarea balanţei de
plăţi a ţării, etc.
Politica monetar-creditară este una din
metodele principale de implicare a puterii de
stat în decurgerea proceselor de reproducere
a mărfurilor şi serviciilor.

Această politică se elaborează de banca

centrală în comun acord cu principalele
ministere economice ale ţării (ministerul
finanţelor, ministerul economiei, ministerul
agriculturii, etc.). Se aprobă de organul
legislativ a ţării, de obicei, pe un an şi se
realizează de organele nominalizate.
În scopul realizării politicii monetar-creditare,
banca centrală influenţează asupra stării
pieţei de capitaluri creditare şi asupra rotaţiei
monetare.
Influenţând asupra:
-volumului de resurse creditare ale băncilor
comerciale,
-ratelor dobânzii
-volumului masei monetare,
banca centrală influenţează asupra:
 procesului de investiţii de capital,
 volumului şi caracterului cererii pe piaţă,
 nivelului preţurilor,
 altor factori care determină starea economiei.
 politica monetar-
creditară de
Există două tipuri restricţie
de politică
monetar-
creditară: politica monetar-
creditară de
expansiune
Politica monetar-creditară de restricţie este
îndreptată spre limitarea investiţiilor,
încetinirea ritmului de creştere a volumului
masei monetare

Aceeasta se se realizează, în condiţiile în care

conjunctura economică se dezvoltă rapid, cu
scopul de a nu admite criza de
supraproducţie.
Politica de expansiune este cea pentru
stimularea volumului operaţiunilor de
creditare, reducerea ratelor dobânzii
creditare, mărirea volumului masei monetare

Ea se realizează în condiţiile în care scade

volumul de producţie a mărfurilor şi
serviciilor şi creşte şomajul
Politicile monetare şi de credit constituie
componente majore ale politicii economice,
dispunând de instrumente şi pârghii specifice
prin care influenţează cursul vieţii
economice.

Atât politica monetară cât şi cea de credit sunt

apanajul instituţiilor bancare şi, în primul
rând, al băncii centrale, subordonată
intereselor promovate de stat.
 Între politica monetară şi cea creditară există o strânsă legătură

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor

monetare luate de către stat şi de banca centrală pentru
realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi
nevoile de bani ale economiei sau pentru influenţarea
într-un anumit sens a conjuncturii economice.

Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu

politica monetară, aşa cum rezultă chiar şi din definiţie:
politica de credit – politica băncii centrale ce urmăreşte,
cu ajutorul unor instrumente specifice, să asigure, prin
intermediul creditului, echilibrul general economic.

Politicile monetare şi de credit nu pot fi promovate în mod

izolat, rupte de celelalte componente ale politicii
economice.
2. Obiectivele politicii monetar-creditare
Politica monetară are drept obiectiv de a
influenţa careva variabile economice, care
sunt numite obiective finale şi care la
rîndul lor pot fi atinse prin controlul
variabilelor monetare numite obiective
intermediare .
 Obietivele
politicii
monetare

obiective obiective
finale intermediare
 stabilitatea
nivelului general
al preţurilor

încadrarea forţei
de muncă
Obiectivele
finale rata înaltă a
creşterii
economice

echilibrul balanţei
de plăţi
O politică monetară ideală trebuie să permită
satisfacerea simultană a acestor 4 obiective.

Însă, în realitate, autoritatea monetară trebuie să

opteze pentru careva din obiective respective,
adică trebuie să aleagă obiectivul prioritar.

În ultimii ani, în multe ţări ale lumii drept

obiectiv final este stabilitatea preţurilor.

În literatura de specialitate aceste 4 obiective

finale se numesc pătratul magic.
Obiectivele intermediare reprezintă
variabilele monetare intermediare foarte
apropiate de obiectivele finale, adică sunt
nişte variabile care influenţează direct
obiectivele finale, ca de exemplu:
 creditul bancar,
 masa monetară,
 rata dobînzii,
 rata de schimb valutar.
 Obiectivele Obiectivele
interne ale politicii de
politicii monetare credit

utilizarea
stabilitatea
deplină a forţei
preţurilor de muncă

ocuparea
stabilitatea
deplină a forţei
preţurilor
de muncă

echilibrarea
expansiunea
balanţei de
economică
plăţi

îmbunătăţirea
structurii diverselor
sectoare de activitate
3. Instrumentele politicii monetar-creditare şi
particularităţile utilizării lor
Instrumentele politicii monetar-
creditare

Taxa Operaţiile
Sistemul
scontului pe piaţa
rezervelor
(dirijarea liberă
minime
ratei (open
obligatorii
dobînzii) market)
Taxa scontului (dirijarea ratei dobînzii)
reprezintă dobânda uzuală pentru creditele
acordate de către banca de emisiune în cadrul
operaţiunilor de reescontare.

Denumirea specifică de taxa scontului este

dată de faptul că o perioadă îndelungată
principala formă de acordare a creditului de
către banca de emisie era reescontarea
bazată pe operaţiunile de scont.
Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de
creditare se formează o rată medie a
dobânzii.

Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află

la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că
la orice modificare a ei, trebuie să varieze
concertat.
În principal, acţiunea taxei scontului
influenţează:
- piaţa capitalurilor,
- sfera creditului, şi respectiv
-ritmul desfăşurării vieţii economice în
ansamblul ei.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea
generală a dobânzii, sporeşte eficienţa utilizării
creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în
sensul dezvoltării activităţilor pe baza antrenării de
capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creşterea taxei scontului, având ca urmare

sporirea generală a dobânzilor, are ca efect
înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi
duce la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează
capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii
vor manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi
vor renunţa la o parte a creditelor.
Manevrarea taxei scontului acţionează,
deasemenea asupra capitalurilor străine.

Scăderea taxei scontului duce la emigrarea

capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri
indigene.

Dimpotrivă, creşterea taxei scontului şi al

nivelului general de dobânzi, atrage în ţară
capitaluri străine. Se creează astfel o
abundenţă de capitaluri care influenţează în
sensul scăderii nivelului general al dobânzilor.
Astfel, prezenţa capitalurilor străine,
contracarează rapid efectele preconizate, în
sensul restrângerii accesului la credite.

Efectele manevrării taxei scontului asupra

afluxului şi refluxului capitalurilor străine
implică recurgerea la această metodă în
scopul echilibrării balanţei de plăţi.
De pildă, creşterea taxei scontului atrage după
sine o invazie a capitalurilor străine şi are,
momentan, un efect binefăcător în
echilibrarea balanţei de plăţi.

Afluxul capitalurilor, determinat astfel, poate,

însă, veni în contradicţie cu conjunctura
dezvoltării economice la acea dată, în
deosebi, cu obiectivele politicii economice şi
de credit ce influenţează această conjunctură.
Operaţiile pe piaţa liberă (open market)
reprezintă, faţă de operaţiile de reescont,
deosebiri pregnante, prin caracteristici opuse
acestora.
Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă:
 nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie

de evoluţia pieţei şi, îndeosebi, sunt

determinate de orientarea pe care banca
centrală doreşte să o impună;
 în desfăşurarea acestor operaţii, banca
centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază
alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în
special, prin oferte proprii;
 operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens:

cumpărarea sau vînzarea valorilor mobiliare.

În timp ce operaţiile de reescont se limitează
numai la alimentarea cu lichidităţi, a băncilor
comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit
băncii de emisiune, deopotrivă, să acorde
credite şi să împrumute pe această piaţă,
reducând astfel lichidităţile băncilor şi, prin
aceasta, ale economiei naţionale.
Politica de open-market este intervenţia băncii
centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă
sau deschisă.

Această intervenţie se efectuează pentru a

creşte sau a diminua lichidităţile agenţilor ce
operează pe această piaţă şi posibilităţile lor
de acordare a creditelor şi de creaţie a
monedei scripturale.
Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa
open-market sun diferite: efecte de comerţ,
bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor
ipotecare şi de consum, etc.

În multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac

operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de tezaur.

Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă duce la

redistribuirea, lichidităţilor între banca centrală şi
băncile comerciale.

Această redistribuire influenţează plasamentele de

credit în economie.
Cumpărarea valorilor mobiliare de către banca
centrală duce la o creştere a masei monetare
în circulaţie, şi creează posibilitatea majorării
volumului de credite acordate de către
băncile comerciale în economie.

Vânzarea valorilor mobiliare de către banca

centrală implică retragerea unei părţi a masei
monetare din circulaţie şi determina
reducerea posibilităţilor de acordare a
creditelor în economie de către băncile
comerciale.
Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit
din grija de a asigura o lichiditate minimală,
constă din obligaţia băncii, care constituie
depozite, să consemneze, în conturile sale
deschise la banca centrală, o sumă
dimensionată, de regulă, prin cote
procentuale.
Sistemul rezervelor minime obligatorii
îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul
economiei contemporane şi este un
instrument al politicii monetare şi de credit.

Acest sistem, potrivit dimensiunilor sale

(stabilite procentual), determină un anumit
raport între volumul depozitelor şi volumul
creditului ce poate fi acordat.
Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii
are ca efect modificarea acestui raport.

Sistemul rezervelor minime constituie una din

măsurile guvernamentale.

În raport cu interesele conjuncturale, acest sistem

poate fi utilizat fie pentru creşterea volumului de
credite acordate economiei, determinând astfel
intensificarea activităţii economice (prin reducerea
rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor
acordate economiei şi atenuarea dezvoltării
activităţii economice (prin creşterea rezervei
minime obligatorii).
Intervenind în sensul creşterii sau descreşterii
coeficienţilor rezervelor minime obligatorii,
se ajunge la o anumită schimbare a costului
creditului pentru bănci, atât prin modificarea
posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară,
cât şi prin costul diferit al resurselor.
Prin modificarea coeficienţilor de rezervă
pentru depozitele băncilor străine şi a
persoanelor nerezidente se poate exercita
controlul asupra mişcării capitalurilor
flotante, respectiv, operaţiilor cu străinătatea
şi nivelul rezervei valutare.

În mod simetric, diminuarea rezervelor

permite de a micşora costul creditului
(politică de relansare).
Modificările coeficientului de rezervă permite
de a corija, în sensul dorit de autorităţile
monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a
întări acţiunea de intervenţie a băncii centrale
pe piaţa monetară.
Cunoaşterea profundă a instrumentelor de
politică monetar-creditară şi aplicarea lor
adecvată, în funcţie de evoluţia de durată şi
conjunctura economiei, permite creditului
exercitarea rolului său de factor mobilizator
dar şi de reglator al vieţii economice.
Mulţumesc pentru atenţie!