AFECTIUNILE SANGELUI SI ORGANELOR

HEMATOPOIETICE

AMG - MEDICINA INTERNA I

DR. LUCUTA DIANA

 Tesutul sangvin
Ţesutul sanguin este un ţesut mezenchimal, format dintr-o componentă celulară şi
dintr-o componentă de substanţă fundamentală; se poate vorbi despre un compartiment
tisular, central, alcătuit din organele hematopoietice şi un compartiment periferic
alcătuit din
sânge. Între cele două compartimente există o circulaţie permanentă ceea ce asigură
unitatea funcţională a ţesutului sanguin.
ORGANELE HEMATOPOIETICE

Sunt reprezentate de ţesuturi cu concentrare a celulelor stem hematopoietice(CSH)

şi a CS progenitoare (orientate) ale diverselor linii celulare mieloide şi limfoide, cu
capacitate
caracteristică de regenerare şi diferenţiere hematologică. Organele hematopoietice sunt
reprezentate de măduva osoasă pentru structurile eritromieloice şi megacariocitare şi
organele limfoide (timusul, splina, ganglionii limfatici şi ţesutul limfatic din amigdale,
nodulii
Peyer, cel subendotelial şi subepitelial) pentru celulele limfatice
MĂDUVA OSOASĂ ŞI MIELOPOIEZA

Măduva osoasă este sediul principal de formare a elementelor sanguine: hematii,

granulocite, monocite, trombocite şi limfocite neangajate. În structura ei intră: o
componentă
stromală (fibre de reticulină, celule reticulare nediferenţiate cu rol trofic, celule
grăsoase,
fibroblaşti), o componentă osoasă (lamele osoase, parte a scheletului de susţinere), o
componentă vasculară (arteriole capilarizate într-o reţea specială laxă de vase sinusoide
cu pereţi endoteliali discontinui, care colectează în venule) şi o componentă
parenchimatoasă hematopoietică cu sediul extrasinusoidal (ea însumează celule active
în
proliferare mitotică şi în diferenţiere, de la celule blastice la celule adulte, caracteristice
fiecărei serii; raportul între ţesutul granulopoietic şi cel eritropoietic este de 3:1).
MĂDUVA OSOASĂ ŞI MIELOPOIEZA

La nivelul măduvei osoase se află CSH din care vor lua naştere (fig.nr.1) două CS
orientate una înspre seria mieloidă (din care vor rezulta eritrocitele, granulocitele
neutofile,
eozinofile şi bazofile, monocitele şi trombocitele), iar alta înspre seria limfoidă (dând
naştere diferitelor tipuri de limfocite). Orientarea înspre una sau cealaltă din linii este
determinată de microclimatul local şi de stimuli de diferenţiere; inducţia diferenţiată este
dependentă de conexiunile structurale ale micromediului: ţesutul mieloic dependent de
structurile mezenchimale, conjunctivo-vasculare şi ososase ale măduvei osoase, iar
ţesutul
limfoid de formaţiunile epiteliale de origine endotelială, intricate cu stroma
mezenchimală a
timusului, a splinei şi a ganglionilor limfatici.
Sistemul celular medular se distribuie într-un compartiment de repaus, inactiv, în
care se află 90% din CSP (în faza Go a ciclului celular) şi un compartiment de regenerare
celulară, activ (celule care din faza Go, sub influenţa unor factori epigenetici dependenţi
de
nevoile periferice ale organismului, au intrat în ciclul celular divizându-se şi
diferenţiindu-se
înspre elemente sanguine mature).
MĂDUVA OSOASĂ ŞI MIELOPOIEZA

Măduva osoasă are trei funcţii importante: de proliferare, de diferenţiere şi cea

de diabază (de trecere în sinusoidele medulare şi în circulaţie doar a elementelor
celulare
funcţional competente şi normale morfologic). Maturarea se traduce, la nivel celular prin
condensare cromatiniană şi dispariţie a nucleolilor (diminuare de ADN) şi la nivel
citoplasmatic prin dispariţia bazofiliei (scădere de ARN) şi apariţia de diverşi produşi de
sinteză: hemoglobină pentru linia eritroblastică, diverse enzime pentru linia
granulocitară;
între cele două procese de maturare există un sincronism nucleo-citoplasmatic.
Hematopoieza medulară este independentă şi autoîntreţinută. CSP au
capacitate de autoregenerare şi de menţinere constantă a ponderii lor. În procesul de
4
diferenţiere celulară, între celulele tulpină pluripotente şi celulele blastice cap de serie
se
interpun celule progenitoare de linie (unipotente) care au capacitate redusă de
autoreplicare, dar au activitate proliferativă puternică.
Pe linie eritroblastică se disting, succesiv, următoarele tipuri de celule:
proeritroblast, eritroblast (Ebl) bazofil, Ebl policromatofil, Ebl acidofil, reticulocit şi
eritrocit matur. Maturarea se corelează cu sinteza hemoglobinei, debutată în perioada de
proeritroblast şi continuată până în etapa de reticulocit; hemoglobinosinteza la nivel
citoplasmatic se opreşte obligatoriu la o concentraţie corpusculară de 37%. În reglarea
eritropoiezei rolul esenţial revine eritropoietinei (sintetizate la nivel lizosomal în aparatul
poiezei.
Pe linie granulocitară, stadiile succesive de maturaţie sunt reprezentate de:
mieloblast, promielocit, mielocit, metamielocit, granulocite mature nesegmentate sau
segmentate. De la stadiul de mielocit sunt descrise granulocite neutrofile, eozinofile şi
bazofile. Până la stadiul de mielocit fiecare celulă se divide (formând compartimentul de
proliferare), stadiile ulterioare cunoscând doar un proces de maturare (compartiment de
maturare). În cadrul maturării granulocitare se produce o condensare a cromatinei
nucleare,
încurbarea şi segmentarea nucleului, iar la nivel celular apar, încă din stadiul de
promielocit,
granulaţii (primare, conţinând peroxidaze; secundare sau specifice conţinând fosfatază
şi
ORGANELE LIMFATICE ŞI LIMFOPOIEZA

mediu, în afara oricăror contribuţii antigenice. Cele două organe limfatice centrale
implicate în formarea de limfocite sunt timusul (pentru limfocitele T) şi măduva osoasă
(pentru limfocitele B).
a. Limfocitele B se dezvoltă la nivelul măduvei osoase. Dezvoltarea lor este
modulată de citokine elaborate de către celulele stromale ale măduvei osoase, şi prin
interacţiuni celulă-celulă.
Exprimarea unei imunoglobuline (Ig) pe suprafaţa limfocitelor este crucială pentru
funcţia lor şi începe în stadiul de celulă pro-B. Interleukina 7 (IL-7) are un rol central în
dezvoltarea limfocitului B, de la celula pro-B la stadiul de limfocit pre-B, prin stimularea
directă a proliferării; în acest stadiu există aproximativ 8 diviziuni celulare. Parcurgerea
acestui stadiu de maturaţie, pentru a ajunge în cele din urmă la limfocit pre-B, este
asociată
cu apariţia unei Ig mature pe suprafaţa limfocitului. Prim este IgM, urmată de IgD şi mai
târziu de IgG sau IgA. Maturaţia este asociată, de asemenea, cu o schimbare a densităţii
Ig
mai puţin mature.
Diferenţierea finală a limfocitelor B are loc în organele limfatice periferice (de ex. în
zonele corticale din ganglionii limfatici şi pulpa roşie splenică), în prezenţa antigenelor,
iar
dependent de acestea ia naştere o populaţie funcţional heterogenă de limfocite B. Viaţa
5
limfocitelor B este caracterizată de circulaţia din ţesuturi în sânge şi apoi înapoi în
b. La nivelul timusului, celulele progenitoare antigeno-reactive, migrate din
măduva osoasă, sub influenţa mediului epitelial timic, suferă transformarea morfologică
şi
funcţională în limfocit T; în timus are loc "instruirea finală" a limfocitului pentru ca
acesta să
dobândească proprietatea de imunocompetenţă celulară.
Dezvoltarea limfocitului T începe încă din zona subcorticală timică şi este asociată
cu procesul de deplasare prin zona corticală şi prin cea medulară timică. Markerii
celulari de
suprafaţă identificaţi ca antigene CD (“cluster of differentiation”) caracterizează fiecare
etapă
de dezvoltare şi sunt reprezentaţi de proteine de suprafaţă şi de receptorul limfocitului T
c. În cursul maturaţiei limfoide poate apare o a treia populaţie limfocitară (limfocite
tip NK = "natural killer"), fără markeri de limfocit T sau de limfocit B şi dotate cu
proprietăţi
citotoxice. Celulele NK lizează celulele tumorale sau cele infectate viral; citotoxicitatea
lor
directă nu este mediată de anticorpi sau complement, este controlată genetic, iar
disfuncţii
ale celulelor NK joacă un important rol în declanşarea cancerogenezei. Celulele NK
conţin
granulaţii de dimensiuni mari fiind denumite şi "limfocite cu granulaţii mari" ("large
granular
lymphocyte").
SÂNGELE PERIFERIC

Este un ţesut complex, cu o componentă celulară şi una lichidiană (plasma);

valoarea procetuală a celei dintâi, exprimată prin hematocrit, oscilează în limitele cifrelor
de
35-50%, cu mari variaţii în funcţie de vârstă. Componenta celulară a sângelui este
reprezentată de elementele figurate sanguine, mature şi funcţionale.
Seria eritrocitară este reprezentată de eritrocite şi reticulocite. Valorile
hemoglobinei oscilează între 12-16 g/100 ml, iar procentul reticulocitelor este de 1-1,5%.
Reprezentanţii seriei leucocitare în sângele periferic sunt:
- polimorfonuclearele (PMN): cu diamentrul de 10-14µ, nucleu cu 3-5 lobi,
cromatină grosolană, în grămezi, citoplasma roză cu granulaţii specifice (neutrofile,
eozinofile
sau bazofile);
Homeostazia elementelor sângelui periferic este consecinţa dinamică,
permanentă a unui echilibru între rata de producţie şi de distrucţie. Sistemul reglator de
bază, comun pentru toate liniile celulare, este un sistem "feed-back" de reglare a ratei
de
producţie; prin acest mecanism, compartimentul periferic informează şi influenţează,
după
necesităţi, prin semnale incomplet cunoscute, cel puţin trei posibili receptori: celula
tulpină
pluripotentă (CSH), celula tulpină angajată (orientată înspre o anumită linie celulară) şi
celulele imature din compartimentul mitotic. Semnalul acţionează şi între compartimente
reglându-se în felul acesta precis rata de proliferare, diferenţiere şi maturare, în
dependenţă