Parlamentul European

Adunarea Comună

• La baza Parlamentului European stă Adunarea Comună a Comunității Europene a

Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit adunarea comună a celor trei
comunități, (CECO, CEE și Euratom), iar membrii acestei adunări erau desemnați
din parlamentele statelor membre.
• În urma înființării Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (Euratom), Adunarea Comună a CECO a fost
extinsă la toate cele trei comunități. Numărând 142 de membri, noua adunare s-a
reunit pentru prima dată la Strasbourg, la 19 martie 1958, ca „Adunarea
parlamentară europeană”, schimbându-și numele în „Parlamentul European” la 30
martie 1962.
De la adunare desemnată, la parlament ales.

• Înainte de alegerea directă a deputaților din Parlamentul European, aceștia erau

desemnați din fiecare dintre parlamentele naționale ale statelor membre. Având
astfel dublu mandate.
• În urma conferinței de la Paris din 9-10 decembrie 1974, s-a hotărât ca alegerile
directe „să aibă loc în sau după 1978” și a solicitat Parlamentului să depună noi
propuneri pentru înlocuirea proiectului său de convenție inițial din 1960. În
ianuarie 1975, Parlamentul a adoptat un proiect de convenție, pe baza căruia, șefii
de stat sau de govern, au ajuns la un acord în cadrul reuniunii lor din 12-13 iulie
1976.
• Decizia și Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin
vot universal direct au fost semnate la Bruxelles, la 20 septembrie 1976. În urma
ratificării actului de către toate statele membre, acesta a intrat în vigoare în iulie
1978, primele alegeri având loc la 7 și 10 iunie 1979.
• Însă, statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală
uniform, limitându-se să impună câteva reguli minime: - principiul votului unic; -
vârsta minima 18 ani; - alegerea să se desfășoare în cursul unei perioade care
începe joi dimineață și se termină în duminica următoare.
Extinderea treptată a PE

• La 1 ianuarie 1973, în momentul în care Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au

devenit membre ale Comunităților Europene (prima extindere), numărul de
deputați în Parlamentul European a crescut la 198.
• În urma aderării Greciei la 1 ianuarie 1981, Parlamentul Greciei a desemnat 24 de
deputați eleni în Parlamentul European, care au fost înlocuiți, în octombrie 1981,
de deputați aleși în mod direct. La 14 și 17 iunie 1984, au fost organizate alegeri
directe pentru a doua oară.
• La 1 ianuarie 1986, odată cu a treia extindere, numărul de mandate a crescut de la
434 la 518, în urma sosirii a 60 de deputați spanioli și a 24 de deputați portughezi,
desemnați de parlamentele lor naționale și înlocuiți ulterior de deputați aleși în
mod direct.
• După unificarea Germaniei, componența Parlamentului European a fost adaptată pentru a
reflecta schimbarea demografică. În conformitate cu propunerile Parlamentului din
rezoluția sa din 10 iunie 1992 referitoare la o procedură electorală uniformă: o schemă de
repartizare a mandatelor deputaților în Parlamentul European, în urma alegerilor din iunie
1994, numărul de deputați aleși a crescut de la 518 la 567. Odată cu a patra extindere a
UE, numărul de deputați în PE a crescut la 626, respectând, pentru noile state membre,
schema de repartizare echitabilă prevăzută în rezoluția menționată mai sus.
• Conferința interguvernamentală de la Nisa din anul 2000 a introdus o nouă distribuție a
mandatelor în Parlament, care a fost aplicată la alegerile europene din 2004. Numărul
maxim de deputați în PE (fixat anterior la 700) a crescut la 732. Numărul de mandate
alocate primelor 15 state membre a fost redus cu 91 (de la 626 la 535). Cele 197 de
mandate rămase au fost distribuite între vechile și noile state membre pe bază
proporțională.
• Odată cu aderarea Bulgariei și a României, la 1 ianuarie 2007, numărul de
mandate în Parlamentul European a crescut temporar la 785 pentru a primi
deputați din cele două țări. După alegerile din 2009, care au avut loc în perioada
4-7 iunie, numărul de mandate a fost redus la 736. Având în vedere că Tratatul de
la Lisabona (care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) stabilise un număr
maxim de 751 de deputați în PE, care a crescut temporar la 754 până la
următoarele alegeri, în decursul mandatului 2009-2014, în urma ratificării de către
statele membre a unui protocol de modificare adoptat în cursul Conferinței
interguvernamentale din 23 iunie 2010, 18 noi deputați în PE s-au alăturat celor
736 aleși în iunie 2009. În urma aderării Croației, la 1 iulie 2013, numărul maxim
de mandate a crescut temporar la 766, pentru a primi 12 deputați croați, aleși în
aprilie 2013 (în conformitate cu articolul 19 din Actul privind condițiile de aderare
a Republicii Croația).
• După retragerea Regatului Unit, numărul total de locuri a fost redus de la 751 la
705, cota unora dintre statele membre crescând.
Numărul de locuri în PE, pentru fiecare stat membru.

• Germania – 96, Franța – 79, Italia – 76, Spania – 59, Polonia – 52, România – 33,
Țările de Jos – 29, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Suedia și Republica Cehă
– (câte 21), Austria – 19, Bulgaria – 17, Finlanda, Danemarca și Slovacia – (câte
14), Irlanda – 13, Croația – 12, Lituania – 11, Letonia și Slovenia – (câte 8),
Estonia – 7, Cipru, Luxemburg și Malta – (câte 6).
Organizare PE

• Președintele PE - Președintele Parlamentului este ales dintre deputații în PE pentru

un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit (articolul 19 din
Regulamentul de procedură). Președintele reprezintă Parlamentul în relațiile
externe și cu celelalte instituții ale UE. Președintele supraveghează dezbaterile în
plen și se asigură că Regulamentul de procedură al Parlamentului este respectat. În
deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Președintele Parlamentului
European prezintă punctul de vedere și preocupările instituției referitoare la
punctele înscrise pe ordinea de zi și la alte subiecte. După adoptarea de către
Parlament a bugetului Uniunii Europene, Președintele îl semnează, acesta devenind
astfel operațional. Președintele Parlamentului semnează, alături de Președintele
Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară.
Președintele poate fi înlocuit de unul dintre cei 14 vicepreședinți (articolul 23 din
Regulamentul de procedură).
Alte organisme care activează în PE

• Plenul – Parlamentul care se reunește la Strasbourg.

• Organismele politice – Biroul (președintele și 14 vicepreședinți), Conferința
președinților (președintele și președinții grupurilor politice), Conferința
președinților de comisie și Conferința președinților de delegație.
• Comisii și delegații- (Comnisii parlamentare).
• Grupuri politice- (Deputații nu sunt organizați în delegații naționale, ci, în funcție
de afinitățile politice, în grupuri transnaționale).
• Partide și fundații politice europene
• Secretariatul Parlamentului – Este ales de Birou.
Rolul PE

• Atribuții legislative - împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația

europeană (directive, ordonanțe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ
asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are drept de
inițiativă, adică nu poate înainta propriile proiecte de legi. Acest drept de inițiativă îl
are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de la Nisa, în
majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care
parlamentul și Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la
un consens decizia să fie luată în a treia ședință, în cadrul unei comisii de mediere.
• Atribuții bugetare - Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele
bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmește un proiect de buget. În faza de
aprobare a bugetului Parlamentul și Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări.
La capitolul de venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl
are Parlamentul.
• Control democratic - asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor
acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competența și integritatea
comisarilor desemnați (propuși). Parlamentul poate aproba numirea membrilor
comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de
încredere. În afară de acestea, Parlamentul exercită un control politic prin
Consiliul de Miniștri și Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo unde
aceste instituții au funcții executive.
Bibliografie

• https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/11/parlamentul-european-cont
ext-istoric
• https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/20/parlamentul-european-orga
nizare-si-functionare
• Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediția a V-a,
Universul Juridic, București 2011