Sistemele religioase ale antichității

timpurii și apariția relațiilor internaționale

Stratan Olga
Gr. 301 RI
 Majoritatea popoarelor antice aveau sisteme religioase politeiste.
Egiptenii adorau diferite divinităţi. Fiecare oraş îşi avea zeul protector,
statutul căruia în ierarhia divinităţilor depindea de statutul politic şi
militar al localităţii.
Divinităţile principale venerate de toţi egiptenii erau :
Osiris
Amon-Ra Sehmet
(stăpînul Isis (zeiţa Horus (zeul
(zeul (marea
lumii de fertilităţii) luminii)
soarelui) putere)
apoi)

Egiptenii îşi reprezentau zeii în chip de om (Ptah, zeul creator), de

animal (Sehmet, în chip de leoaică) sau mixt (Anubis, stăpînul lumii de
apoi, jumătate om, jumătate şacal). Pentru venerarea zeilor erau
construite temple, statui, preoţii aduceau ofrande.
În cinstea zeilor se organizau serbări, procesiuni care includeau mai
multe ceremonii.
 Religia egipteană s-a aflat într-o strînsă legătură cu puterea politică. Astfel,
faraonul era considerat o întruchipare terestră a divinităţii. Preoţii egipteni,
o castă unită şi puternică prin cunoştinţele şi bogăţiile acumulate timp de
secole, în perioadele de criză, cînd slăbea puterea centrală, intrau în conflict
cu faraonul în dorinţa lor de a-şi instaura dominaţia în ţară.
Faraonul Amenois al IV-lea în perioada Regatului Nou, dorind să
micşoreze influenţa preoţimii de stat, recurge la o reformă politico-
religioasă. El introduce cultul zeului Aton, reprezentat sub forma discului
solar, şi interzice venerarea celorlalte divinităţi. Însă această tentativă
provoacă o nemulţumire generală nu numai în rîndurile preoţimii, dar şi ale
populaţiei, ataşate faţă de vechile culte. Tentativa faraonului de a introduce
o religie monoteistă a suferit eşec.
 În Mesopotamia, sumerienii au creat un panteon ierarhic organizat, în fruntea
căruia se aflau patru zei creatori:
Ninlil (zeiţa
dragostei şi
Enki ocrotitoarea
(creatorul fertilităţii
Enlil (zeul omenirii şi terestre).
atmosferei), civilizaţiei),
An (cerul),

Panteonul sumerian se va menţine menţine cu mici schimbări în perioada

akkadiană, Babilon şi Asiria. În panteonul babilonian un statut important îl deţinea
zeiţa Ishtar considerată zeiţa dragostei, ocrotitoarea fertilităţii şi a războiului. Ishtar
împreună cu Sin și Shamash alcătuiau triada supremă care simboliza cele trei mari
forțe ala naturii: pămîntul, luna și soarelele.
Spre deosebire de Egipt, în Mesopotamia zeii sînt reprezentați în chip de oameni.
Oamenii se temeau de zei, deoarece îi știau răzbunători și pregătiți să-i pedepsească
pentru greșelile lor. În afara zeilor se credea că există o mulțime de demoni care le
aduc prejudicii oamenilor. Pentru a se feri de ei, locuitorii Mesopotamiei purtau
amulete și talismane.
 În India, pătrunderea arienilor a determinat impunerea limbii lor, sanscrita, şi
a textelor sacre, Vedele. Întrînd în contact cu credinţele locale, vedismul a
evoluat, luînd forma hinduismului. Hinduiştii cred că la început era haos.
Brahman, sufletul Universului, a provocat mişcarea, care la rîndul său a făcut
să apară trei zei principali: Brahma, Vişnu şi Şiva. Doctrina religioasă
introduce noţiunea reîncarnării. Dacă persoana duce o viaţă exemplară,
sufletul său se va reîncarna într-o fiinţă mai bună decît cea precedentă, iar o
viaţă nedemnă va face ca sufletul să regreseze şi să se reîncarneze la un nivel
inferior, în corpul unui animal sau insecte.
Astfel, toate lucrurile, fiinţele şi sufletele se supun unei legi supreme, dharma,
trecînd din unele în altele, conform meritelor lor. Omul, la fel, este prizonierul
ciclului de reincarnare, al mişcării. Pentru a progresa, a se reincarna într-o
fiinţă superioară, credinciosul trebuie să se păzească de murdăria care rezultă
din activitatea corpului uman şi din contactul cu fiinţele inferioare. El trebuie
să se purifice permanent cu apă. În plus, orice hinduist trebuie să venereze
zeii, aducînd ofrande şi sacrificii şi făcînd rugăciuni.
 Budismul a fost fondat în secolul al VI-lea î.Hr. de prinţul indian Gautama. Tulburat de mizeria în
care trăiau oamenii, el s-a retras din lume, ajungînd la concluzia că mizeria se datorează pasiunilor şi
celor trei rădăcini ale răului:
invidia, ura şi greşeala
Sufletele rătăcesc fără sfîrşit, obligate să se întoarcă pe pămînt pentru a se incarna într-un nou corp:
iată cauza suferinţelor. Doar prin meditaţie şi înţelepciune e posibil obţii fericirea, Nirvana (pacea
absolută). Gautama primeşte numele de Buddha (Cel deşteptat). Timp de 40 de ani el călătoreşte
prin India şi îşi expune învăţătura. Budismul devine religie, răspîndindu-se în India, Tibet,
Indonezia, China, Japonia.
Majoritatea chinezilor practicau cultul strămoşilor, căutînd să-şi asigure bunăvoinţa lor. În acest
scop capul familiei aducea ofrande pe altarul familial. Daoismul, fondat de către Lao-zi în secolul al
V-lea î.Hr., respinge ideea unei divinităţi, a cerului, înlocuindu-le cu dao (calea) – principiul ordinii
necesare în natură şi societate. Această doctrină avea mulţi adepţi, deoarece permitea realizarea unui
echilibru în sine. Căutarea echilibrului individual putea prelungi viaţa şi chiar aduce nemurire.
Confucius (551 – 479 î.Hr.) este fondatorul unei învăţături morale, Confucianismul, care nu
reprezintă o doctrină religioasă. Esenţa ei constă în perfecţionarea etică a relaţiilor dintre oameni,
îndeplinirea datoriilor care îl vor ajuta pe om să se regăsească pe sine. Budismul introdus în China
pe Drumul mătăsii, era în ochii chinezilor o cale de salvare. Această doctrină spirituală conţinea şi
unele aspecte ale daoismului: lipsa pasiunilor şi o anumită pasivitate.
 Religia greacă îşi are originea în certitudinea omului că deasupra umanităţii există
puteri care depăşesc posibilităţile umane, trezind uimire şi admiraţie. Ca şi egiptenii,
grecii erau politeişti. Religia lor are un caracter antropomorf (formă umană),
deoarece în concepţia grecilor zeii sînt asemănători oamenilor ca aspect fizic,
caracter, slăbiciuni. Ei se deosebesc de oameni doar prin faptul că sînt nemuritori şi
prin gama largă de puteri. Grecii considerau că zeii trăiesc pe vîrful muntelui Olimp,
iar lor este nectarul şi ambrozia. Panteonul (ansamblul de zei) include un număr de
zeităţi, dintre care 12 au statutul de zei principali. Zeii grecilor sînt asociaţi diferitor
activităţi umane sau manifestări ale naturii. Zeus este zeul suprem, stăpînul cerului
şi a fulgerului; Hera, soţia lui Zeus, este protectoarea căsătoriei şi familiei; Poseidon
este stăpînul mărilor, iar Hades al întunericului şi lumii umbrelor.
Meşteşugurile şi înţelepciunea erau protejate de Atena, iar vegetaţia şi agricultura de
zeiţa Demeter. Apollo este zeul luminii şi a muzicii, iar Artemis al vînătorii. Afrodita
este ocrotitoarea dragostei, Hefaistos este patronul focului şi al meşteşugurilor, Ares
este zeul războiului. Hermes este vestitorul zeilor, protejează călătorii şi comerţul. La
acest panteon trebuie adăugaţi eroii, oamenii care s-au remarcat prin fapte deosebite,
adesea fii de zei şi femei muritoare, ca Teseu sau Heracle.
• Zeii sînt veneraţi acasă, în cetate, în marile sanctuare panelenice (ale tuturor
grecilor). Acasă capul familiei onorează cultul lui Zeus şi al Hestiei, zeiţa căminului
familial. Fiecare cetate îşi are zeul său protector, care este venerat în cadrul
manifestărilor religioase. Marile sanctuare panelenice canalizează aspiraţiile
religioase ale elenilor. Aici cetăţenii se adunau pentru ai venera pe zei. Cel mai
cunoscut este sanctuarul din Delphi consacrat lui Apollo, care transmite oracole
prin intermediul Pythiei. Celebritatea acestor oracole în lumea greacă era foarte
mare, ele fiind cerute de conducători şi oamenii de rînd în diverse împrejurări.
• La Olimpia era venerat Zeus, în cinstea căruia se organizează o dată la patru ani
mari concursuri artistice (competiţii de teatru, muzică) şi sportive, Jocurile
olimpice. Conform tradiţiei, primele Jocuri olimpice au avut loc în 776 î.Hr.
concursul începea cu competiţia oratorilor, poeţilor şi muzicienilor, însă cu timpul
probele sportive trec pe primul plan. Din cele şapte zile, cît durau ceremoniile în
cinstea lui Zeus, cinci erau rezervate competiţiilor sportive. În acest timp erau
oprite orice ostilităţi între cetăţile greceşti. Învingătorilor li se oferea o cunună de
laur, iar în cetăţile de origine li se ridicau statui. Asemenea jocuri erau organizate şi
la Delphi, Corint şi Nemeea în cinstea lui Apollo.
• La Atena cele mai importante sărbători sînt Panateneele, în cinstea zeiţei
Atena, protectoarea cetăţii, cînd timp de nouă zile se celebrează fondarea
cetăţii, culminînd cu un cortegiu care urca pe Acropolă.
• Ceremoniile religioase erau oficiate de preoţi, care, spre deosebire de
civilizaţiile Orientului, nu formează o castă închisă, ci sînt magistraţi aleşi în
funcţiile religioase pentru o perioadă de timp. Aceştia se îngrijesc de ofrandele
şi sacrificiile care urmează să fie aduse zeilor, de organizarea manifestaţiilor
religioase, sporindu-şi prestigiul printre concetăţeni.
• Romanii venerau un număr mare de zei, circa 30 000. Ei considerau că în
spatele fiecărui lucru se afla un zeu, ceea ce explică numărul lor impunător.
Printre zeii care se bucurau de cea mai mare veneraţie se numărau Larii,
ocrotitori ai bunurilor şi ai persoanelor. Romanii au adoptat zeii greceşti,
asimilîndu-i propriilor divinităţi şi constituind un Panteon greco-latin, care era
dominat de triada de zei Jupiter, Junona, Minerva. În afară de aceştia, erau
veneraţi Marte – zeul războiului, Vulcan – zeul focului, Saturn – zeul
semănăturilor, Vesta – zeiţa căminului familial.
• Orice familie avea un cult propriu, pe care îl conducea pater familias. Romanii venerau zeităţile
căminului familial, Larii şi Penaţii, şi spiritele strămoşilor, Manii. Pater familias întreţinea focul în
vatra de pe altarul casei şi îi onorează pe zeii Lari şi mani. Romanii aşteaptă de la zei favoruri, ca
victoriile în războaie sau recolte bune. Fiind foarte superstiţioşi, ei sînt extrem de atenţi la toate
semnele pe care le interpretează ca favoare sau mînie a zeilor.
• Cultul public nu poate fi despărţit de viaţa cetăţii, deoarece toată viaţa politică este legată de
rituri, culte, iar magistraţii sînt şi preoţi. Ei nu trebuie să neglijeze nici o divinitate, din teama de a-
i atrage furie şi să urmeze cu minuţiozitate riturile. Preoţii se grupează în colegii: pontifii,
însărcinaţi cu păstrarea religiei oficiale, în frunte cu Marele Pontif numit pe viaţă; flaminii, aflaţi în
serviciul unei divinităţi; vestalele, tinere patriciene care o slujesc pe zeiţa Vesta etc.
• Înainte de a întreprinde orice lucru important, romanii consultau zeii, în special prin intermediul
augurilor, care făceau preziceri după zborul şi strigătul păsărilor, sau haruspicilor, care
prevedeau viitorul prin cercetarea măruntaielor animalelor sacrificate. În felul acesta toată viaţa
cetăţii este supusă voinţei zeilor.
• Romanii au venerat şi zeităţile din ţările cucerite, încercînd să le găsească paralele în propriul
panteon şi romanizîndu-le. În secolul al II-lea î.Hr. la Roma pătrund o serie de culte orientale, ca
urmare a contactului tot mai strîns cu vechile civilizaţii ale Orientului. Din Egipt vine cultul zeiţei
Isis şi Serapis, din Mesopotamia al zeiţei Kibela, din Persia cel al lui Mithras. Însă anumite practici
religioase orientale le păreau romanilor scandaloase (sacrificiile umane, adunările secrete), de
aceea Senatul le-a interzis cetăţenilor romani să devină preoţi ai acestor culte.