SISTEMUL

DIGESTIV
-INTESTINUL GROS &INTESTINUL SUBTIRE-
MATACHE ALEXANDRA
CLASA a X-a
INTESTINUL GROS
 -DESCRIERE-
Intestinul gros este ultima porţiune a tubului digestiv şi se deschide la exterior prin anus. Acesta continuă intestinul
subţire, are o lungime medie de 1,6 metri şi un diametru de aproximativ 7 cm, care descreşte până la 3 cm, pe măsură ce
se apropie de anus.
Se deosebeşte din punct de vedere anatomic de intestinul subţire prin diametrul mai mare şi lungimea mai mică. Intestinul
gros înconjoară intestinul subţire ca rama unui tablou şi se împarte în: cec, colon (ascendent, transvers, descendent şi
sigmoid) şi rect. Această clasificare se face după traiectul şi schimbările de direcţie ale intestinului gros.

Intestinul subţire porneşte din fosa iliacă dreaptă (os situat în partea de jos a abdomenului, pe lateral – e parte din coxal)
printr-o porţiune dilatată – cecul, care are anexat apendicele vermiform. După cec urmează porţiunea cea mai lungă a
intestinului gros – colonul. Acesta are formă de ramă în centrul căreia se găsesc ansele intestinului subţire. Colonul
ascendent urcă pe partea laterală dreaptă a abdomenului şi sub ficat devine orizontal – formează colonul transvers.
Acesta la nivelul splinei coboară înspre fosa iliacă stângă (colon descendent) şi apoi în pelvis. Ultima porţiune a
intestinului gros este rectul care se deschide la exterior prin orificiul anal.
 -Structura
intestinului gros-
Peretele intestinului gros este format din patru straturi caracteristice, în general,
întreg tubului digestiv. De la exterior spre interior – tunică seroasă, musculară,
submucoasă şi mucoasă.

Mucoasa intestinului gros este mai subţire decât cea a intestinului subţire şi nu
prezintă vilozităţi, iar celulele caliciforme (celule secretoare de mucus) sunt mult
mai numeroase.

În submucoasă se găseşte o reţea nervoasă cu rol senzitiv şi motor – plexurile

Meissner.

Stratul muscular are rolul de a amesteca şi de a propulsa chimul intestinal spre

anus. În stratul muscular se găsesc plexurile nervoase Auerbach – împreună cu
plexurile Meissner, formează sistemul nervos enteric, cu rolul de a coordona
activităţile secretorii şi motorii ale porţiunii gastro-intestinale.
 -Functionare-
Din punct de vedere funcţional, cecul, colonul ascendent şi prima
jumătate a colonului transversal au rol în absorbţie, iar celelalte
segmente au rol de depozitare şi eliminare a materiilor fecale.

Produsul de secreţie al mucoasei intestinului gros este redus

cantitativ, foarte vâscos, cu pH-ul alcalin şi lipsit de enzime.
Rolul acestuia este de a favoriza trecerea resturilor alimentare şi
formarea bolului fecal. În acelaşi timp, secreţia mucoasă a
intestinului gros protejează pereţii acestuia de traumatisme
mecanice şi substanţe toxice sau acide.

Mişcările intestinului gros sunt reprezentate de unde peristaltice

şi mişcări de transport în masă. Frecvenţa acestor unde este de 2-
4 pe minut şi sunt datorate contracţiei stratului muscular din
structura peretelui. Alimentele ajung în interiorul cecului la 4 ore
după ingestie, dar preluarea completă a acestora durează aproape
5 ore. La 6 ore de la ingestie alimentele ajung în unghiul hepatic
al colonului, la 9 ore în unghiul splenic, iar la 12 ore în colonul
sigmoid.

Eliminarea totală a alimentelor ingerate durează între 5 şi 7 zile .

 -FLORA MICROBIANA A
INTESTINULUI GROS-
Bacteriile ce colonizează intestinul gros sunt indispensabile vieţii. Colonul are cea mai luxuriantă microbiotă (au fost identificate aproximativ
300 de specii de bacterii diferite), apreciată la peste 10 miliarde de bacterii pe gram. Numărul mare de bacterii face ca 10 – 30% din masa
materiilor fecale să fie ocupată de bacterii. Acestea ajung în interiorul intestinului prin alimente şi încep colonizarea de la nivelul mucoasei
bucale până la nivelul rectului. Tipurile de bacterii din interiorul intestinului gros diferă. Astfel, în cec, colonul ascendent şi prima jumătate a
colonului transvers se găsesc bacterii predominant de fermentaţie – degradează glucidele din care rezultă acizi organici, hidrogen şi dioxid de
carbon. Restul colonului este colonizat de bacterii anaerobe cu rol de putrefacţie. Peste 95% din numărul total de bacterii din intestinul gros sunt
anaerobe (nu au nevoie de oxigen pentru a supraviețui). Datorită acţiunii florei de putrefacţie se produce în interiorul intestinului gros o serie de
substanţe toxice pentru organism – inodol, scatol sau amoniac. Pe lângă rolul digestiv al bacteriilor, acestea au şi ale funcţii importante în
organism – sintetizează şi absorb unele vitamine (B1, B2, K), intervin în metabolismul acizilor biliari, stimulează funcţia de apărare a
organismului prin creşterea producţiei de imunoglobuline sau intră în competiţie pentru resurse cu bacterii nou venite ce sunt mult mai
patogene, distrugându-le prin eliberarea unor substanţe toxice (antibiotice) pentru bacteriile nou venite.

Consumul de antibiotice pe termen lung şi fără indicaţia medicului afectează flora microbiană din colon, producând disbioze grave.
 -DEFECATIA-
Cantitatea de materii fecale eliminate zilnic variază în funcţie de alimentaţie, vârstă sau gradul de absorbţie al individului. Regimul
vegetarian determină creşterea volumului de materii fecale, iar cel rafinat şi bazat pe carne determină scăderea volumului. Materiile
fecale conţin până la 70% apă, restul fiind substanţe organice şi anorganice. În inaniţie prelungită, deşi nu există activitate digestivă,
eliminarea materiilor fecale continuă.

Defecaţia este un act reflex motor ce constă în eliminarea materiilor fecale la exterior. Sfincterul anal extern este format din fibre
musculare striate (deţinem controlul asupra lui), iar sfincterul intern din fibre musculare netede. După ce este atins pragul de
distensie al rectului (rectul se umple cu materii fecale ceea ce determină stimularea receptorilor din perete) se declanşează reflexul de
defecaţie – în anumite condiţii, se poate inhiba şi amâna voluntar actul defecaţiei prin menţinerea sfincterului anal extern contactat.
Menţinerea sfincterului extern închis determină descărcarea unor impulsuri ale nervilor hipogastrici – se diminuează peristaltismul
colonului ceea ce ajută la amânarea actului de defecare. Inhibarea voluntară se poate face doar pentru câteva ore.

Frecvenţa defecaţiei este variabilă, 1 – 3 ori pe zi, iar controlul cortical asupra actului apare după primele 15 – 20 de luni de la
naştere.
 -AERUL DIGESTIV-
În tubul digestiv se găsesc 150 de ml de gaz. 50 de ml în stomac şi 100 de ml în colon. Aerul ajunge în
stomac prin deglutiţie şi alimente. Acesta este eliminat la exterior prin eructaţii (acţiunea de „râgâi”).
Aerul ce nu a fost eliminat ajunge în intestinul subţire, unde este rapid absorbit de sânge sau ajunge în
colon. După ce ajunge în colon, aerul este aproape complet lipsit de oxigen, dar conţine diferite gaze
rezultate în urma proceselor de fermentaţie – hidrogen, metan, hidrogen sulfurat – determină apariţia
mirosului caracteristic după eliminare.
INTESTINUL SUBTIRE
 -DESCRIERE-
Intestinul subţire este locul unde se desfăşoară fenomenele de absorbţie a nutrienţilor din
cadrul digestiei.

Intestinul subţire este delimitat de stomac prin orificiul piloric şi de intestinul gros prin
valva ileo-cecală. Lungimea sa diferă de la un autor la altul – de la 2,5 m până la 10 m, dar
lungimea medie este situată în jurul cifrei de 4 – 6 m. La cadavru, după pierderea tonusului
muscular, lungimea intestinului subţire ajunge la 9 m. Diametrul intestinului subţire variază
între 2 şi 4 cm, în funcţie de regiunea studiată.

Intestinul subţire este împărţit în trei segmente: duoden, jejun şi ileon. Acestea au funcţii
comune, dar şi specifice. Duodenul este porţiunea fixă a intestinului subţire, iar jejunul şi
ileonul sunt segmente mobile, vag delimitate.
 -DUODENUL-
Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire ce porneşte de la orificiul piloric şi
se continuă cu jejunul, limita dintre cele două segmente fiind flexura duodeno-jejunală.
Fiind un segment fix, duodenul descrie trei flexuri şi este împărţit în patru porţiuni (în
funcţie de cele trei flexuri). Lungimea duodenului este de aproximativ 25 cm, iar
diametrul său nu este peste tot egal. Dintre cele 4 segmente ale duodenului, al 2-lea
segment (sau porţiunea descendentă) prezintă un interes deosebit, aici fiind locul unde
se deschide canalul coledoc şi ductele Wirsung şi Santorinii (primul conţine bila şi
ultimele două sucul pancreatic), prin ampula lui Vater şi sfincterul lui Oddi
 -JEJUNUL SI ILEONUL-
Aceste două segmente ale intestinului subţire sunt delimitate de flexura duodeno-
jejunală şi valva ileocecală. Deşi sunt segmente mobile, jejunul şi ileonul sunt fixate
printr-o membrană – mezenter la peretele abdominal posterior. Cele două segmente,
jejunul şi ileonul, vor fi descrise împreună: ele prezintă dea lungul traiectului lor 14
– 16 curburi cunoscute ca anse intestinale. Aceste anse sunt simetrice, adică sunt
formate din două ramuri egale ce se unesc la un capăt. Dimensiunea jejun-ileonului
este estimată la 4 – 6 m şi un diametru de 3 cm. Limita macroscopică dintre jejun şi
ileon nu este clară, în schimb privit prin microscopul fotonic se poate deosebi
jejunul de ileon datorită structuii celulare diferite.
 -STRUCTURA
INTESTINULUI
SUBTIRE-
Intestinul subţire prezintă trei segmente şi este sediul principal de absorbţie al
nutrienţilor. Pentru asigurarea rolului său, intestinul subţire este format din celule
specializate pentru fiecare funcţie în parte.

Peretele intestinului subţire este format din patru straturi, de la interior spre exterior
acestea sunt: stratul mucos, submucos, muscular şi seros. Aceste straturi prezintă anumite
particularităţi, în funcţie de segment

Intestinul subţire.

Stratul mucos – mucoasa formează vilozităţile intestinale care conţin enterocite (rol de
absorbţie), celule caliciforme (secretă mucus), vase de sânge şi fibre musculare netede ce
formează muşchiul lui Brucke (rolul fibrelor musculare este de a orienta direcţia
vilozităţilor). Pe toată lungimea intestinului subţire, în mucoasă, apar glande Lieberkuhn
– aceste glande sunt formate din cinci tipuri de celule – celule caliciforme, enterocite,
celule Paneth (au acţiune antibacteriană), celule endocrine (cu activitate foarte complexă
ce va fi prezentată separat) şi celule de regenerare (refac epiteliul intestinal).

Stratul submucos: este separat de stratul mucos prin muscularis mucoasae. În

submucoasă se găseşte plexul nervos Meissner şi plăcile Peyer (plăcile Peyer sunt de fapt
foliculi limfatici şi se găsesc cu precădere în ileon şi conţin limfocite).

Stratul muscular: este format din două straturi de fibre musculare netede suprapuse ce
conţin între ele plexul nervos Auerbach. Stratul muscular asigură peristaltismul
intestinului subţire (motilitatea).

Stratul seros: tapetează intestinul subţire şi este format din ţesut conjunctiv lax ce conţine
vase de sânge, nervi şi adipocite.
 -FUNCTIA DIGESTIVA-
Prezenţa vilozităţilor intestinale creşte suprafaţă intestinală la 20.000 m^2, foarte
importantă această suprafaţa deoarece serveşte la procesele de digestie şi absorbţie
a alimentelor. Fiecare vilozitate conţine în axul central o arteră, o venă, un vas
limfatic şi filete nervoase. Absorbţia nutrienţilor se realizează cu ajutorul
enterocitelor ce prezintă microvili la un polul apical al celulei. Fiecare microvil
conţine enzime ce continuă digestia începută de salivă, stomac şi pancreas, în
acelaşi timp introducând în interior compuşi ce pot fi absorbiţi de sânge
(nutrienţi). Celulele endocrine întâlnite de-a lungul intestinului subţire formează
sistemul APUD, ce va fi prezentat ulterior (prezente în glandele Lieberkuhn).
 -SECRETIA SUCULUI
INTESTINAL-
În 24 de ore se secretă până la 3 litri de suc intestinal. Acesta fiind un lichid incolor (exceptând ultima porţiune a
intestinului, unde devine tulbure datorită bacteriilor şi celulelor), cu un pH cuprins între 7 şi 8,3. Sucul intestinal
conţine peste 90 % apă. Pe lângă apă, acesta mai conţine substanţe organice şi anorganice.

Substanţele anorganice sunt reprezentate de NaCl şi bicarbonaţi ce asigură alcalinitatea sucului intestinal.

Substanţele organice sunt reprezentate de enzime. Cea mai importantă enzimă din suc este erepsina. Această enzimă
acţionează asupra proteinelor, denaturându-le. Pe lângă erepsină, sucul intestinal mai conţine şi enterokinază, o
enzimă proteolitică ce activează tripsinogenul (enzimă secretată sub formă inactivă de către pancreas). O altă enzimă
prezentă în sucul intestinal este lipaza intestinală. Aceasă acţionează asupra lipidelor.
 -DIGESTIA INTESTINALA-
Digestia intestinală se desfăşoară în trei etape – luminală, membranară şi intracelulară, fiind asigurată de enzimele din sucul pancreatic şi intestinal.
Etapa luminală (se desfăşoară în interiorul intestinului subţire, în lumenul acestuia) este realizată prin acţiunea bilei şi a sucului pancreatic, mai puţin cu ajutorul sucului
intestinal propriu-zis. Substanţele digerate în această etapă vor lua contact cu membrana enterocitelor ce conţine „marginea în perie” (microvilii) şi astfel începe cea de-a
doua etapă – etapa membranară sau de contact. În această etapă, alimentele vor fi degradate până la compuşi foarte mici, ce pot fi uşor absobiţi în interiorul enterocitului.
În ultima etapă, cea intracelulară, compuşii absorbiţi în enterocit vor fi supuşi acţiunii enzimelor ce se găsesc în interiorul acestor celule.

Deci, rezumând întregul proces putem afirma că digestia alimentelor începe în cavitatea bucală prin prelucrare mecanică (mestecat) şi enzimatică, continuă în stomac prin
acţiunea sucului gastric ce transformă bolul alimentar într-o pastă continuă, dar acidă, ce trece în intestinul subţire. Pentru a evita distrugerea celulelor de către acidul
clorhidric, sucul pancreatic este puternic alcalin şi neutralizează aciditatea. Digestia continuă în acest timp prin acţiunea celor trei substanţe din intestinul subţire – bilă,
secreţia pancreatică şi intestinală. Astfel compuşii din alimente sunt degradaţi în nutrienţi ce pot fi absorbiţi în enterocit. Digestia continuă în interiorul enterocitelor, iar
alimentele ce nu au fost absorbite ajung în intestinul gros, unde suferă procese de fermentaţie sau putrefacţie. În final, alimentele nedigerate (sau neabsorbite, deoarece
dacă aveau dimensiunea potrivită pătrundeau în interiorul enterocitului) sunt eliminate împreună cu alte celule moarte şi bacterii – materii fecale.

Recapitulând secreţia intestinului subţire observăm prezenţa a două substanţe – sucul intestinal cu compoziţia amintită şi mucusul, cu un pH alcalin secretat de glandele
Brunner, pentru a proteja straturile intestinului de acţiunea corozivă a acidului clorhidric din sucul gastric.

Reglarea secreţiei intestinale se face prin mecanisme nervoase şi umorale. Cele umorale sunt realizate prin intermediul unor hormoni – enterocrinina, eliberată de mucoasa
duodenului (glandele Lieberkuhn au în componenţă celule endocrine). Acest hormon ajunge prin sânge la enterocite şi glandele intestinale, stimulând secreţia acestora.
Pentru glandele Brunner au mai fost descoperiţi câţiva hormoni – duocrinina, gastrina, CCK-PZ şi secretina. Aceşti hormoni intensifică secreţia glandelor. Un alt hormon
ce stimulează secreţia intestinală este VIP (polipeptid vasoactiv intestinal).
 -FUNCTIA ENDOCRINA A
INTESTINULUI SUBTIRE-
Cu toţii cunoaştem glandele endocrine clasice – hipofiză, suprarenale etc. Dar există şi alte organe, spre exemplu inima, care, pe lângă funcţia de pompă secretă şi hormoni: ANF sau
peptid natriuretric atrial. În cazul intestinului subţire, glanda endocrină nu este compactă, un organ palpabil, ci este vorba de celule endocrine împrăştiate prin mucoasa intestinului
subţire – sistemul APUD (existenţa acestui sistem a fost demonstrată şi în alte organe – pancreas, plămâni). APUD a fost descoperit în 1966 de către Pearse. Până în prezent au fost
identificate 35 de substanţe cu rol de hormon secretate la nivelul gastro-intestinal sau care vor deveni hormoni (nu se ştie rolul acestora).

CCK-PZ descoperit în 1964, are acţiune stimulatoare asupra secreţiei pancreatice şi asupra motilităţii biliare. Intensifică motilitatea intestinală şi favoriează accelerarea tranzitului
intestinal. CCK-PZ inhibă secreţia gastrică şi este o substanţă considerată de Gibs, ca fiind semnalul saţietăţii.

Secretina a fost primul hormon din sistemul APUD descoperit, în 1902. Rolul ei este de a stimula secreţia pancreasului exocrin. Secretina este sintetizată de celulele de tip S din
mucoasa duodeno-jejunală şi inhibă secreţia acidă a stomacului, stimulează funcţia biliară şi încetineşte digestia prin scăderea motilităţii intestinale.

VIP sau polipeptidul vasoactiv pancreatic a fost descoperit în 1970. Efectul pe care îl produce asupra musculaturii gastro-intestinale este de relaxare. VIP scade absorbţia apei din
intestin şi creşte secreţia de suc pancreatic. La nivelul pancreasului endocrin stimulează eliberarea de insulină şi glucagon.

GIP sau peptidul gastric inhibitor a fost descoperit în 1971 şi este sintetizat şi eliberat de către celulele de tip K, ce predomină la nivelul mucoasei duodenale. Rolul GIP este de a
inhiba secreţia şi motilitatea gastrică, de a stimula secreţia intestinală şi pancreatică, atât endocrină cât şi exocrină. Astfel, alimentele rămân un timp în stomac, până când intestinul
poate face faţă conţinutului cu pH acid (are destul bicarbonat pentru neutralizare). GIP nu inhibă direct motilitatea gastrică, ci determină secreţia somatostatinului ce va face acest
lucru.
 -FUNCTIA ENDOCRINA A
INTESTINULUI SUBTIRE-
Enteroglucagonul este un hormon cu acţiune asemănătoare glucagonului, doar că este sintetizat de mucoasa tubului digestiv şi a fost descoperit în 1976. Pe lângă
acţiunea hiperglicemiantă, enteroglucagonul are rolul de a inhiba motilitatea intestinală şi absorbţia apei. La nivelul stomacului şi a pancreasului exocrin inhibă
producerea de sucuri digestive. Enteroglucagonul este produs de către celulele de tip L din mucoasa intestinului.

Somatostatinul a fost descoperit în 1976 la nivelul stomacului, pancreasului şi a intestinului subţire. Este produs de către celule de tip D ce se găsesc şi în insulele lui
Langerhans, dar şi în glandele Lieberkuhn. Somatostatinul inhibă secreţia de insulină şi glucagon a pancreasului endocrin, dar şi secreţia pancreasului exocrin. Pe lângă
acest rol, mai inhibă motilitatea şi evacuarea gastrică. Efectele sale la nivelul tubului digestiv sunt în general de inhibare.

Motilinul a fost descoperit în 1971 şi are rolul de a stimula activitatea gastrică – motilitatea şi secreţia de pepsină. Motilinul este eliberat de către celule din mucoasa
duodenului, a stomacului, a vezicii biliare, a colonului şi a esofagului. Rolul motilinului este de a grăbi evacuarea alimentelor solide şi de a încetini rata evacuării
alimentelor lichide.

Bombezina a fost descoperită în 1980 şi acţionează asupra secreţiei gastrice, pancreatice şi biliare, având rol de stimulare. Rol de diminuare îl are asupra motilităţii
gastrice şi duodeno-jejunale. La nivelul pancreasului endocrin stimulează eliberarea de insulină, peptid pancreatic (P.P.) şi glucagon.

Urogastrona este un alt hormon secretat de către glandele Brunner din duoden. Acţiunea sa este prea puţin cunoscută. Secreţia sa nu este influenţată de către ingestia de
alimente şi nu se cunosc efectele asupra secreţiei salivare, pancreatice sau biliare. Se ştie că inhibă secreţia acidă a stomacului, prevenind astfel apariţia ulcerului
duodenal (efect demonstrat la şobolani şi şoareci).
 -FUNCTIA ENDOCRINA A
INNTESTINULUI SUBTIRE-
Polipeptidul pancreatic a fost descoperit în 1977 şi este secretat de către pancreas. Eliberarea acestui hormon este influenţată de alţi hormoni: VIP, GIP, secretină şi bombezină. Rolul
polipeptidului pancreatic este de a stimula secreţia de suc pancreatic şi de a creşte motilitatea intestinului subţire.

Encefalinele au fost identificate în stomac şi duoden. Rolul lor este de a inhiba motilitatea şi secreţia intestinală, precum şi secreţia pancreatică.

Neurotensina este secretată de către celulele de tip N din mucoasa ileonului şi inhibă secreţia acidă a stomacului şi motilitatea gastro-intestinală.

Chimodeninul izolat din mucoasa duodenală, are rol de stimulator a secreţiei de chimotripsinogen pancreatic.

Enterooxintinul are acţiune stimulatoare asupra celulelor oxintice din stomac (celule ce secretă acidul clorhidric) şi este secretat şi eliberat de mucoasa jujunului.

Bulbogastrona inhibă secreţia gastrică şi este produsă de către mucoasa duodenului.

Grelina eliberată de mucoasa gastrică, stimulează la nivel central apetitul.

Aceşti hormoni descrişi mai sus au fost descoperiţi în anii 70’, dar nu pe om ci pe animale de experienţă. Ulterior, existenţa lor a fost confirmată la om prin izolare şi purificare, iar
efectele biologice s-au descoperit treptat şi încă sunt cercetate. Acţiunea acestora a fost prezentată la modul general doar la nivelul tubului digestiv, domeniul de activitate fiind mult
mai vast, interesând alte sisteme de organe (sistemul nervos, sistemul muscular, sistemul endocrin).