Inteligenţa

Ce este inteligenţa?

• Binet (1857-1911)

Sternberg & Detterman, (1986), inteligenţa ca:

• abilitate de a învăţa din experienţă,

• abilitatea de a se adapta la mediu
• abilitatea metacognitivă – modul de înţelegere şi
control al proceselor propriei gândiri, ex. (să-ţi cunoşti
punctele tari / slabe)

Inteligenţa = comportament adaptativ direcţionat spre

realizarea scopurilor
1. Teorii psihometrice despre inteligenţă

- se bazează pe analize statistice ale testelor standard de

inteligenta, (vocabular de bază, abilităţi matematice, şi
raţionament)

- trei elemente importante ale inteligentei:

1. direcţia (să ştim ce trebuie făcut)

2. adaptarea (să ştim cum să îndeplinim o sarcină şi să
monitorizăm strategiile utilizate în îndeplinirea ei)
3. critica, (abilitatea de a-ţi critica propriile idei şi acţiuni)

Exemplu: scrierea unui referat (1. să ştii ce să incluzi şi ce nu în

referat, 2. cum să-l scrii în termenii ceruţi de profesor, 3. Să ştii
să fii critic cu propria lucrare (limite)).
 2. Spearman (teoria bifactorială)

• Factorul “g” = o abilitate mentală generală şi

ipotetică aplicabilă în domenii diferite

• Factorii specifici “s” relaţionaţi cu rezultatele la

un singur tip de test pentru abilitati mentale
(teste de vocabular, aritmetica, memorie)

- factorii specifici sunt irelevanţi pentru inteligenţa

- nu furnizează informaţii care să generalizeze
performanţa unui elev pe baza unui test.
 3. Teoria abilităţilor mentale
primare, multiple (Thourstone,
1938)
inteligenţa = interacţiune a 7 factori primari, abilităţi mentale primare. (relativitatea
abilităţilor)

1 comprehensiune verbală; (teste de vocabular şi de generare de inferenţe)

2 fluenţa verbală (cât mai multe cuvinte care încep cu o litera data)

3. raţionament inductiv (analogia (avocat: client: doctor: ?) si completare de serii (2, 5, 8,

11 ?)

4. abilităţi spaţiale, (rotaţie mentală a unor obiecte)

5. abilităţi numerice, de calcul (rezolvare de teste simple de matematică)

6. memorie (recunoaştere şi reproducere imagini, cuvinte, cifre)

7. viteza de percepţie (teste de recunoaştere a unor mici diferenţe a unor perechi de

imagini, nume, numere).
 4. Teorii ierarhice (Carroll, 1993;
Cattell 1971)
• combină ideea factorului general cu factorii de grup

• doi factori majori: inteligenţa fluidă si inteligenţă

cristalizată

• Inteligenţa fluidă = abilitatea de a înţelege

conceptele abstracte noi, de inducere pe baza a unor
relaţii - o gândire flexibila (completarea unei serii ca:
1, 4, 9, 16, ?)

• Inteligenţa cristalizată = acumularea de cunoştinţe

(măsurată prin teste de vocabular şi cunoştinţe
generale)
 Corelate ale inteligenţei
1. Inteligenţa este strâns legată de viteza de procesare a
informaţiei

2. planificarea globală (elevii mai puţin inteligenţi au nevoie de

mai mult timp în planificare locală, adică microplanificare din
timpul îndeplinirii unei teme, nevoie de a reveni frecvent asupra
subiectului)

3. capacitatea de sinteza (să ştii când să fii rapid)

Profesorii pot ajuta elevii să-şi dezvolte inteligenţa:

• stimularea rapidităţii de procesare a unor conţinuturi (gradul de

automatizare)
• abilităţile de planificare globală (paşii)
 Abordări recente ale inteligenţei

• caută să înţeleagă mai degrabă comportamentul

sau performanţa inteligentă, decât să caute să
explice conţinutul ori elementele structurale ale
acesteia.

• inteligenţa reflectă modul în care oamenii

integrează cunoştinţele specifice, strategiile şi
procesele metacognitive pentru a-şi atinge
scopurile.
 Puncte comune
a) Deşi este posibil ca inteligenţa să aibă o anumită structură generică,
aspectul cel mai important îl reprezintă înţelegerea proceselor
fundamentale care determină comportamentul inteligent;

b) Performanţa inteligentă poate fi îmbunătăţită semnificativ prin educaţie şi

antrenament (cu alte cuvinte, este modificabilă);

c) Testele standard nu reprezintă cea mai pertinentă metodă de a cerceta

natura inteligenţei;

d) Inteligenţa are o componentă genetică, care nu explică decât o mică

parte din variabilitatea comportamentului inteligent;

e) Inteligenţa este determinată de mediul cultural, de domeniul de

cunoştinţe specifice de care dispune o persoană la un moment dat
(studiul inteligenţei ar trebui să pornească de la analiza sarcinilor în care
este saturat un anumit context şi la care trebuie să se adapteze individul)
 5. Teoria inteligenţelor multiple
Gardner (1993,1999)
• fiecare presupune un sistem de funcţionare diferit

• pot exista interacţiuni între sisteme care să producă performanţe superioare

• Inteligenţa lingvistică. (vorbiră coerentă, înţelegerea lecturilor, sensibilitatea la

sunete, ritmuri, şi sensul cuvintelor)
• Inteligenţa logico–matematică (rezolvarea problemelor matematice, de
contabilitate şi rezolvarea deducţiilor logice sau matematice)
• Inteligenţa spaţială (interpretarea unei hărţi, înţelegerea perspectivelor în desen)
• Inteligenţa muzicală (a compune linia melodică, a înţelege structura unei simfonii,
sensibilitate la ritmuri, aprecierea formelor de expresie muzicală).
• Inteligenţa corporal – kinestetică. (fotbal, dans).
• Inteligenţa interpersonală. (întelegerea comportamentului uman, cum sa
reactionezi potrivit la reactiile sau comportamentele umane, a face o impresie bună
in timpul interviurilor)
• Inteligenţa intrapersonală. (autoîntelegere, de ce gandim, simtim, actionam in
modul in care o facem, a ne cunoaste punctele tari/slabe)
• Inteligenţa naturalistă. (a distinge tiparele din natura, surprinderea relaţiilor dintre
specii, prezicerile meteo).
 6. Teoria triarhică a inteligenţei
(Sternberg, 1997)
• inteligenţa – abilitatea analitică, abilitatea creativă şi abilitatea
practică

• subteoria componenţială: pune în legătură inteligenţa cu

lumea interioară a individului, specificând mecanismele
mintale bazale responsabile de iniţierea comportamentelor
inteligente;

• subteoria experienţială (a celor două faţete) - specifică acele

situaţii problematice din spectrul experienţei, care reclamă cel
mai mult implicarea inteligenţei (accentuează rolul noutăţii şi
automatizării în dezvoltarea comportamentului inteligent);

• subteoria contextuală - relaţionează inteligenţa de lumea

Teoria triarhică a inteligenţei
(Sternberg, 1985)
 I. Subteoria componenţială 
rolul unor componente bazale în performanţa inteligentă

1. Metacomponentele - procedee sau funcţii executive (metacognitţia) =

planificare (organizare coerentă) , monitorizare, evaluarea acţiunilor
(recunoaşterea existenţei unei probleme, definirea naturii acelei probleme,
decizii privind strategia rezolutivă, monitorizarea rezolvării şi evaluarea
soluţiei, după ce această problemă a fost rezolvată)

2. Componente de performanţă - aplicarea instrucţiunilor oferite de

metacomponente “Ce trebuie să fac?) (a citi cărţi/articole, a aduna date,
a scrie) comparaţii între două sau mai multe răspunsuri potenţiale la o
problemă, justificarea răspunsului dat, procesul de formulare a acelui
răspuns.

3. Componente de achiziţionare a cunoştinţelor - procedee utilizate pentru a

învăţa cum să rezolvi problemele “Cum să fac” (cum să studiazi în
bibliotecă sau pe internet, cum să organizezi un proiect, a învăţa cum se
scriu sau cum se prezintă materialele vizuale într-un mod cât mai coerent si
interesant).
 II. Subteoria experienţială (a
celor două faţete)
• inteligenţa este legată de experienţă

• repertoriile învăţate, automatizate (elevii mai

inteligenţi pot automatiza mai rapid şi eficace,
eliberând astfel resursele atenţionale în direcţia
operaţiilor de ordin superior)

• viteza, rapiditatea cu care persoana rezolvă

sarcini noi de procesare a informaţiei
 III. Subteoria contextuală
• relaţionează inteligenţa de evenimentele zilnice,
sau cadrele/contextul în care trăim

• adaptarea, capacitatea de ajustare în diverse

medii de viaţă

• modelarea= modificarea/ajustarea mediului

pentru a facilita integrarea.
 . Inteligenţa de succes

• a. Abilităţile analitice (analiza şi evaluarea

alternativelor de soluţionare a unei probleme. Ele includ
acţiuni ca: identificarea unei probleme, definirea naturii
problemei, proiectarea unei strategii de rezolvare a
problemei, monitorizarea procesului de soluţionare etc.

• b. Abilităţile creative - necesare pentru a genera cât

mai multe soluţii posibile de rezolvare a unor probleme
existente, a produce probleme noi (diferenţele
individuale privind dezvoltarea performanţei creative se
referă nu doar aspecte legate de procesele cognitive, ci
şi la aspecte legate de: cunoştinţe, stiluri de gândire,
personalitate, motivaţie şi mediul în care operează
persoana
 c. Abilităţile practice
• necesare pentru a implementa opţiunile viabile, pentru a le face funcţionale.
• presupun ajustarea comportamentului (inteligent) la contextul lumii reale.
• achiziţia şi utilizarea cunoştinţelor tacite.

a. Ceea ce contează în dezvoltarea abilităţilor practice nu este atât volumul

experienţelor, cât modalităţile în care sunt valorificate;
b. Cunoştinţele tacite sunt relaţionate de un domeniu relativ specific. Cu toate
acestea, oamenii care dispun de cunoştinţe tacite într-un domeniu sunt mai
predispuşi să le dobândească şi în domenii conexe;
c. Dobândirea şi utilizarea cunoştinţelor tacite sunt relativ independente de
abilităţile convenţionale;
d. Cunoştinţele tacite prezic cu mai multă acurateţe (decât o face inteligenţa
generală) performanţa specifică unor sarcini practice;
e. Pe baza cunoştinţelor tacite pot fi formulate predicţii asupra capacităţii de
învăţare şi gândire a unei persoane