Tehnica

Tehnica desenului
desenului
• Desenul, spre deosebire de alte tehnici proiective
în care se face apel la cuvinte, permite persoanei
să exprime şi să dea sens conţinuturilor iraţionale
“fără a pierde prea mult din ceea ce, acum şi aici,
nu reuşeşte să descifreze, îi rămâne misterios,
nelămurit, dar foarte real atâta vreme cât propria
fiinţă există”. (Minulescu, p.219). În desen se
realizează sinteza funcţiei ordonatoare
exercitată de conştiinţă cu funcţia transcendentă,
ce acţionează inconştient.
 DESENUL SERIAL
• Desenul a fost utilizat pentru a studia şi trata problemele
emoţionale ale copilului sau adultului de către C.G.Jung,
tocmai pentru că permitea deschiderea către inconştient.
• El a iniţiat “Desenul serial”: o modalitate psihoterapeutică
utilă mai ales în lucrul cu copiii care au suferit o traumă.
Constă în 12 şedinţe în care copilul creează câte un desen.
Analiza desenelor mai multor copii a permis desprinderea
unui tipar care apare în fiecare serie. Pentru detalii: Iolanda
Mitrofan (coord.), Psihoterapia experienţială, Editura
Infomedica, 1999.
• În desenul serial accentul nu cade pe analiza desenelor însă,
ci pe procesul creaţiei în prezent care permite procesarea
emoţională şi cognitivă a traumei, descoperirea şi activarea
resurselor pentru depăşirea dificultăţii. Procesul creaţiei
într-un spaţiu sigur contribuie semnificativ la recuperare.
 Jung
• Folosea desenul şi pentru a încuraja accesarea
materialului inconştient.
• De această dată, mai ales în lucrul cu adulţii,
contează şi analiza produsului creat pentru a putea
descrie dinamica inconştientă a persoanei.
• Poate fi folosit în două sensuri (scopuri):
– Ca suport pentru analiza reductivă ce serveşte la
dezvoltarea abilităţilor de integrare socială a unei
persoane (prin raportarea la implicaţiile arhetipale în
tulburarea experimentată),
– Ca sprijin în procesul de individuare la cei care sunt deja
bine integraţi social şi la care este necesară sprijinirea
atitudinii creative în vederea descoperirii propriei
individualităţi.
Desenaţi
Desenaţi oo persoană
persoană
Testul desenul unei persoane umane a fost utilizat
de către Florence Goodenough, care l-a publicat
în 1926 sub numele „Desenaţi un om” pentru
diagnoza capacităţii de gândire conceptuală şi a
capacităţii de observaţie a copiilor.
Apoi, Sophie Morgenstern, în 1929, a avut ideea
de a se servi de desenele libere ale copiilor. În
Franţa, ideea a fost utilizată atât în diagnoză, cât
şi în terapie.
Karen Machover a publicat lucrarea „Proiecţia
personalităţii în desenarea figurii umane” în 1949.
Ea a sistematizat observaţiile proprii şi pe ale
altor autori şi a mai sistematizat modul de
administrare la copii şi adulţi şi ipotezele
interpretative.
 Materialul testului
Este necesar un teanc de coli de
hârtie albă şi creion bine ascuţit, de
tip HB. Acestea se aşează la
îndemâna subiectului astfel încât să
poată alege o foaie de hârtie, să o
aşeze şi să o utilizeze cum doreşte.
 Consemn
Copii: „desenaţi un om”
Adult: „vă rog să faceţi desenul unei persoane”
Examinatorul va observa comportamentul subiectului,
înregistrând reacţiile verbale spontane în protocol, precum
şi timpul de execuţie. Se insistă pentru a se obţine desenul
unui om în întregime.
După ce prima figură este desenată, examinatorul îl roagă pe
subiect să deseneze o persoană de sex opus. Se va evita
folosirea termenilor de „bărbat” sau „femeie”, permiţând
subiectului să le definească. Dacă subiectul pretinde că
prima persoană desenată nu are sex, i se va spune să o
considere de ce sex doreşte.
Dacă desenele subiectului sunt figuri stereotipe,
schematice, caricaturi, desene stilizate, se poate întreba
subiectul dacă a terminat reprezentarea unei figuri umane
sau i se poate cere să încerce un alt desen.
După completarea probei, examinatorul
mulţumeşte şi marchează data şi ordinea
desenelor.
Există posibilitatea folosirii şi a unei copii prin
indigo, pentru a vedea ştersăturile şi modificările
faţă de original. Asemenea schimbări indică zone
de preocupare şi dificultăţi.
Se consideră, de asemenea, că un mod de a
valoriza sexul cu care se identifică subiectul este
desenarea unui personaj mai mare, multiplicarea în
desen a atributelor sexului (îmbrăcăminte,
trăsături, ştersături, accesorii). Nuditatea
personajelor este rară, apare ceva mai frecvent la
subiecţii femei.
 Schimbările
Subiecţii “normali” îmbunătăţesc desenele,
indicând mai mult echilibru şi control.
Persoanele anxioase: modificări ce evidenţiază un
control slab, rigiditate, fragilitate, constrângere,
Persoanele rigide: evită exprimarea de sine şi
tentativa de a devaloriza situaţia de testare
realizând figuri schematice.
De aceea, dacă lipsesc detalii, psihologul insistă
asupra trunchiului sau capului.
 Pentru copii
• Se completează un chestionar, ce poate fi
suplimentat cu întrebări dacă psihologul
consideră relevant:
• Ce face personajul?
• Ce vârstă are?
• Este căsătorit?
• Are copii? Băieţi, fete?
• În ce clasă este?
• Ce lucrează, ce profesie are?
• Care este dorinţa sa cea mai mare?
• Este drăguţ, amabil?
• Este sănătos?
• Arată bine?
• Care parte a corpului este cea mai reuşită?
• Care parte a corpului este cea mai nereuşită?
• Este fericit?
• Care sunt frământările lui?
• În ce situaţii se înfurie? Cum se înfurie?
• Ce obiceiuri are?
• Care sunt trei dintre cele mai proaste obiceiuri ale sale?
• Care sunt părţile sale cele mai bune?
• Are mulţi prieteni? Mai vârstnici sau mai tineri?
• Ce se spune despre el?
• Îşi iubeşte familia? Tatăl, mama?
• Îi place şcoala?
• Are prieteni? Băieţi? Fete?
• Când a spus că s-a distrat bine?
• Vrea să se căsătorească?
• La ce vârstă?
• Cu ce tip de băiat sau fată ar vrea să se căsătorească?
• Care sunt trei dintre cele mai mari dorinţe ale sale?
• Cui îi seamănă?
• Ţi-ar plăcea să semeni cu el (ea)?
• Spune-mi tot ce mai vrei în privinţa acestui personaj.
 Pentru adult:
Anchetă asupra a ceea ce a desenat.
Examinatorul nu afirmă că desenul ar
reprezenta subiectul.
De ce fel de persoană vă aminteşte
această persoană?
Ce fel de persoană este?
Mică povestire în care ar putea fi
erou.
 Analiza formală
Mărimea desenului
Amplasarea în pagină
Precizia trăsăturilor
Gradul de finisare
 Mărimea desenului:
• în relaţie cu stima de sine;
• prea mare – expansiv, entuziasm, în
registru compensatoriu megalomanie;
• prea mic (mai mic decât un sfert de pagină)
– stima de sine foarte scăzută, inadecvare
sau chiar depresie; se analizează în
corelaţie cu simbolismul spaţiului;
• normală.
 Amplasarea în pagină
• Normal:
– Adult: central fără a atinge marginea de sus;
– Copil: uşor în stânga 15% de la bază şi 15% din stânga;
• Jos: depresiv,
• Sus: optimism, exaltare, energie risipită fără sens,
• Stânga: centrare pe propria persoană, introversie,
centrare pe relaţia cu mama şi cu trecutul.
• Dreapta: centrare pe obiectele şi persoanele lumii
exterioare, extraversie, orientarea energiei către
exterior, centrare pe relaţia cu tatăl şi cu viitorul.
 Precizia trăsăturilor
• Este legat de încrederea subiectului,
dorinţa sa de reprezentare, relaţia
excitaţie-inhibiţie.
• Linii puternice, negre: agresivitate, energie,
• Linii slabe, abia vizibile: abandon, tendinţa
de a ceda, nesiguranţă, Eu slab,
• Nu sunt bine structurate, sunt abia
schiţate: anxietate, nesiguranţă, timiditate,
• Fără coordonare, grijă: lipsă de control,
acting-out.
 Gradul de finisare
• Exprimă controlul sau lipsa de control.
Simetria
• Există o simetrie absolută sau nu? Dacă nu,
care latură este mai aproape de real?
Proporţiile
• Realizarea de umbre: tendinţa subiectului
de a se ascunde, a masca anumite defecte,
• Adăugiri
Realismul.
 Analiza de conţinut
• Ipoteză: desenul exprimă imaginea corporală a subiectului (în
termeni de plăcere, funcţii, abilităţi, blocaje), şi asupra
corpului pot fi proiectate şi tendinţe sociale (în ideea că la
nivelul corpului se sedimentează şi influenţele sociale
exercitate asupra individului relevând astfel tendinţa la
control social, dar şi folosirea corpului ca modalitate de
exprimare, apărând astfel procesele de elaborare mentală în
desen).
• Se porneşte de la tema personajului: e un personaj real, uman,
sau o figură de basm sau mit, care este atitudinea generală a
persoanei, care sunt relaţiile sale cu mediul înconjurător, în
special cu solul.
• Se analizează exactitatea diferitelor părţi urmărindu-se în
special omisiunile şi tratarea diferenţiată a unor părţi ale
corpului.
Caracteristicile generale
ale persoanei
• Oscilaţii în reprezentarea primului gen în
funcţie de vârstă şi gen, exprimând şi o
valorizare mai mare la nivelul stereotipului
social a masculinului:
– Băieţi: 70% primul personajul masculin, bărbaţi:
90%
– Fete (5-8 ani): 75% primul personaj feminin; 9-
12 ani: 50%-90%, după 12 ani scade la 50-60%.
– Diferenţe între vârsta reală şi cea
a personajului sau la nivelul genului:
tulburări de identificare
Caracteristicile generale
ale persoanei
• Un mod de a valoriza un anumit gen: mai mare
apropiere de real, accesorii mai numeroase, un
personaj mai mare.
• Nuditatea este foarte rară: normală la pubertate,
apare la 35% din populaţia feminină.
• Empatizarea cu figura desenată (Ce ai face dacă ai
fi tu figura?). E necesar un control raţional.
(Sunteţi lipsit sau plin de energie? Energia e
controlabilă sau vă inundă?)
• În interpretarea standard se identifică zonele
corporale de conflict şi apoi se formulează
ipotezele interpretative.
 Capul
• Sediul concepţiei despre sine sau al Eului .
• Se relaţionează perceptiv cu lumea exterioară. Ochii şi
urechile primesc stimuli sau date extrapersonale. Creierul
organizează şi interpretează aceste date şi asigură
integrarea şi controlul intelectual asupra sistemelor de
răspuns.
• Gura serveşte pentru încorporarea unor lucruri (dependenţa
orală) şi ca o ieşire a agresivităţii, prieteniei, emoţiei.
• În zona capului se manifestă aspiraţii şi frustraţii
intelectuale. Aici este acceptată, respinsă sau ignorată
dragostea. Este acceptată sau respinsă lumea altor fiinţe
umane. Sau se ia o altă atitudine în raport cu ea.
• Aspiraţii de strălucire pot fi relevate prin detalierea facială.
• Dispreţ, ură sau agresivitate profundă pot fi remarcate prin
ochii întunecoşi, sfredelitori. Hipersensibilitatea sau
suspiciunea pot fi văzute într-o detaliere neobişnuită a
urechii.
• Capul furnizează înţelegerea cea mai validă asupra
interacţiunii subiectului cu alţii, ca şi a concepţiei despre
sine.
 Relaţia cap - gât
• Relaţia între conştiinţă şi capacitatea de a
controla instinctul (energia inconştientului
poate invada conştiinţa dacă nu există
guler sau linie de demarcaţie).
• Permite curgerea energiei şi comunicarea
dintre segmentul cognitiv şi cel emoţional
sau nu?
 Mâini, braţe, umeri, piept
• se combină pentru a forma o unitate funcţională capabilă
să execute comenzile corticale sau impulsurile corporale.
• Pot fi observate mărimea, forma, puterea, gradul de
extindere spre exterior, agresivitate, conflict în
interiorul acestei unităţi funcţionale.
• Relaţiile cu ceilalţi şi capacitatea de a manipula diversele
aspecte ale realităţii.
• Mâinile sunt acelea care îmbrăţişează, mângâie, apropie
sau împing, resping (exprimă deschidere către ceilalţi sau
închidere?, degetele sunt ascuţite sugerând agresivitate?,
sunt capabile de o astfel de relaţionare cu ceilalţi?)
• Mâinile sunt cele care permit realizarea unor acţiuni de
fineţe: sunt capabile sau nu de acţiuni de fineţe.
• Mărimea poate exprima fie forţa reală, fie nevoia de
forţă pentru a face faţă provocărilor externe.
 Torsul
• Trăsături de putere pe ecuaţia pulsiunilor şi
instinctelor: controlul lor şi al faţadei pe care o
prezintă exteriorului.
• Îmbrăcămintea: cum se prezintă celorlalţi? Cum vrea
să se prezinte?
• Segmentul emoţional toracele, segmentul instinctual
abdomenul.
• Prezenţa liniei mediane, sublinierea mijlocului:
pulsiunile sunt controlate sau sunt lăsate deschise.
• Atitudinea faţă de pulsiuni: nud – le lasă deschise,
îmbrăcăminte formală, înţepenită – le maschează, le
controlează rigid.
• Organe interne: există preocupări somatice, sau
exprimă un grad de patologie.
– Cravată, cordon, bijuterii: retează, taie, ştrangulează,
constrângere a energiei instinctive
 Picioarele
• Capacitatea de a se insera în mediul real şi
social, stabilitatea inserţiei,
• Autonomie, echilibru, stabilitate sau
instabilitate emoţională.
• Bărbaţi: forţa picioarelor elemente de
masculinitate sau dubii legate de
masculinitate.
• Femei: indicatori ai unor preocupări de tip
sexual.
• Se interpretează interacţiunile dintre cele
patru zone şi se îmbină analiza formală cu
analiza de conţinut.
• Se ia în considerare şi mediul de
provenienţă al subiectului, structura
familială, dependenţele de la nivelul
acesteia, principalele sale nemulţumiri.
TESTUL
TESTUL FAMILIEI
FAMILIEI
• Testul desenul familiei a fost publicat de Louis Corman, sub
denumirea „Testul desenul familiei în practica metodico-
pedagogică” în 1967. El conţinea şi 103 figuri.
• Louis Corman: „desenul copilului exprimă şi altceva în
afară de inteligenţă şi nivelul său de dezvoltare mintală: un
fel de proiecţie a propriei sale existenţe şi a celorlalţi, mai
degrabă în maniera în care simte că există el însuşi şi alţii.
(…) Studiul desenelor unui copil ne conduce inevitabil în chiar
inima problemelor care-i sunt puse, a istoriei sale, a
situaţiilor pe care le-a trăit”.
• Simpla observaţie şi un studiu detaliat al unui desen permite
să se cunoască în ce-l priveşte pe copil, sentimentele reale
pe care le are faţă de ai săi, în situaţia în care se plasează el
însuşi în familie. Corman considera că este mai important să
se cunoască modul în care este percepută familia de către
copil.
• Copilul este instalat la o masă pe măsura lui (măsură
importantă de precauţie) cu o foaie albă şi un creion ascuţit.
Cel mai adesea se foloseşte creionul negru, dar se pot
obţine rezultate interesante şi cu creioane colorate.
 Administrarea:
• Consemnul pentru copil este: „Desenează o familie” sau
„Imaginează-ţi o familie şi deseneaz-o”. Se poate adăuga,
dacă copilul nu înţelege, „Desenează tot ce vrei; persoanele
dintr-o familie, dacă vrei, obiecte, animale”.
• Maniera în care este construit desenul interesează aproape
tot la fel de mult ca şi rezultatele. Aceasta înseamnă că
este necesară prezenţa psihologului în timpul probei. Va
trebui să se situeze în apropierea copilului, fără să-i dea
impresia că este supravegheat, fiind în acelaşi timp atent şi
gata şi să-i adreseze un zâmbet sau un cuvânt de încurajare
sau o explicaţie complementară, dacă copilul o cere.
• Unii copii mai inhibaţi se declară incapabili să facă un desen,
sau spun că nu pot să-l facă fără o linie şi o gumă. Atunci ei
trebuie să fie încurajaţi şi reasiguraţi spunându-li-se că ne
interesează ceea ce vor ei să deseneze şi că nu vor fi în nici
un caz evaluaţi pentru perfecţiunea desenul, că nu e nicio
legătură cu notele de la şcoală.
 Administrarea:
• Inhibiţia se poate traduce şi prin momente de
oprire, fie la început, fie în cursul desenului. În
funcţie de cum se situează în faţa reprezentării
unui personaj sau a altuia, ele vor avea o
semnificaţie diferită, în raport cu personajul care
provoacă inhibiţia.
• Ar trebui să se noteze în ce parte a foii a fost
început desenul şi cu ce personaj, ordinea în care
sunt desenaţi membrii familiei. Dacă nu a fost
notată în timpul desenului, se cere copilului să o
indice după ce termină.
• Important este, de asemenea, timpul folosit
pentru a desena un personaj sau altul, grija
acordată detaliilor, uneori tendinţa obsedantă de
a reveni asupra aceluiaşi lucru.
 Administrarea:
• Când desenul este terminat, testul nu este totuşi terminat.
Pentru a se reduce partea personală din interpretarea
psihologului, se mai colectează nişte informaţii. Subiectul
este cel mai în măsură să ştie ceea ce a vrut să exprime
făcându-şi desenul. Ca urmare se cuvine să dea lămuriri.
• Se începe prin a lăuda discret copilul pentru ceea ce a făcut.
Se spune întotdeauna „e bine”, indiferent de valoarea
desenului. Apoi întrebăm „vrei să-mi povesteşti despre
această familie pe care ţi-ai imaginat-o?”. Apoi „Unde sunt
ei? Şi „Ce fac ei acolo”. Apoi „numeşte-mi toate persoanele
pe care le-ai desenat”. Pentru fiecare dintre personaje
întrebăm rolul în familie, sexul şi vârsta.
• Se încearcă să se determine subiectul să spună care sunt
preferinţele afective ale unor personaje pentru celelalte.
Nu se are în vedere adresarea unor întrebări rigide, ci să
inspire circumstanţele şi a face copilul să se exprime pe cât
posibil din proprie iniţiativă, fără nici o constrângere.
 Administrarea:
• Se mai obişnuieşte să se pună patru întrebări, întotdeauna aceleaşi:
• Care este cel mai drăguţ dintre toţi?
• Care este cel mai puţin drăguţ?
• Care este cel mai fericit?
• Care este cel mai puţin fericit?
• A cincia întrebare: „tu pe cine preferi?”
• După circumstanţe se pot adresa şi alte întrebări. De
exemplu: „tata propune o plimbare cu maşina, dar el nu are loc
pentru toată lumea. Cine este acela care va rămâne acasă?” sau
”unul dintre copii nu a fost cuminte. Cine este? Cum va fi
pedepsit?”
• Identificarea preferinţelor se realizează cu formula: “să
presupunem că faci parte din această familie. Cine ai fi tu”. Dacă
există ezitări se prezintă totul sub formă de joacă. Se consideră
că identificarea ţine de principiul plăcerii evidenţiind motivaţiile
profunde ale copilului. Această identificare nu mai este solicitată
special, deoarece este de prisos.
• Se mai întrebă cum ar proceda dacă ar lua-o de la capăt şi
se solicită comparaţia cu familia adevărată care se notează pe
marginea desenului.
 Interpretarea
• Nu este dificilă, dar cu cât psihologul are mai multă
experienţă, cu atât sunt mai numeroase informaţiile despre
personalitate pe care le poate deduce din test.

• Începe chiar cu susţinerea copilului în discuţii pe marginea

desenului şi familiei reale sau aşa cum şi-o doreşte sau
închipuie pentru a se obţine maximum de informaţii de la
subiectul însuşi, pentru că el ştie cel mai bine ce vrea să
spună desenul lui.
• Se interpretează elemente formale şi de conţinut care se
îmbină.
• În scopuri didactice, se spune că se disting trei niveluri de
interpretare: grafic, al structurilor formale şi al
conţinutului.
 Nivelul grafic
• Se referă la maniera în care subiectul se
foloseşte de creion pentru a face puncte,
drepte sau curbe, fiind relevantă pentru neuro-
motricitate şi pentru dispoziţiile afective.
• În trăsăturile desenului distingem amploarea şi
forţa. Liniile trasate cu un gest amplu şi care
ocupă o bună parte a foii indică o mare
expansiune vitală, o extraversie a tendinţelor.
Gesturile de amplitudine mică, cu linii scurte
indică o inhibiţie a expansiunii vitale, tendinţa de
a se replia asupra propriei persoane.
• O trăsătură puternică semnifică îndrăzneală,
violenţă sau eliberare instinctivă, o trăsătură
slabă semnifică pulsiuni uşoare, dulceaţă,
timiditate sau chiar inhibiţia instinctelor.
 Nivelul grafic
• În special se notează ca semnificativ excesul
acestor dispoziţii, de exemplu ca atunci când,
datorită expansiunii vitale, subiectul desenează
personaje foarte mari, care tind să depăşească
foaia, care ar putea fi semnul unei expansiuni
reacţionale în care excesul indică un dezechilibru.
Când, dimpotrivă, desenul este mic indică un
defect de expansiune. O linie trasată cu energie
disproporţionată indică pulsiuni brutale, uneori
reacţionale la o frică de neputinţă.
• O linie exagerat de lejeră, dimpotrivă, poate
indica delicateţea sentimentelor şi spiritualitatea,
dar foarte frecvent semnifică timiditate morbidă,
neputinţa de a se afirma chiar nevroză de eşec.
 Nivelul grafic
• Mai remarcabilă este semnificaţia acestor trăsături când
ele se localizează într-o parte a desenului. De exemplu,
dacă un personaj sau un obiect este desenat mai mare decât
restul, se poate concluziona că o atenţie şi o energie
specială se îndreaptă către el, subiectul valorizându-l în
particular.
• Stereotipia în reprezentarea aceloraşi elemente la
personaje diferite este opusă desenului trasat liber, din
imaginaţie, si are semnificaţia pierderii din partea
subiectului a unei părţi din spontaneitatea lui, că trăieşte
mai ales sub constrângerea regulilor.
• Zone foarte accentuate pot indica un diagnostic de nevroză
sau cel puţin structuri de caracter obsesive.
 Nivelul grafic
• Zona paginii este şi ea relevantă, cu referire la simbolismul
spaţiului.
– Zona de la baza paginii este zona instinctelor primordiale de
conservare a vieţii, zona electivă a celor obosiţi, nevroticilor
astenici sau depresivi.
– Zona de sus este cea a expansiunii imaginative, a visătorilor şi
idealiştilor.
– Zona din stânga este a trecutului, a subiecţilor care se întorc
către copilăria lor.
– Zona din dreapta este a viitorului.
• Simbolismul spaţiului trebuie interpretat cu prudenţă,
deoarece capătă semnificaţie în corelaţie cu alte elemente.
Se amintesc şi zonele albe, care nu sunt desenate, despre
care se pare că nu este nimic de spus, zone interzise.
 Nivelul structurilor
formale:
• Include gradul de perfecţionare a
desenului, structura formală a
grupului de personaje cu
interacţiunea reciprocă dintre
acestea.
 Nivelul conţinutului
• introduce ipoteza diferenţei dintre situaţia în
care copilul, renunţând la imaginaţie şi fantezie,
aduce propria familie, prezentând un desen în
ordinea ierarhică a vârstei şi importanţei.
• În desen apare şi proiecţia propriilor dorinţe.
• Comparaţia dintre familia desenată şi cea reală
relevă atitudinea generată de nivelul controlului şi
de prevalenţa principiului plăcerii sau al realităţii.
Comportamente particulare
cu valoare diagnostică:
• valorizarea prin atenţie evidenţiată prin numărul de
amănunte şi expresivitatea personajului desenat, desenarea
de la început, talia mai mare a figurii, detalii supraadăugate,
rolul privilegiat relevat prin anchetă, identificarea copilului
cu respectivul personaj,
• devalorizarea exprimată prin: talia mai mică a personajului,
plasarea în planul ultim sau pe marginea paginii, distanţarea
de celelalte personaje sau mai jos, desenarea ei evident cu
detalii importante lipsă sau cu mai multe detalii, prin
schimbarea vârstei sau estimări depreciative la anchetă,
schimbarea nucleului real în situaţia când celorlalte
personaje li s-a păstrat numele şi, în anumite cazuri, prin
identificare explicită. Un mod de exprimare a devalorizării
este bararea sau tăierea personajului care a fost desenat,
Comportamente particulare
cu valoare diagnostică:
• deplasarea poate interveni prin schimbarea sexului, vârstei sau
situaţiei persoanelor desenate (de ex., în cazul unei regresii,
personajele pot fi reprezentate ca fiind copii foarte mici sau
bebe), sau sub forma unor persoane dubluri, respectiv
personaje foarte asemănătoare ca vârstă, sex, situaţie
reprezentând o tendinţă a subiectului care nu se poate
exprima direct. În unele situaţii, personajul poate fi un animal,
travestiul reprezentând un maxim de cenzură. În general, când
apar animale în desen, fenomenul de regresie este evident;
• modul de exprimare a legăturilor afective prin distanţa sau
apropierea între personaje;
• analiza identificării şi a nivelului acesteia, conştient sau
inconştient, precum şi a dinamicii conflictuale a personajelor.
TESTUL
TESTUL ARBORELUI
ARBORELUI
(Koch)
• Instructaj: „Desenaţi un pom fructifer, cât de bine puteţi.
Puteţi folosi întreaga pagină”. După terminarea desenului se
poate cere: „Desenaţi un alt arbore”.
• Material: foaie A4 şi creion HB sau B. Masa de lucru nu trebuie
să fie moale. O gumă. Se va urmări procesul desenării: de unde
începe să deseneze, ce şterge, cum şterge, ce accentuează,
unde insistă, unde trece cu vederea, unde liniile sunt nesigure,
unde liniile sunt prea apăsate, ce verbalizează şi cum, ce
exprimă comportamentul nonverbal.
• Interpretare: desenele comportă două nivele de analiză: unul
formal în care sunt precizaţi indicii cu rol de simptom, care
apoi sunt corelaţi cu ceea ce rezultă din analiza calitativă.
 Analiza cuprinde succesiv:
• plasarea desenului în pagină (pe lângă cele
deja menţionate):
– Stânga sus: zona atitudinii de spectator pasiv în
faţa vieţii; chiar în colţ, în aer, la lumină, exprimă
dorinţă care se pierde în neant, în vid.
– Dreapta sus: zona confruntării active, conştiente
cu viaţa, implicare activă în viaţă; apropierea prea
mare de foc (soare) în acelaşi timp poate însemna şi
moartea.
– Dreapta jos: proiecţia pulsiunilor, instinctelor
materne; chiar în colţ ancorarea în concret, ca o
nevoie a materialului,
– Stânga jos: regresia inconştientă, fixarea la un
stadiu primitiv, nostalgie după origini; chiar în colţ
se asociază cu depresia.
• mărimea desenului
– Desen foarte mare: entuziasm, energie desfăşurată în
jurul Eului în registru compensativ (când există indici),
posibil megalomanie, dezorganizare, conotaţie de tip
acting-aut
– Desen mic (mai mic de un sfert de pagină) indică un Eu
slab, stima de sine scăzută, sentimente de inadecvare,
eventual depresie
• perspectiva: desenele schematice din câteva linii
indică tendinţa de a evita, posibil datorită lipsei
de siguranţă. Desenele incluse într-un peisaj, deci
cărora li se adaugă alte obiecte, fiinţe în afara
instructajului, indică în plus nevoia de sprijin,
suport afectiv, dependenţa subiectului de ceilalţi,
nesiguranţă interioară.
• calităţile liniei:
– liniile puternice, negre sugerează agresivitate, energie
– cele uşoare, abia vizibile indică abandon, tendinţa de a ceda,
nesiguranţă, eu slab,
– cele schiţate: anxietate, nesiguranţă, timiditate, fără grijă,
impulsiv: exteriorizare fără control.
– Linii ordonate, precise, predomină controlul şi grija ca element
caracteristic comportamentului persoanei, în extremis control
disfuncţional când rezultă din nevoia de control generată de o
mare instabilitate interioară.
– Tratarea diferenţiată la linia de mijloc a desenului: probleme
de imagine corporală, teamă de dezmembrare, Eu care nu e
unitar.
– Simetria evident accentuată: dominanţa accentuată a logicului,
a raţionalului ce poate indica nevoia de control exprimat şi prin
rigiditate şi compulsivitate.
– Liniile rotunde exprimă afectivitate, cele unghiulare exprimă,
dimpotrivă, lipsa de afect, logica, dacă mai sunt şi accentuate
exprimă agresivitate.
• tratarea diferenţiată (exprimarea unei atenţii relativ
neobişnuite pentru unele părţi ale desenului) ca dimensiune
se interpretează conform simbolismului zonei în care apare.
– Umbrirea indică anxietate,
– umbrirea până la înnegrire şi agresivitate conform zonei în care
apare.
• atenţia deosebită acordată unui segment, omiterea unei
părţi nu este accidentală în situaţia în care deja a fost
întrebat dacă a terminat – exprimă nevoia subiectului de a
face faţă unei probleme interioare pe care o vede ca pe un
pericol, linia altfel decât în restul desenului, mărire
exagerată (conflict intern legat de simbolismul părţii
respective), umbrirea sau înnegrirea doar a unui segment.

• impresia generală a desenului: care este impresia pe care

ar crea-o acest copac dacă ar fi viu?
• În continuare interpretarea se va axa
pe elementele componente ale
copacului:
 Rădăcinile

Suportă mai ales proiecţia situaţiei inconştientului şi

sunt desenate mai ales de copii şi în situaţia
unor tulburări nevrotice sau mentale, prezenţa
lor la adult fiind un indicator al tulburărilor
afective şi a unor probleme legate de
reprezentarea originii.
Rădăcina este simbolul pentru invizibil, inconştient,
profunzime, ansamblul experienţelor primitive.
Rădăcini
 Baza trunchiului
Este legată de apariţia pe lume, momentul naşterii la
suprafaţa pământului asociată, simbolic, cu intrarea
în viaţă.
Dacă se divide ca o rădăcină exprimă greutatea mişcării
caracteristică nevroticilor dacă este la fel de mare
ca restul copacului.
Ierburile, neregularităţile de la bază pot indica
traumatisme legate de momentul naşterii.
Linia solului, care separă aerul de pământ, este deseori
linia care separă două tipuri de existenţe, nu numai
inconştientul de conştient, ci şi o viaţă dublă.
 Trunchiul
Suportă reprezentările Eului stabil şi
ale transformărilor de-a lungul
viaţii, devenirii proprii până în
momentul separării.
 Coroana
• Ramurile împreună cu coroana exprimă modul de
organizare mentală, gradul de diferenţiere la care a
ajuns individul, dar şi modalitatea de apărare sau atac
faţă de lumea exterioară, de mediu. Indicii majori
sunt direcţiile centripete sau centrifuge ale ramurilor,
bogăţia sau sărăcia coroanei în corelaţie cu gradul de
coordonare şi organizare. Coroana şi extremităţile
reprezintă zona de contact cu mediul, relaţia interior-
exterior, asimilaţie, de respiraţie. Se obţin informaţii
despre modul de relaţionare şi gradul de inserţie al
subiectului în mediu.
• Accesoriile constituie nevoile de reprezentare în
contactul şi interrelaţia cu ceilalţi.
• Gradul de organizare
• Ramurile tubulare: energie care se risipeşte în mediu, nu se
consumă constructiv,
• Mătură în sus: aspiraţii dezorganizate către scop;
• Bine organizate: bivalenţa relaţiilor cu mediul,
• Aplecate: egocentrism,
• Contorsionări: tip de relaţie contorsionată dintre Sine şi
mediu, op anumită ambivalenţă,
• Ramuri frontale: opoziţie şi agresivitate,
• Sărăcia sau bogăţia în relaţie ce cea mentală,
• Ramuri foarte detaliat elaborate şi oarecum repetitiv,
• Accesorii:
– Depresiv: toate cad, nu există frunze, copac mort.
– Excesul de fructe şi flori: exces de energie investită în această
manieră.
 Indicele Wittgenstein
• Porneşte de la premisa că înălţimea arborelui (baza-vârful
coroanei) conţine istoria de viaţă a subiectului.
• Înălţimea arborelui (H) este calculată în milimetri, de la
baza desenului până în punctul cel mai de sus. Această
dimensiune se împarte la vârsta desenatorului calculată în
ani şi luni (V). Raportul H/V reprezintă indexul x.
• Se măsoară din nou înălţimea în mm, de la baza desenului
până la punctul cel mai de sus al zonei de pe trunchi unde
apare scorbura, ciotul sau întreruperea în desenul
trunchiului (h). Această dimensiune se va împărţi la indice,
rezultatul însemnând vârsta la care s-a produs în viaţa
subiectului o traumă, un eveniment distorsionat.