Sunteți pe pagina 1din 3

Dictatoria in Vietnam

Preluarea puterii
Pe durata războiului, Indochina a fost în posesia administrativă franceză a Japoneia Imperialiste, fiind condusă de regele-
marionetă Bao Dai. La 22 septembrie 1940, guvernatorul francez Jean Decoux și-a dat acordul ca 30000 de soldați
japonezi să rămână staționați în Indochina. Administrația franceză a colaborat cu forța de ocupație japoneză până la
sfârșitul războiului. Între timp, în 1941, Ho Și Min a format din PC o alianța naționalistă numită Uniunea pentru
Independență a Vietnamului, prescurtat Viet Minh. El cooperat cu forțele Aliate informându-le despre pozițiile
japonezilor și cerând recunoașterea oficială a Viet Minh-ului, ca reprezentanta legitimă a aspirației naționaliste
vietnameze. În 1945, după predarea Japoneia Imperialiste, Ho Și Min îl răstoarnă pe regele Bao Dai preluând puterea si
stabilind capitala în Hanoi. Franța și-au recăpătat însă o parte din vechiile colonii cu ajutorul britanicilor și au recucerit
vietnamul în 1946. Francezii au fost de acord să recunoască guvernul Viet Minh ca un stat liber sub tutela Uniunii
Franceze.
Datorita înființării noului guvern comunist chinez în 1949 si faptului ca Viet Minh își dezvolta războiul de gherilă,
temandu-se de extinderea comunismului in Asia, SUA au trimis ajutoare importante alături de francezi. Cu toate acestea
francezii au pierdut Bătălia de la Dien Bien Phu și în mai 1954 au incheiat pace la conferința internațională în Geneva.
După război, țara a fost împărțită în doua, nordul comunist condus de Ho Și Min și sudul anticomunist condus de 
Ngô Đình Diệm. Forțele comuniste din Nord s-au dovedit a fi greu de înfrânt, motiv pentru are SUA a considerat
existenței unei reale amenințări la adresa regimului din Saigon, oferind arme, finanțe și consilieri militari dupa cum
permitea acordul de la Geneva. Toate aceste ajutoare, s-au dovedit oarecum insuficiente ca să oprească avansul grupării
Viet Cong și în anul 1965, președintele Lyndon B. Johnson a ordonat bombardarea Vietnamului de Nord sperând oprirea
infiltrării în Sud. După câteva săptămâni, SUA au început să trimită trupe, începand cu 75.000 și continuând cu peste
500.000 în 1968. Alături de americani erau 600.000 soldați sud-vietnamezi și contingenți din Coreea de Sud, Thailanda
și Australiad. Timp de trei ani, bombardarea intensivă în Nord și lupta directă în Sud nu au slăbit puterea Viet Cong în
Nord. Războiul a continuat și sub noul președinte american, Richard Nixon. Nixon a început retragerea treptată a
trupelor americane dar declara public escaladarea războiului în Laos și Cambodgia, cerând în mod expres eliminarea
grupării Viet Minh. În 1974, Vietnamul de Nord a decis atacarea sudului pe cale armată, lansând în 1975 o ofensivă
majoră împotriva regimului de la Saigon. Lupta a fost câștigată de către comuniști, ocupara Saigonului având loc în 30
aprilie 1975.
La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam,
fiind instaurată dictatura proletariatului. Capitala sudului, orașul Saigon a fost redenumit Ho Și Min, astfel exprimându-
și respectul față de fostul președinte al Vietnamului de Nord. Noul plan de reconstrucție implica extinderea industriei în
nord și a agriculturii în sud. La doi ani după finalul războilui, Vietnamul se afla într-o profundă criză economică.
Partid unic (1976-prezent)
In 1976 a avut loc Al Șaselea Congres al PCV, la care au participat 1008 delegați, reprezentanți ai celor 1553500 de membrii ( circa 3% din
populație țării). În cadrul Congresului s-au stabilit noi directive privind cel de al doilea Plan Cincinal (1976-1980). Scopul noului cincinal era sa
transforme noul stat intr-un stat socialist prosper și puternic din punct de vedere economic în 20 de ani. În cadrul următorului Congres, din 1982,
Secretarul-General Lê Duẩn a trasat noile obiectie ale politicii vietnameze: să construiască statul socialist și să protejeze Vietnamul de agresiunea
chinezească, prioritate având tranziția spre statul socialist. Conducerea partidului a acceptat eșecul celui de al doilea plan cinicinal din 1976,
motivând că eșecul a cauzat înrăutățirea situației economice a țării și așa afectată de război. Al treilea plan cincinal, a fost astfel axat pe
îmbunătățirea condițiilor de trai și pe nevoia de industrializare, agricultura (producția de orez, mai ales) având în continuare un rol de top în
agenda partidului. Alte puncte importante ale discuților aveau să fie deficiențele centralizării excesive, dar și îmbunățirea relațiilor cu Laos și 
Kampuchea Democrată.
În timp ce Lê Duẩn continua să creadă cu tărie în obiectivele celui de al treilea plan cincinal, mare parte din conducerea Partidului Comunist
începea să pună la îndoială obiectivele acestuia, considerate irealizabile. În 1985, a devenit evident că planul cincinal a fost un fiasco total. [8] Lê
Duẩn a murit pe 10 iulie 1986, cu puțin timp înaintea celui de Al Șaselea Congres al PCV. O întâlnire a Biroului Politic a avut drept scop
inițializarea reformelor radicale propuse de Trường Chinh. Congresul avea să îl numească Secretar-General pe Nguyễn Văn Linh- fapt care indica
o victorie a vechii gărzi a reformiștilor. Noua conducere, avea astfel să lanseze reformele cunoscute sub numele de Đổi Mới. Conform acestora
trei obiective se cereau atinse: trecerea de la centralism la o economie diversificată de piața, mocratizarea deciziei și edificarea domniei legii (în
adiacent lupta contra corupției, întărirea cooperării cu alte state.
La al șaptelea congres, Nguyễn Văn Linh s-a retras din viața politică, reafirmând angajamentul țării în atingerea socialismului. El a fost succedat
în funcția de secretar-general de către Đỗ Mười. Võ Văn Kiệt a fost numit prim-ministru, iar fostul conducător al armatei vietnameze în războiul
din Cambodgia, Lê Đức Anh, avea să fie numit președinte. În 1997, datorită unor noi reforme impuse de Politburo, atât președintele cât și primul-
ministru demisionează. Phan Văn Khảia fost numit prim-ministru și Trần Đức Lương a devenit președintele țării.  În cadrul Prezidiului
Comiteului Central din cel de al optulea congres, Lê Khả Phiêu a fost ales secretar-general al partidului. În 2001 acesta avea să fie succedat de 
Nông Đức Mạnh, care s-a aflat la conducere până la cel e al unsprezece-lea congres din 2011, când a fost înlocuit de actualul secretar-general 
Nguyễn Phú Trọng.

S-ar putea să vă placă și