Tema 3:

Filosofia artei în
antichitate
 Plan:
1.Conceptele fundamentale ale filosofiei artei
din Antichitate.
2.Filosofia artei în gândirea presocratică:
Pytagora, Empedocle, Gorgias.
3.Concepția lui Platon despre opera de artă.
4.Aristotel și filosofia artei. Aristotel și
frumosul din lucruri. Artă și educație.
1. Conceptele fundamentale ale
filosofiei artei din Antichitate
 Punctul exact din istoria omenirii în care omul a simțit
nevoia să-și pună întrebări privitoare la artă, la rolul artei
în societate, la statutul artistului nu poate fi definit cu
precizie.

Cu toate acestea, cât privește cultura europeană, putem

fixa acest punct în perioada Greciei presocratice (sec. VI-
V î.Hr.).

În gândirea greacă, domeniul artei nu se prezintă ca

unul autonom, până cel puțin în perioada Renașterii,
când geniul uman va începe să-și revendice rolul de
primă importanță în creația artistică.
 Conceptele-cheie care desemnau problemele legate
de reflecțiile filosofice antice asupra artei: grecescul
technē și/sau latinescul ars

În limbile moderne, acest termen este tradus prin

două cuvinte – artă sau meșteșug.

Din perspectiva greacă, oricine își exercita

priceperea tehnică în producerea unui obiect era
desemnat prin cuvântul technites (meșteșugar sau
artist), indiferent dacă obiectul produs era o pictură,
o sculptură sau o potcoavă.
 Pentru Platon și Aristotel grecescul technē,
desemnează ştiinţa de a face ceva, o disponibilitate de a
produce, însoţită de reguli, o cunoaştere a cauzelor
eficacităţii.
Deci, technē este, în primul rând, o formă de
cunoaştere (cunoaşterea „productivă”) ce se referă la
capacitatea omului de a face, de a produce lucruri în
conformitate cu trebuinţele sale.
Arta se referă la a şti cum, a cunoaşte pentru a face.
Știința privește cunoașterea teoretică a principiilor
lucrurilor, o cunoaștere fără aplicabilitate imediată sau
dezinteresată.
 Cu alte cuvinte, prin technē la greci sau ars la
romani sunt date laolaltă sensuri ce țin de:

 tehnica artistică
teoria artei
opera de artă concretă
 Frumosul există doar pentru om.
Obiectele sunt frumoase doar în relaţia cu
noi. Percepem obiectele ca fiind frumoase
pentru că frumosul este o dimensiune
sufletească, omenească.

Frumosul este, aşadar, în noi şi felul în care

noi, stabilim raporturi sufleteşti cu lucrurile.
 Pentru grecii antici frumosul este un concept
corelativ al binelui. El este gândit, definit şi înţeles
împreună cu binele.
Astfel, frumosul este o specie a binelui, după care
binele este o specie a frumosului.
Prin frumos se are în vedere totalitatea acţiunilor
omului îndreptate către un scop. Acţiunile bune sunt şi
frumoase în acelaşi timp.
Frumosul este, în consecinţă, ceea ce este util.
Astfel, un lucru este frumos dacă își are rostul său pe
lume și dacă este alcătuit în concordanță cu armonia
universală.
 
2. Filosofia artei în gândirea
presocratică: Pytagora,
Empedocle, Gorgias
 Primii filosofi care au adoptat un mod de
gândire mai apropiat de gândirea științifică
modernă au început prin a se întreba asupra unui
lucru esențial:
•Ce face ca operele de artă să aibă această
înrâurire (influență, autoritate) aproape magică
asupra oamenilor și zeilor?
•În ce constă farmecul unei opere de artă?
•Ce elemente constituie frumusețea ei?
 Ca urmare, arta este scoasă din sfera utilului
de primă instanță și introdusă încetul cu
încetul în sfera teoreticului.

Astfel, odată cu punerea ideii de frumos în

legătură cu opera de artă este deschisă și calea
către o filosofie a artei și o filosofie a trăirilor
cauzate de ea în sufletul omului.
 a) Școala pitagorică și primele reflecții
asupra operei de artă

Pitagora sau
Pythagoras

(580 î.Hr. - 495 î.Hr)

născut la Samos
 Pentru pitagorieni, frumusețea, la fel ca și
lumea, avea la bază o teorie a numerelor.

De aceea, întreaga teorie pitagorică despre

frumos și despre lume în genere, se bazează pe o
teorie filosofico-religioasă a numerelor.
 Conceptul grecesc „harmonia” privea buna
alcătuire a lucrurilor și incorporarea acestora în
ordinea cosmică.

Frumusețea, adevărul cosmic și binele moral

sunt strâns interconectate și toate eforturile
omenești concurează la întregirea ordinii
cosmice.
 ”Symmetria” privea „buna măsură” a alcătuirii
armonice a lucrurilor.
Lucrurile „prea mari”, prea ostentative violentau
ordinea cosmică, erau dovadă de ambiție (hybris)
nemăsurată a artistului (ceea ce era pedepsit de zei).
Symmetria privea mai degrabă moderația și
adecvarea operelor la contextul cosmic, nu simpla lor
compoziție tehnică.
Astfel, simetria în înțelesul grec are un sens etic -
nimic prea mult.
De aceea, cultura greacă nu a fost o cultură a
grandorii, ci a frumuseții prin moderație. 
 Pitagora
https://www.youtube.com/watch?v=K6WzUplI_U0
 b) Empedocle – arta ca amăgire

Empedocle prima jum a

sec. V î.Hr.,

în Agrigent,
oraș situat în zona Siciliei
de astăzi
 Empedocle considera lumea ca fiind alcătuită:
-cu ajutorul a două forțe primordiale – Iubirea
și Dezbinarea
-din patru elemente terestre – apa, aerul,
focul, pământul
-un element de natură misterioasă - eterul
 „Teoria iluzionistă despre
artă” a lui Empedocle

”Ca atunci când pictorii– bărbați bine școliți în a lor artă (technē)
prin iscusință – aștern podoabe felurit colorate,
După ce pun mâna pe vopseluri (pharmakon) diferite
Le amestecă în armonie – unele din plin, altele mai puțin –
Și pregătesc vedenii (eidos) aidoma tuturor [lucrurilor],
Ctitorind (ktizo) copaci, bărbați, femei
Fiare, vulturi și pești crescuți în apă
Și zei cu vieți indelungate și stimați peste măsură:
Tot astfel amăgirea (apate) să nu-ți copleșească mintea și să crezi că
izvorul celor pieritoare,
Toate câte au ieșit la lumină în număr foarte mare, este în altă parte,
Ci să cunoști acestea limpede, de vreme ce-ai auzit prin spusa
(mythos) zeului”.
 Arta –în special, PICTURA – este o amăgire
făcută de „bărbați iscusiți” cu ajutorul unor
pharmaka - „farmec”.
Omul nu trebuie să lase „amăgirea” specifică
operei de artă să-i copleșească mintea, pentru a nu
risca să fie indus în eroare.
Opera de artă însă își propune să ne înfățișeze
ceva ce, propriu-zis, nu există.
„Vopselurile”, pigmenții folosiți de pictor sunt
„instrumentele” acestei amăgiri. Prin intermediul
acelor pharmaka (aici cu sens de vopsea) este
provocată amăgirea minții.
 În opera de artă, prin iscusința pictorului, ideile
din mintea artistului devin realitate, ele prind
corporalitate și pot amăgi mintea privitorului mai
ușor.
Opera de artă în sine este iluzorie și amăgirea,
de aceea Omul nu trebuie să lase „amăgirea”
specifică operei de artă să-i copleșească mintea,
pentru a nu risca să fie indus în eroare.
Opera de artă ne propune niște „vedenii”, niște
închipuiri, care nu sunt reale, dar care, printr-o forță
aproape magică, ne amăgesc mintea să se încreadă
în realitatea/existența lor.
 Așa dar, farmecul, este un efect al vedeniei
impămantenite în lume prin acest pigment.
întruchipat de pictor, care poate să ne
amăgească, să ne inducă în eroare sau să ne
reveleze un adevăr profund.
Astfel, cel ce voia să fie păzit de amăgirile
artei, trebuie să asculte mythos-ul divin
(discursul veridic, venit de la divinitatea însăși)
și să distingă astfel arta „adevărată” de cea al
cărui scop era inducerea în eroare, coruperea și
înșelarea minții.
În viziunea lui Empedocle arta este
ceva periculos în măsura în care ne
poate face să credem că niște
vedenii sunt reale, însă este ceva
valoros în măsura în care poate
ajuta la întruchiparea ideilor din
mintea omului.
 C) Gorgias – farmecul discursului

Gorgias 

(ca.483 – 375 î.Hr)

s-a născut la Leontini,

în Sicilia
 Sofiștii au fost primii care au răspândit
cunoașterea în Grecia Antică și, la vremea
respectivă erau cea mai apropiată formă de ceea
ce am putea numi o „instituție de învățământ”.

Gorgias este unul dintre sofiștii de primă

clasă, cu pregătire filosofică temeinică și cu o
viziune proprie asupra artei sale (în special arta
discursului retoric).
 „Opera de artă” nu mai are nevoie de un suport
material, ea nu mai este împământenită într-un obiect
anume, ci are un efect direct asupra sufletului prin
descântec (epode) – farmecul nu mai este unul vizual, ci
auditiv.
La fel este și opera retorului.
Retorica/discursul nu se constituie, în sine, ca operă de
artă palpabilă, ci este diafană, farmecul ei plutește în aer
și nu este concentrat într-un anume obiect.
Discursul îți intră în minte fără să vrei și nu-ți mai iese.
Astfel, el dă naștere unor opinii de care nu mai poți
scăpa.
 Orice criteriu al adevărului în artă este spulberat –
discursul omului poate dezvălui în egală măsură ideea
adevărată sau o vedenie rătăcitoare a minții.

Gorgias spune că „stau în același raport puterea

discursului față de alcătuirea sufletului, și alcătuirea
medicamentelor față de natura corpului. Căci așa cum,
dintre medicamente, fiecare alungă alte tumori din
corp, și unele pun capăt bolilor, pe când altele pun
capăt vieții, tot așa și dintre discursuri, unele
îndurerează, altele bucură, unele înspăimântă, altele
dau curaj ascultătorilor, iar altele otrăvesc și vrăjesc
sufletul cu o credință rea”.
 Așadar, gândirea lui Gorgias a influențat
atât destinul filosofiei occidentale în
genere, cât și destinul reflecției asupra
artei. El a lansat primul virus filosofic ale
cărui mutații le putem observa și în zilele
noastre, pentru că filosofii s-au concentrat
preponderent pe eliminarea ambiguității
discursului, pe logică, dar reflecția asupra
operei de artă a căzut în plan secund,
nefiind niciodată dezvoltată o „logică a
artei”.
3. Concepția lui Platon

despre opera de artă

 Platon

(427 î.Hr – 347 î.Hr)

 Într-o cultură preponderent orală cum este cea
a grecilor, scrisul a evoluat lent și inițial se
efectua prin gravură în piatră, prin scrijelire în
lemn sau pe plăcuțe de ceară.
Atunci când trebuia neapărat diferențiat
scrisul de, pentru pictură se folosea zographein,
adică „gravură de imagini vii”.
De aceea, când Platon vorbește despre
problema scrierii, vorbește totodată și despre
pictură sau despre desen.
 Așadar, scrierea este un pharmakon cu înțelesul
exact de „leac al neștiinței și uitării”.
În măsura în care atât discursul scris, cât și
imaginea pictată sunt mute, ele nu-și pot susține
propriile idei decât celor deja „inițiați”, celor care
deja le cunosc.
Pentru ceilalți, nu fac decât să provoace o
amăgire, o iluzie de cunoaștere.
Așadar, arta este, un lucru teribil. Ea vrăjește și
împietrește, năucește și este veninoasă; în ea se
presimte o prezență divină, care ne sperie și ne
provoacă respect în același timp.
 Platon arată că prin scriere poate apărea o „prindere în
operă” a discursului, similară celei din pictură.
Acesta este chiar rolul scrierii: de a „imortaliza”
discursul retoric într-un suport prin „însemnare”, prin
lăsarea în urmă a unui semn de recunoaștere.
Din moment ce avem un obiect care incorporează ideea
artistului acesta poate servi, pe de o parte, drept semn
concret ce trimite la acea idee și, pe de altă parte, drept
mijloc de descoperire de idei noi.
Mai mult decât atât, dacă opera de artă în genere
incorporează idei, atunci putem dobândi cunoaștere prin
artă, ne putem lărgi orizonturile, putem deveni mai
„înțelepți” prin simpla asimilare a artei.
 Singurul „antidot” (contraotravă, contravenin) al acestei
reverențe năucitoare pe care o resimț im în fața operei de artă
este acela de a cunoaște elementul divin din spatele ei, de a
cunoaște „ideile însele” către care opera de artă trimite în
mod ambiguu și de a folosi opera doar ca „reprezentație” a
unor idei cu care ești familiar, doar „de dragul jocului” și
pentru propria plăcere.
Prin urmare, opera de artă nu se susține pe sine, ci este
susținută de „știința” celui ce o privește sau o produce. Fără
aceasta, ea nu are nici o valoare.
Artistul, creează opera cu ochii minții ațintiți către idee și
cu ochii fizici ațintiți către materialul cu care lucrează. El își
imită propria idee, iar lucrul obținut este, prin definiție,
„imagine a ceva” .
 Opera de artă este condamnată să rămână
imperfectă, dar artistul țintește spre perfecțiune.
Cel ce știe, „cunoscătorul de artă” nu este
nimeni altul decât acea persoană ce poate „citi”
ideea, mesajul din spatele operei.
Pentru cel „neinițiat”, ea este „mută” și nu
comunică nimic.
Din această perspectivă, există „artă
adevărată” și „artă falsă”.
 Arta ca imitație și rolul ei în societate

În măsura în care arta farmecă și are putere de

seducție, prin ea se poate face educație și se pot
sugera idei importante, utile și valoroase.

De asemenea, arta întruchipează Frumusețea

însăși, un ideal îngemănat (asemănat) la Platon
cu Binele și cu Adevărul.
Platon împarte sistemul artelor în trei mari
ramuri:
1. arta de a folosi, care se referă la abilitatea de a
folosi lucrurile din jurul nostru într-un mod adecvat (de
exemplu, arta de a călări).
2. arta de a face, de a confecționa, prin care omul, cu
mintea la idee, face un anumit lucru cu folos practic. În
această categorie întră toate meșteșugurile prin care se
produc obiecte pentru uzul cotidian.
3. se referă la artele imitative (ca imitație) în care
artistul care nu este stăpân asupra priceperii de a folosi
și de a face cele pe care le desenează.
 Arta poate descrie acțiuni și tipuri de
caractere, fapte bune și rele sau chiar idei
generice.
Pentru asta însă artistul nu trebuie să încerce
doar să fie „pe placul mulțimii”, ci trebuie să se
raporteze la adevăr, la idee, indiferent dacă
operele sale vor fi sau nu plăcute.
Așadar, arta trebuie să aibă un rost, ea trebuie
să aibă sens și rațiune, ce aduce plăcere și
cunoaștere celor ce o privesc.
 Platon filosof modern al antichității
https://www.youtube.com/watch?v=u_nB-cxGmqE&t=148s
 4. Aristotel și filosofia artei

Aristotel și frumosul din lucruri

Artă și educație
Aristotel

384 î.Hr. –
7 martie 322
î.Hr.)
Aristotel poate fi numit autoritatea
științifică supremă a întregii culturi
occidentale, care nici astăzi nu și-a
pierdut influența asupra domeniului
filosofiei în genere.
 Tratatul despre artele „poetice”
(Poetica)
Tratatul său despre retorică
(Retorica)
Referiri răzlețe la arte,
împrăștiate prin celelalte tratate.
 În primele capitole din Poetica putem găsi
mai pe larg și concepția aristotelică despre opera
de artă ca imitație (mimesis).
Omul, la Aristotel, nu este artist din
întâmplare sau prin vocație, ci toți oamenii sunt
potențiali artiști și toți oamenii își manifestă
această dispoziție într-un anumit grad – fie în
mod activ, prin creație, fie în mod pasiv, prin
delectarea cu producțiile artistice.
 Obiectele artistice sunt niște imitații. Artele însele
fiind procese prin care se imită anumite idei.
Artele nu se diferențiază între ele decât prin modul,
mijloacele și lucrurile pe care le imită – în rest, ele
toate au aceeași trăsătură specifică de a produce imitații
printr-un proces tehnic.
Exemplu: unul este modul în care imită pictorul
ideea din propria minte prin culori și altul este cel prin
care imită un actor în timpul reprezentației scenice.
Așadar, procesul imitativ este înțeles cu sens „bun”.
 Aristotel se oprește asupra artei
(techne) ca mod de cunoaștere sau de
adeverire a ideilor .
Arta este un mod în care putem
descoperi lumea din jurul nostru, mai
ales în cadrul procesului de creație.
Pentru ca acesta să aibă loc, omul
trebuie să pornească de la o idee care
este gândită drept principiu al actului
artistic.
 Creația este un proces în care artistul poartă tot timpul un
dialog interior cu intenția de a obține o operă de artă cât
mai desăvârșită.
Fără gândire discursivă și logică, artistul nu poate
produce opera de artă deoarece niciodată nu va ajunge să
facă artă bună, sau, cum mai spunem noi, artă adevărată.
Așadar și pentru Aristotel există artă adevărată și artă
falsă.
Arta adevărată este „obișnuință a producerii însoțită de
rațiune adevărată”.
Cea falsă este, „obișnuință a producerii însoțită de
rațiune falsă”.
 Un artist nu poate crea „la întâmplare”, folosind
materiale oarecare, cu instrumente oarecare și nici
nu poate transpune în operă o idee pe care nici el nu
o are conturată în minte.
Toate aceste acțiuni necesită raționamente, decizii
și metode care respectă o anumită logică destul de
riguroasă și anumite etape a căror ordine trebuie să
fie adecvată.
Fără gândire discursivă și logică, artistul nu poate
produce opera de artă deoarece niciodată nu va
ajunge să facă artă bună, sau, cum mai spunem noi,
artă adevărată.
 Omul si arta
Omul este o viețuitoare:
rațională,
socială
imitatoare
Omul prin natură sa are posibilitatea rostirii și
este înclinat spre socializare.
Cel ce trăiește izolat este fie supra-umanul
(geniu sau divinitate), fie sub-umanul (sălbaticul,
fiara, animalul).
 Arta are un rol în societate.
Opera de artă este un produs social și discursiv.
Omul este, însă, și ființa imitatoare, deoarece omul își
dobândește primele cunoștințe prin imitație, nu prin
discurs.
Aristotel vorbește și despre armonie și ritm ca
fiind și ele trăsături naturale ale omului.
Toți oamenii avem un simț al armoniei și al
ritmului care ne dă posibilitatea, pe de o parte, să
creăm arta și, pe de altă parte, să apreciem arta.
Astfel, apare și o anumită nevoie de artă, care face
ca omul să găsească plăcere în orice imitație.
 Arta are și latura socială, prin ea are loc
socializarea membrilor societății (cetății).
Utilitatea artei constă tocmai în menirea ei
socială.
Arta este gândită ca un instrument de
armonizare socială.
Arta este un proces de imitație a unei idei
dezvăluite in mintea artistului cu ajutorul
discursului și in scopul aducerii laolaltă a întregii
societăți.
 Aristotel se gândea la artă ca la un remediu
(pharmakon).
Farmecul artei ajuta să combată neliniștea din
sufletele oamenilor sau, cum am spune noi astăzi,
stresul.
Arta avea în societate un rol terapeutic, ea vindeca
stresul cronic și lipsa de răgaz a omului preocupat de
ziua de mâine.
Omul are o nevoie constantă de artă.
Arta îl scoate din treburile zilnice și-i oferă o
pauză, un răgaz – sau ceea ce poate fi numit
„seducția operei de artă”.
 Această pauză aduce plăcere, bucurie și, în
ansamblu, transformă existența individuală într-o
viață fericită.
Astfel, arta îl farmecă pe om.
Prin seducția pe care o manifestă, arta lasă timp
omului să-și împlinească posibilitățile ce-i sunt
întipărite în propria ființă, îi dă posibilitatea să
cunoască și să se gândească, să socializeze și să se
bucure de frumos.
Omul interesat de artă va fi mai fericit și cunoscător.
Artistul și iubitorul de artă nu numai ca este un mai
bun cetățean, ci este și un om mai rațional.
 Aristotel și frumosul din lucruri
În opera de artă frumosul se manifestă prin două trăsături
caracteristice:
• mărime
• dispunere sau ordine

Mărimea se referă la faptul că un obiect disproporționat de mare

sau de mic nu poate fi frumos.
Fiind Prea mare, el este prea ostentativ, violentează simțul
armoniei și este respins ca nefiind conform ordinii generale a
lucrurilor.
Fiind prea mic, el poate trece neobservat sau, dacă este observat,
pentru a-l contempla, necesită o încordare mult prea mare a simțurilor
omului.
 Dispunerea/ordinea se referă la buna alcătuire a
obiectului și a părților sale.
Dispunerea este armonizarea între părți, articularea
întregului într-un mod care să nu atragă atenția asupra
nici uneia dintre părți.
Dacă o anumită parte a operei, ci nu opera în
întregul ei, ne sare în ochi, atunci există o dizarmonie
acolo, ceva nu este „la locul lui”, nu este bine dispus.
Pe de altă parte, atunci când toate părțile se
încheagă bine într-un întreg, noi putem să
contemplăm opera de artă ca obiect estetic unitar și
ne putem bucura de ceea ce vedem.
Opera de artă este un obiect frumos,
cu mărime și dispoziție armonioase,
obținut printr-un proces de imitație a
unei idei dezvăluite în mintea
artistului cu ajutorul discursului și cu
scop social terapeutic și pedagogic.
 Arta și educație

Arta trebuie folosită intens în educația copiilor.

Arta îi învață pe copii să nu urmărească doar utilul și necesarul, ci
să țintească fericirea.
Astfel arta alături de rolul său terapeutic are și un rol pedagogic.
Aristotel recomandă o educație artistică prin care copii să se
deprindă de mici https://www.youtube.com/watch?v=u_nB-
cu arta și cu reflexul de a face lucruri în mod
cxGmqE&t=148s
dezinteresat, cu dispoziția contemplativă care este un fel de „practică
a fericirii” ce croiește un caracter armonios.
Ei nu „trebuie educați în vederea utilului și necesarului, ci în
vederea libertății și frumosului”.
Tinerii trebuie să ia contact încă din adolescență cu arta, astfel
încât să devină oameni împliniți, contemplativi, care pot aprecia
toate activitățile intelectuale, pentru că aceste activități sunt cele ce
dau naștere unei vieți fericite.
Mulțumim pentru atenție!