TEMA 7.

CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE

MĂRFURI

PLAN:
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-
cumpărare internaţională.
2. Obligaţiile vânzătorului.
3. Obligaţiile cumpărătorului.
4. Mijloace de care dispun părțile în cazul contravenției la contract.
5. Modalități de livrare conform Regulilor INCOTERMS.
6. Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri.
7. Forme speciale ale vânzării internaţionale de mărfuri.
 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului comercial de vânzare-
cumpărare internaţională

Reglementare:
 Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
de la Viena din 11 aprilie 1980.
 Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri de la
New York din 14 iunie 1974 modificată prin Protocolul de modificare a Convenţiei
asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, de la Viena din 11
aprilie 1980.
 Codul civil al Republicii Moldova.
INCOTERMS - Reguli ale C.C.I. pentru utilizarea termenilor comerciali naţionali şi
internaţionali.
Lilia Gribincea: Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională este
acordul în baza căruia vânzătorul, cu sediul pe teritoriul unui stat, se obligă să predea
mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele
referitoare la marfă cumpărătorului care îşi are sediul pe teritoriul altui stat, iar acesta
din urmă se obligă să plătească preţul şi să preia mărfurile predate.
 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului comercial de vânzare-
cumpărare internaţională

Obiect al vânzării internaţionale pot fi doar bunurile mobile, corporale sau incorporale.
Bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vânzare-cumpărare internaţională,
iar actele de vânzare-cumpărare privind aceste bunuri, sunt acte juridice civile.
Pentru a fi considerat obiectul contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională,
bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
Pentru a fi considerat obiectul contractului comercial de vânzare-cumpărare
internaţională, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 Să fie determinat sau determinabil.

Să fie posibil, deoarece nimeni nu poate fi obligat la imposibil.
Să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor.
 Să fie în circuitul civil, susceptibil de însuşire prin transmiterea de către
vânzător cumpărătorului.
 Să fie proprietatea vânzătorului.
Obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului.
 2. Obligaţiile vânzătorului.

Contractul de vânzare-cumpărare dă naştere la două categorii de obligaţii: obligaţiile

vânzătorului şi obligaţiile cumpărătorului. Aceste obligaţii sunt legate printr-un raport de
interdependenţă, fiecare din acestea avându-şi cauza juridică în cealaltă.

Obligaţiile vânzătorului conform prevederilor Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980.

 Obligaţia de predare a mărfii. Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii,
adică punerea acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract.

În legătură cu obligaţia de predare a mărfurilor, Convenţia de la Viena reglementează trei

aspecte, şi anume:
a. locul predării mărfii,
b. anumite obligaţii ale vânzătorului, adiacente predării şi
c. momentul predării mărfurilor.
 2. Obligaţiile vânzătorului.

 Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă.

Convenţia de la Viena: dacă vânzătorul este ţinut să remită documentele
care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligaţie la
momentul, în locul şi în forma prevăzute de contract.

 Obligaţia de conformitate a mărfurilor. Convenţia de la Viena:

obligaţia de conformitate are ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii,
precum şi ambalajul sau condiţionarea acesteia. Referindu-se la calitate,
această obligaţie o include şi pe cea de garanţii pentru vicii.
 2. Obligaţiile vânzătorului.

 Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor. Transmiterea dreptului de

proprietate şi a riscurilor operează în condiţiile prevăzute de contract. De cele mai multe ori,
părţile prevăd în contractul de vânzare-cumpărare internaţională că dreptul de proprietate
trece de la vânzător la cumpărător în momentul predării mărfii.

 Obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Convenţia de la Viena: vânzătorul trebuie să

predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii.

 Obligaţia de conservare a mărfurilor. Vânzătorul este obligat să ia măsuri rezonabile de

conservare a mărfurilor numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
 cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate;
 cumpărătorul nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să se facă
simultan;
 mărfurile să fie în posesia sau sub controlul vânzătorului.
 3. Obligaţiile cumpărătorului

Obligaţiile cumpărătorului
Conform prevederilor Conveţiei de la Viena, cumpărătorul are următoarele obligaţii:
 de plată a preţului;
 de preluare a mărfii;
 de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii în condiţiile şi cu
consecinţele prevăzute de Convenţie;
 de conservare a mărfurilor, în anumite situaţii specifice.

 Obligaţia de plată a preţului. Cumpărătorul se obligă, în condiţiile prevăzute de

contract şi de convenţie, să plătească preţul şi să preia mărfurile predate. Obligaţia
cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde pe aceea de a lua măsurile şi de a îndeplini
formalităţile destinate să permită plata preţului care sunt prevăzute de contract, de legi
sau alte reglementări.
 3. Obligaţiile cumpărătorului

Locul plăţii preţului. Convenţia de la Viena: În cazul în care cumpărătorul nu

este ţinut să plătească preţul într-un alt loc deosebit, el trebuie plătit vânzătorului:
a) la sediul acestuia, sau
b) dacă plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la
locul acestei remiteri.

Momentul plăţii preţului. Convenţia de la Viena: În cazul în care cumpărătorul

nu este ţinut să plătească preţul într-un alt moment determinat, trebuie să-l
plătească în momentul în care, în conformitate cu contractul şi convenţia,
vânzătorul pune la dispoziţia sa, fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale
mărfurilor.
 3. Obligaţiile cumpărătorului

 Obligaţia de preluare a mărfii vândute. Convenţia de la Viena prevede că

obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea constă:
a) în îndeplinirea oricărui act care se poate aştepta în mod rezonabil din
partea lui pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea; şi
b) în preluarea mărfurilor.

 Obligaţia de conservare a mărfii. În cazul în care cumpărătorul a primit

mărfurile şi înţelege să-şi exercite dreptul de a le refuza în baza contractului sau a
Convenţiei de la Viena, el trebuie să ia măsuri rezonabile, în raport cu
împrejurările, pentru a le asigura conservarea.
 4. Mijloace de care dispun părțile în cazul contravenției la contract.

Mijloace de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract a

vânzătorului.
Dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile ce-i revin din contractul de
vânzare sau din prevederile Convenţiei, cumpărătorul este îndreptăţit:
a) să ceară vânzătorului executarea obligaţiilor sale, acţionând în baza drepturilor
ce-i sunt conferite prin Convenţie;
b) să ceară daune-interese.

În cazul predării unor mărfuri neconforme cu contractul, cumpărătorul poate cere

vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire doar dacă lipsa de conformitate
constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în
momentul denunţării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat
de la această denunţare.
 4. Mijloace de care dispun părțile în cazul contravenției la contract.

Un alt mijloc de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la

contract din partea vânzătorului, acordat de Convenţie, este posibilitatea
de a reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care
mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care
mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment.
 4. Mijloace de care dispun părțile în cazul contravenției la contract.

Mijloace de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea

cumpărătorului.
În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din
contractul de vânzare sau din convenţie, vânzătorul este îndreptăţit să:
a) să ceară executarea contractului;
b) să ceară daunele-interese prevăzute.
Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau
executarea altor obligaţii ale cumpărătorului.

Daunele-interese pentru o contravenţie la contract săvârşită de o parte sunt egale cu

pierderea suportată şi câştigul nerealizat de cealaltă parte din cauza contravenţiei.
 4. Mijloace de care dispun părțile în cazul contravenției la contract.

Convenţia de la Viena stabileşte două modalităţi specifice de calculare a daunelor-interese

în cazul în care contractul este rezolvit.
 Astfel, când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul într-o manieră rezonabilă şi într-un
termen rezonabil după rezolvire a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul la o
vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa dintre preţul din
contract şi preţul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii. Alături de această
diferenţă, partea îndreptăţită poate obţine orice alte daune-interese, conform regulii generale.
 Când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o
vânzare compensatorie, iar mărfurile au preţ curent, ea poate cere daune-interese echivalente
cu diferenţa dintre preţul stabilit prin contract şi preţul curent din momentul rezolvirii, alături
eventual de orice alte daune-interese, după regula generală. Cu toate acestea, dacă partea care
cere daune-interese a declarat contractul rezolvit după ce a intrat în posesia mărfurilor, este
aplicabil preţul curent din momentul rezolvirii.

Convenţia de la Viena: Partea care invocă contravenţia la contract trebuie să ia măsurile

rezonabile, ţinând seama de împrejurări pentru a limita pierderile, inclusiv câştigul nerealizat,
rezultat al contravenţiei. Dacă ea neglijează să o facă, partea în culpă poate cere o reducere a
daunelor-interese egală cu mărimea pierderilor care ar fi trebuit evitată.
 5. Modalități de livrare conform Regulilor INCOTERMS.

Uzanțele INCOTERMS au fost elaborate pentru prima dată de către CCI de la Paris în
anul 1936. Revizuite în anul 1953, Incoterms au fost actualizate în anii 1967, 1976,
1980, 1990, 2000, 2010 și 2020.

Regulile INCOTERMS emise de Camera de Comerț Internațională

reglementează obligațiile esențiale ale cumpărătorului și ale vânzătorului în
comerțul internațional, cum ar fi transferul mărfurilor către cumpărător, costurile
de transport, răspunderea pentru pierderea și deteriorarea bunurilor și costurile
de asigurare.

INCOTERMS 2020 conțin 11 termeni.

 6. Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri.

Pe plan internaţional, prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri

este reglementată de Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare
internaţională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974 şi de Protocolul
de modificare a Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională
de mărfuri, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980. Atât Convenţia, cât şi Protocolul
de modificare au intrat în vigoare la 1.08.1988.

Conform Convenţiei de la New York din 14 iunie 1974, termenul de prescripţie

este de 4 ani.
O acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu
data la care această încălcare s-a produs.
 6. Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri.

O acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată începând cu

data la care lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de
remitere a lucrului a fost refuzată de către cumpărător.

În cazul în care vânzătorul a dat privitor la lucrul vândut o garanţie expresă,

valabilă pe durata unui termen determinat de el sau în orice alt mod, termenul de
prescripţie al acţiunii cumpărătorului sprijinită pe această garanţie începe să curgă
de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care motivează
exercitarea acţiunii sale şi, cel târziu, începând de la data expirării garanţiei.
Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a
unui contract prevăzând prestaţii sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre
obligaţii cu executare succesivă, începând de la data la care neexecutarea care le
afectează s-a produs.
 7. Forme speciale ale vânzării internaţionale de mărfuri

 Vânzarea-cumpărare la bursă. Bursa este o instituţie caracteristică unei economii de

piaţă, cu personalitate juridică şi organizare proprie, aflată, de regulă sub supravegherea unei
autorităţi care se manifestă ca o piaţă organizată reprezentativă şi simbolică unde se întâlnesc
cererea şi oferta în scopul tranzacţionării unor mărfuri fungibile şi efectele de comerţ.
La bursă se pot vinde şi cumpăra:
 mărfuri fungibile standardizate;
 valute selecţionate;
 aur şi alte metale preţioase, pietre preţioase;
 acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare selecţionate (denumite valori mobiliare sau
titluri financiare);
 produse bursiere derivate.
 7. Forme speciale ale vânzării internaţionale de mărfuri

Bursele pot fi clasificate după mai multe criterii.

 Din punct de vedere al constituirii, regimului juridic şi al provenienţei capitalului, se disting:
 Burse publice – înfiinţate în baza legii cu capital exclusiv de stat.
 Burse private – sub formă de societăţi pe acţiuni cu capital privat.
 Din punct de vedere al numărului de membri, există:
 Burse închise - limitate la numărul de membri fondatori.
 Burse deschise – în care numărul membrilor fondatori poate fi suplimentat într-o anumită
proporţie.
 Din punct de vedere al obiectului tranzacţiilor, bursele se clasifică în:
 Burse de mărfuri – specializate pe mărfuri individuale, grupuri de mărfuri din aceeaşi categorie
economică sau pe mărfuri generale.
 Burse de valori – la care se negociază titluri de valoare.
 Burse maritime – la care se negociază încheierea contractului de transport maritim pentru mărfuri,
stabilindu-se, în principal, chiria transportului, cunoscută sub denumirea de navlu (freight).
 Burse de asigurări – la care se negociază încheierea poliţelor de asigurare – stabilindu-se, în
principal, primele de asigurare şi cuantumul despăgubirilor la care se angajează părţile semnatare.
 Burse mixte – de mărfuri şi valori, maritimă şi de mărfuri etc.
 6. Forme speciale ale vânzării internaţionale de mărfuri

 Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.

Lilia Gribincea: Licitaţia este o modalitate de vânzare-cumpărare a unei mărfi conform unor
reguli speciale, prestabilite cu scopul de a adjudeca marfa celui care oferă preţul cel mai ridicat.
Licitaţiile pot fi clasificate în dependenţă de mai multe criterii:
 În funcţie de aria geografică, există:
 Licitaţii locale, la care participă firme dintr-o singură ţară.
 Licitaţii internaţionale, la care participă firme din două sau mai multe ţări. Licitaţiile
internaţionale pot fi, la rândul lor, licitaţii de export, când sunt organizate de exportator şi
licitaţii de import, când sunt organizate de importator.
 În funcţie de obiectul lor, distingem:
 Licitaţii de mărfuri.
 Licitaţii de investiţii.
 Licitaţii de servicii.
 În funcţie de numărul participanţilor, se disting:
 Licitaţii deschise, la care numărul participanţilor este nelimitat.
 Licitaţii închise, la care participarea se face numai pe bază de invitaţie specială.
 6. Forme speciale ale vânzării internaţionale de mărfuri

În funcţie de modul de organizare, avem:

 Licitaţii periodice, organizate de întreprinderi specializate în licitaţii.
 Licitaţii ocazionale, organizate direct de vânzător sau de cumpărător.
 După natura operaţiunii, există:
 Licitaţii organizate de vânzător.
 Licitaţii organizate de cumpărător.

Principalele etape de desfăşurare a unei licitaţii sunt următoarele:

 Publicitate, care se face prin mijloacele de informare în masă de către organizatorul
licitaţiei, cu un anumit termen prealabil datei fixate pentru primirea ofertelor.
Elaborarea caietului de sarcini. Înainte de organizarea licitaţiei se elaborează caietul de
sarcini care cuprinde condiţiile tehnice de livrare şi de cooperare, diferite condiţii comerciale
de plată, de transport etc. în care se poate încheia tranzacţia.
 Pregătirea ofertelor. Ofertele se întocmesc pe formulare speciale, procurate de la
organizator. Se întocmesc două tipuri de oferte: oferta tehnică şi oferta comercială, fiecare
fiind prezentată în plicuri separate.
 6. Forme speciale ale vânzării internaţionale de mărfuri

 Plata de către ofertant a garanţiei de participare. Pentru a avea garanţia participării

ofertantului la licitaţie, organizatorul percepe de la ofertant o sumă de bani, exprimată în
valută convertibilă.
 Organizarea licitaţiei. Ţinerea licitaţiei are loc la data şi la ora stabilită, la locul anunţat.
Înaintarea ofertelor către organizator se face în plicuri închise, în termenul indicat.
Rezultatele se comunică participanţilor la licitaţie.
 Încheierea contractului de vânzare-cumpărare.