GANGRENEI PULPARE
Tratamentul necrozei şi gangrenei pulpare este identic, deoarece este greu de presupus
că necroza pulpară este complect aseptică, mai ales că în practica curentă, un
diagnostic diferenţial prin examen bacteriologic nu este realizabil.
Tratamentul constă în trei etape importante şi anume:
- Evidarea canalului de resturile pulpare şi de dentina alterată de pe
pereţii canalului până în dentina sănătoasă, prin tratamentul mecanic de
canal, care se practică pe toată lungimea canalului, până în zona de
joncţiune cemento-dentinară (constricţia apicală). Astfel se obţine şi lărgirea canalului
în vederea obturaţiei.
- Sterilizarea canalului radicular şi a canaliculelor dentinare, prin tratament
medicamentos și agenți fizici,
- Sigilarea spaţiului endodontic prin obturaţie etanşă.
Realizarea integrală a acestor obiective este condiţionată de o serie de factori generali
şi locali care, dacă sunt nefavorabili, impun renunţarea la tratamentul conservator al
dintelui.
Indicaţii şl contraindicaţii
Factorii generali:
Tratamentul gangrenei se poate realiza la pacienţi sănătoşi clinic, sau la pacienţi cu o formă uşoară de boală de focar;
în formele grave ale bolii de focar se va face imediat extracţia dintelui sub protecţie de antibiotice.
în general, la pacienţii foarte bătrâni, la infirmii greu deplasabili, la pacienţii cu psihopatii este preferabilă extracţia în
locul tratamentului conservator.
Factorii locali:
Valoarea masticatorie şi protetică a dintelui. În cazul arcadelor integre şi cu un singur proces de gangrenă, este
preferabil tratamentul conservator. în edentaţii subtotale maxilare, la care stabilitatea protezei mobile poate fi
împiedicată de prezenţa unui dinte, se preferă extracţia. În edentaţiile subtotale mandibulare se fac toate eforturile
pentru conservarea dinţilor, inclusiv a resturilor radiculare, având în vedere greutăţile întâmpinate în asigurarea
stabilităţii protezelor.
Topografia dintelui. Dinţii situaţi în porţiunea distală a arcadei dentare, la pacienţii cu deschidere mică a cavităţii
bucale, molarii de minte, dinţii ectopici, nu se tratează decât în situaţii excepţionale.
Integritatea coronară. Beneficiază de tratament dinţii care, în urma tratamentelor, pot fi reconstituiţi prin mijloace
obişnuite sau prin reconstituiri.
Dinţii la care procesul carios a avansat mutt înspre rădăcină dăunând rezistenţei acesteia; dinţii la care pereţii
canalelor radiculare nu mai prezintă rezistenţă după tratamentul mecanic, dinţii cu perforaţii radiculare, nu
beneficiază detratament.
Starea paradonţiului marginal. Dinţii cu pungi gingivoosoase adânci şi
mobilitate de gradul II sau III nu beneficiază de tratament conservator.
Calitatea rădăcinii. Datele asupra calităţii rădăcinii sunt furnizate de
radiografie. Tratamentul conservator se poate realiza la dinţii cu rădăcinile
drepte sau cu curburi ce pot fi depăşite, canale fără corpi străini, cu o
Implantare bună şi la cei cu osteite apicale cronice ce beneficiază de trata
ment conservator.
Nu beneficiază de tratament: dinţii cu malformaţii radiculare (în baionetă,
clopot sau curburi exagerate), dinţii care au în canale corpi străini care nu
pot fi îndepărtaţi (ace rupte, pivoturi, resturi de obturaţie de canal), dinţii
cu căi false interradiculare şi radiculare, dinţii cu implantare deficitară şi
dinţii cu osteite apicale cronice difuze întinse.
Tratamentul gangrenei pulpare prezintă particularităţi
legate de forma clinică. De aceea vom prezenta
tratamentul necrozei şi gangrenei pulpare simple ca
tratament de referinţă şi vom arăta particularităţile
tratamentului prodontitelor apicale acute şi cronice.
Datele obţinute prin radiografie sunt necesare şi utile în
conduita terapeutică prin furnizarea de date asupra
accesibilităţii şi permeabilităţii canalelor radiculare,
asupra morofologiei şi stării dinţilor, asupra
parodonţiului etc.
Radiografia dentară poate evidenţia:
existenţa de corpi străini în canal (ace, freze rupte, obturaţii de canal incomplete,
denticuli, pivoturi);
numărul şi forma rădăcinilor;
lungimea rădăcinii în raport cu cea a dinţilor vecini;
date privind lărgimea şi forma camerei pulpare, a depunerilor de dentină
secundară, eventuale căi false marginal;
rapoartele rădăcinii cu diverse formaţiuni anatomice înconjurătoare (gaura
mentonieră, sinus, fose nazale, canalul mandibular, dinţii incluşi etc.);
eventualele reacţii de tip cronic ale parodonţiului apical.
Evaluarea imagini radiografice nu reprezintă o probă absolută în ceea ce priveşte
forma şi lungimea (trebuie ţinut seama că dimensiunile măsurate pe radiografie
nu corespund întotdeauna valorilor reale datorită proiecţiilor razei Incidente). De
aceea imaginile trebuie raportate şi la cunoştinţele clinice asupra formei şi
dimensiunii dinţilor.
Principiile tratamentului endodontic în gangrena pulpară:
îndepărtarea în întregime a resturilor pulpare necrozate şi a dentinei alterate;
lărgirea canalului radicular până ia dentina sănătoasă, pe toată lungimea
canalului până la zona de constricţie apicală;
răzuirea pereţilor canalului radicular sub spălături, pentru evitarea tasării
rumeguşului dentinar în regiunea apicală. Spălăturile cu soluţii antiseptice sunt
preferate şi benefice;
instrumentarea canalului radicular se face respectând lungimea de lucru stabilită
anterior prin măsurare;
sterilizarea canalelor cu tratament medicamentos şi tratament cu agenţi fizici.
obturarea etanşă a canalelor radlculare;
monitorizarea.
Prognosticul tratamentului endodontic a fost evaluat în general între 86- 95%
rezultate pozitive, atunci când se respectă întocmai tehnica de lucru privind
tratamentul mecanic, sterilizarea canalelor şi obturaţia corectă a canalelor.
PREPARAŢIA CANALELOR RADICULARE PRIN TRATAMENT MECANIC
Pentru efectuarea corectă a tratamentului mecanic se ţine seama de următoarele reguli:
crearea accesului trebuie să asigure pătrunderea acelor în axul canalelor;
tratamentul mecanic se efectuează apropiindu-ne treptat de apex;
prin tratamentul mecanic se înlătură complet ţesutul alterat de pe pereţii canalului radicular,
până la dentina sănătoasă;
tratamentul mecanic se însoţeşte de spălături cu soluţii antiseptice sau apă caldă;
pentru permeabilizarea canalului se pot utiliza, când este necesar, substanţe chimice;
în timpul tratamentului mecanic nu se izolează dintele;
dacă tratamentul mecanic se face în mai multe şedinţe, între acestea dintele se lasă deschis;
după terminarea tratamentului mecanic se efectuează întotdeauna tratamentul medicamentos,
cu dintele izolat.
Tratamentul mecanic are următorii timpi operatori:
crearea accesului la camera pulpară;
permeabilizarea şi evidarea conţinutului gangrenos;
stabilirea lungimii canalului;
răzuirea dentinei alterate de pe pereţii canalului.
CREAREA ACCESULUI LA CAMERA PULPARĂ și CANALELE
RADICULARE
Pentru efectuarea unui tratament mecanic corect este necesar să asigurăm
instrumentelor de canal o cale de pătrundere în axul rădăcinilor.
Accesul în spaţiul endodontic are 2 faze:
faza coronară;
faza intraradiculară.
faza coronară reprezintă asigurarea accesului la canale, important fiind
apoi accesul până la constricţia apicală. în felul acesta se asigură corecta
debridare a. canalelor şi lărgirea tor.
faza intraradiculară este dependentă de corectitudinea celei coronare.
Ţoate tratamentele ulterioare, inclusiv cel medicamentos, sunt dependente
de faza coronară.
Rezultatul obţinut în tratamentul de canal este în funcţie de:
forma cavităţii de acces;
poziţia sa în raport cu topografia coroanei;
adâncimea sa;
întinderea sa.
Obiectivul accesului fiind asigurarea de cale liberă, pe toată lungimea de lucru a canalului, necesită
de foarte multe ori sacrificarea unor porţiuni însemnate din coroană, sau chiar secţionarea coroanei.
Cavitatea de acces diferă astfel, ca formă, de o cavitate ocluzală rezultată prin tratarea unei carii
simple- în caria simplă conturul cavităţii depinde de topografia cuspizilor şi fosetelor, iar adâncimea
trebuie să asigure protecţia biologică a pulpei, în timp ce cavitatea de acces urmăreşte, prin formă şi
adâncime, îndepărtarea eficientă a tavanului camerei pulpare, accesul direct la canalele radiculare şi
permeabilizarea acestora până la apex.
Accesul se va obţine fie prin suprafaţa ocluzală, fie prin suprafaţa coronară orală şi nu dinspre
vestibular sau aproximai. Dacă nu se respectă acest deziderat nu se asigură pătrunderea acului pe
lungimea de lucru a canalului, se poate crea o presiune de răzulre mai mare pe un perete, canalul nu
va fi lărgit uniform, iar debridarea nu va fi corectă.
Rezultă astfel că accesul diferă în funcţie de topografia procesului carios existent, după cum
urmează:
la dinţii cu coroana intactă şi cu procese carioase situate în regiunea cervicală, după exereza dentinel
din caria cervicală, se închide cavitatea cu o obturaţie provizorie şi apoi se face trepanares la locul de
elecţie;
la dinţii cu procese carioase ocluzale deschiderea se face prin procesul carios, după îndepărtarea
dentinei alterate;
la dinţii cu procese carioase aproxímale şl creasta marginală intactă, accesul se creează pe faţa ocluzală
şl se extinde, cu freza, spre procesul carios. Dacă creasta marginală este distrusă accesul se creează
dinspre procesul carios spre locul de elecţie;
la dinţii ce prezintă coroane fizionomice, sau metalice de acoperire corecte, se trepanează prin coroană
dintele, la locul de elecţie;
la dinţii stâlp de punte atitudinea terapeutică este identică cu cea de la microprotezele izolate;
la dinţii cu pivoturi rupte sau cu instrumente de canal rupte, atitudinea variază în funcţie de
posibilitatea îndepărtării lor, aplicându-se tratamentul indicat (fie tratamentul clasic, fie rezecţie apicală,
fie extracţia dintelui);
la dinţii laterali cu traume ocluzale se reduce înălţimea cuspizilor pentru a preveni, în timpul
tratamentului mecanic, eventuale fracturi radiculare (frecvent verticale) favorizate de scăderea
rezistenţei pereţilor.
Accesul propriu zis la camera pulpară se face conform regulilor de trepanare a dinţilor, iar
deschiderea camerei pulpare se obţine acţionând cu freze sferice şi freze cilindrice.
După îndepărtarea, în totalitate, a tavanului camerei pulpare se înlătură resturile pulpare, cu
lingurile Black, sau cu excavatoare şl nu cu freza, pentru a nu modifica topografia podelei.
Se recomandă ca după terminarea acestei operaţii şi înainte de perme- abilizarea canalelor
să se facă una, sau mai multe spălături cu apă călduţă sau cu soluţii slabe antiseptice (de
preferinţă: apă oxigenată, cloramină 3%0 hipoclorit de sodiu 2,5%) pentru a îndepărta în
totalitate resturile pulpare putride coronare.
Reperarea orificiilor canalelor. Repararea orificiilor canalelor se face cu ajutorul sondei
rigide, sau cu sonde endodontice.
În unele situaţii, datorită depunerilor de dentină de reacţie, sau datorită consistenţei ferme a
pulpei necrozate în gangrena uscată, orificiile canalelor sunt obstruate.
în această situaţie, după izolarea dintelui şi uscarea cavităţii, cu ajutorul unei pipete
capilare sau cu o pensă dentară fără zimţi, se aplică în camera pulpară 2-3 picături de acid
clorhidric concentrat. Se lasă 3-5 minute închis cu un material de obturaţie provizorie
coronară, după care se îndepărtează obturaţia provizorie şi apoi acidul, prin spălături
abundente cu apă.
Podeaua camerei pulpare devine albicioasă, prin decalcifiere, iar orificiile canalelor
radiculare apar, pe acest fond, ca puncte închise la culoare. La nivelul acestor puncte se
insistă cu vârful sondei pentru a le degaja de dentină sau de substanţă organică uscată. Dacă
nu se reuşeşte eliberarea orificiilor canalelor de dentină de reacţie, se acţionează cu acid
sulfuric 20- 30% pistonându-l cu sonda în porţiunea iniţială a canalului, până obţinem
decalcificarea dentinei de reacţie.
Dacă folosim EDTA în concentraţie de 10%, prin aplicare similară, timpul de acţiune este de
10-12 minute, după care se spală abundent camera pulpară.
PERMEABIL/ZAREA CANALELOR Şl EVIDAREA CONŢINUTULUI
Pemneabilizarea canalelor se face cu ace Miller, sau cu ace Kerr fine şi foarte fine, prin
introducere progresivă în canal, cu o mişcare continuă, fermă, dar fără presiuni şi brutalitate,
evitând astfel împingerea conţinutului radicular dincolo de apex, sau chiar ruperea acului în
canal.
Dacă pe canale se întâlnesc obstacole formate din concremente calcare, tratamentului
mecanic i se pot asocia substanţe chimice de permeabilizare: acizi, baze, oxidanţi, chelatori.
în mod curent se folosesc acidul sulfuric soluţie 20-30%, antiformină şi soluţie 10% din
sarea sodică EDTA.
Se pipetează, în camera pulpară, 2-3 picături dintr-una din soluţiile menţionate, se
pistonează cu acul Kerr sau Miller în canal, se lasă 3-5 minute făcând mişcări de
avansare cu acul în canal.
Se reîmprospătează soluţia de câteva ori până se realizează permeabi- lizarea,
după care, soluţia se îndepărtează din canal prin spălături abundente cu apă.
în cazul folosirii soluţiei EDTA se poate lăsa pe canal o meşă îmbibată cu această
soluţie timp de 24 ore, sub pansament ocluziv.
Permeabilizarea canalelor este condiţionată şi de cunoaşterea unor anomalii de
număr precum şi tipul de configuraţie a canalelor. î
Anomalii frecvente de canale prezintă:
incisivii inferiori: 2 canale (V şi L);
molarul prim superior: rădăcina meziovestibulară poate avea 2 canale (V şi P);
premolarul 2 inferior: 2 canale (V şi L);
primul şi al doilea molar inferior: 2 canale pe rădăcina distală;
Aceste anomalii variază în funcţie de tipul de populaţie şi sunt mai
frecvente la nordamericani decât la europeni.
Sistemele de canale sau tipul de configuraţie după Waine:
canalul unic, drept, până la apex, se deschide într-un singur foramen apical;
două canale independente plecând din camera pulpară, se unesc Intr-un canal unic înainte de apex şi se
deschid într-un singur foramen apical;
două canale complet separate deschizându-se fiecare în foramene apicale separate;
canalul unic pornind din camera pulpară, care se bifurcă în două canale, fiecare deschizându-se printr-un
foramen apical separat.
Prin metoda permeabilizării ne dăm seama dacă traiectul canalului este liber, sau dacă este obturat parţial
sau total, dacă există curburi. De asemeni ne orientăm asupra conţinutului canalului şi consistenţei
acestui conţinut dat de resturi pulpare descompuse, în stare de putrefacţie sau coagulate, paste
medicamentoase etc.
După ce se apreciază starea canalului, prin permeabilizare, se trece la evidarea canalului de conţinutul
gangrenos cu ajutorul acelor extractoare de nerv calibrate la nivelul canalului.
Acul se introduce în canal până se simte rezistenţa porţiunii strâmtate a canalului; se retrage 1 mm pentru
a-l degaja; se imprimă 2-3 rotaţii de 360° şi se retrage uşor din canal în axul canalului. Concomitent se
fac spălături cu soluţii antiseptice.
Operaţiunea se repetă de mai multe ori pentru a se îndepărta cât mai mult din conţinutul gangrenos.
După evidarea conţinutului canalului, înainte de a începe tratamentul mecanic de răzuire a pereţilor
acestuia se măsoară lungimea canalului prin odontometrie pentru a obţine lungimea de lucru.
DETERMINAREA LUNGIMII CANALULUI RADICULAR - ODONTOMETRIE
Lungimea de lucru a canalului radicular se stabileşte, cu diferite metode, până la nivelul
joncţiunii cementodentinare în vederea preparării canalului, prevenirii traumatizării parodonţiului
apical în timpul preparării canalului şi obturării canalelor până la constricţia apicală.
Metodele de măsurare a canalului sunt:
metoda clinică;
metoda clinico-radiologică;
metode electronice.
Metoda clinică. Este cea mai veche şi inexactă metodă tactilă ce se traduce prin senzaţia de
strâmtorare a canalului, în timpul permeabilizării canalului, prin atingerea zonei de constricţie
apicală (joncţiunea cemento-dentinară).
Această metodă se practică pătrunzând în canal cu un ac Kerr nr. 10, 15, 20, ales după volumul
canalului. Se avansează cu acest ac în canal,uşor, cu atenţie, fără mişcări de presiune, până
simţim în vârful acului o rezistenţă, datorită constricţiei apicale. Se stabileşte pe ac un punct de
reper pe suprafaţa ocluzală la pluriradiculari şi la muchia incizală la frontali. Reperul se fixează
fie cu rondele de stopuri ocluzale ataşate acului, fie cu pensa dentară cu care se scoate acul din
canal.
Acul se scoate din canal şi se compară cu lungimea fixată pe imaginea
radiologică şi cu lungimea medie cunoscută a canalului.
Dacă aceste date corespund înseamnă că s-a stabilit corect lungimea
canalului şi se notează pe fişă, fie printr-o linie dreaptă intersectată la
ambele capete, fie în mm după măsurarea cu rigla.
La pluriradiculari se consemnează lungimea canalului separat pentru
fiecare rădăcină în parte.
Metoda clinico-radiologică. Pentru că reperarea joncţiunii cemento-
dentinare este un act de mare fineţe şi precizie, metoda clinică având doar
un caracter orientativ, s-a recurs la determinarea precisă a acestei zone prin
efectuarea unei radiografii cu un ac pe canal (Yngle).
Tehnica constă din efectuarea unei radiografii dentare cu acul introdus în
canal, până în zona de constricţie apicală. Stoperul care este ataşat acului
fixează reperul coronar al acului.
Pentru a obţine lungimea corectă a canalului se scade din lungimea măsurată pe radiografie a
acului din canal 1 mm, distanţă ce corespunde erorii prin modul de expunere al filmului.
Se fixează stoperul la lungimea astfel stabilită şi se efectuează o nouă radiografie, ce ne va
arăta cu exactitate zona de constricţie apicală. Această lungime măsurată este lungimea de
lucru în pulpite şl în gangrena simplă, unde trebuie să se păstreze bontul apical şi să se evite
lezarea lui.
în parodontitele apicale cronice cu rezorbţii patologice ale procesului apical, cu desfiinţarea
constricţiei apicale (sediul juncţiunii cemento-dentinare) vârful acului depăşeşte această zonă.
De aceea se stabileşte lungimea acului în raport cu "apexul radiologie" de pe radiografia pe gol.
Se introduce acul din nou în canal, se realizează o nouă radiografie care ne arată sediul real al
zonei apicale.
Aceste metode au dezavantajul că necesită timp mult de lucru, fapt ce a dus la folosirea altor
metode ce reduc timpul de lucru şi numărul radiografiilor.
Metoda Dick, care utilizează o singură radiografie şi o formulă după tipul D = Ad/a din care:
D = lungimea reală a dintelui
A = lungimea acului Introdus în canal
d = lungimea dintelui pe radiografie
a = lungimea acului pe radiografie
Radiografia cu sondă bimetaiică se face prin introducerea în canal a acelor sondă bimetalice Kuralt.
Ele se compun dintr-un ac cu mici inele dintr-un alt metal, dispuse la distanţe de 1 mm. Se efectuează radiografia
şi se citeşte numărul segmentelor de opacitate diferite de la porţiunea apicală până la coroană. Adunând milimetrii
de opacitate diferită, ce reprezintă fiecare segment, se stabileşte lungimea canalului.
Metode electronice. Metodele de măsură electronică în determinarea lungimii canalului sunt frecvent utilizate
datorită preciziei lor, care se ridică la un procent foarte mare (95-98%).
Metoda se bazează pe corelaţia dintre valoarea rezistenţei electrice între un instrument introdus în canalul
radicular şi un electrod aplicat pe mucoasa orală (Suzuki).
Valoarea rezistenţei este constantă, de 6500 ohmi şi este folosită pentru determinarea lungimii canalului radicular
(Sunada). Prin aparatul Sono- Explorer realizat pe acest principiu, s-a reuşit determinarea audiometrică a lungimii
canalului radicular.
Acurateţea determinării este influenţată negativ de prezenţa unei soluţii de sterilizat canalul, cum ar fi hipocloritul
de sodiu, existenţa unui apex deschis, utilizarea unor ace Kerr sub diametrul 0,15, motiv pentru care se impun, la
utilizarea acestor aparate, câteva măsuri ca:
uscarea canalului;
acul introdus în canal să nu vină în contact cu un material metalic de restaurare coronară;
acul să aibă un diametru corespunzător.
Aparatele de măsură electronică, existente pentru uzul stomatologic, pot fi clasificate astfel:
Aparate analogice (Endometer, Dentometer).
Aparate audiometrice (Sono-Explorer, Neosono M.) care emit semnal sonor când acul atinge zona apicală.
Aparate digitale (Neosono D.) care au sistem digital de citire.
Aparate de înaltă frecvenţă (ultrasonice), care necesită sonde speciale endocanaliculare (Endocater).
Aparat de vizualizarea endodonţiului (Radio-viziograful). Oferă posibilitatea de a genera imagini ale
endodonţiului, prin captarea, analizarea şi crearea de imagini. Cu Radio-viziograful se obţin: vizualizarea
endodonţiului (controlul direct al tratamentului endocanalicular), localizarea precisă a apexului.
În extirparea pulpară: