Sindroamele majore geriatrice

Storoja Ana-Maria
Comendant Ion
M1501
• Sindroamele geriatrice se referă la „condiții de sănătate multifactoriale care apar
atunci când efectele acumulate ale deficiențelor în mai multe sisteme fac ca o
persoană (mai în vârstă) să fie vulnerabilă la schimbările situaționale”.
• Un sindrom geriatric implică, de obicei, mai mulți factori și mai multe sisteme de
organe, precum și raportarea caracteristicilor unice ale problemelor de sănătate
comune la persoanele în vârstă

Marile sindroame geriatrice sunt în număr

de 4 şi se numesc: “Cei patru I”:
-Imobilitatea (Fragilitatea)
-Instabilitatea (căderile)
-Incontinenţa
-afectarea Intelectului (confuzia)
Acestea au în comun:
• -cauze multiple
• -evoluţia cronică
• -deprivarea (lipsirea) de
independenţă
• -tratamentul complex
Și au fost denumite “Giganţii
Geriatriei” .
Au importanţă imensă în practica geriatrică -
deoarece:
a. sunt foarte frecvent întâlnite;
b. prezintă o dificultate aparte în:
-evaluarea cauzelor precipitante
-identificarea factorilor agravanţi
tratabili
c. aproape orice boală se poate manifesta
clinic prin aceste sindroame
d. invers, orice vârstnic cu aceste
sindroame poate avea orice boală.
1. Caderile
• O incidenta crescuta in practica geriatrica o reprezinta caderile, a caror importanta este
relevanta datorita etiologiei multifactoriale, a complicatiilor si a consecintelor psiho-
sociale.
• Căderile reprezintă principalul tip de urgență medicală în rândul persoanelor în vârstă.
Mai mult de 50% dintre persoanele de 80 de ani și una din 3 persoane de peste 65 de
ani se confruntă anual cu cel puțin un astfel de episod.
Implicațiile accidentelor de acest tip nu sunt doar financiare – acestea afecteaza in mod
serios atat starea fizica si psihica a varstnicului, cat si autonomia sa, relatiile sociale si
cele familiale.
In ce priveste morbiditatea – caderea poate fi
urmata de:
- sechele invalidante,
- imobilizare definitiva la pat,
- complicatii care tin de patologia determinanta
a caderilor, de patologia asociata sau de starea
fiziologica si psihologica a pacientului.
Mecanismul caderilor la varstnic
• Peste 60% din caderile varstnicului survin in
timpul activitatilor cotidiene care presupun fie
asezarea fie ridicarea din pozitie asezat si
inceperea mersului. Aceste miscari
presupun deplasarea centrului de greutate si
tin de echilibrul dinamic al varstnicului, un
control deficitar al echilibrului postural este
de cele mai multe ori cauza caderilor, asociat
imbatranirii fiziologice si afectiunilor cronice
ale unor sisteme: neuro-senzorial,
mioartrokinetic si de asemenea, cognitiei.
 Factori de risc:
• intrinseci – care depind de starea de sanatate a varstnicului
• comportamentali – depind de activitatea fizica a subiectului in momentul caderii
• extrinseci – ambientali

Factori de risc intrinseci

A.  Senescenta functiilor ce asigura postura si echilibrul
modificari de varsta a functiei oculare –
presbiopia(ingustarea campului vizual), degenerescenta
retiniana, opacitati retiniene si corneene, cristalin,
interpretarea gresita a informatiilor legate de spatialitate
si distanta, deficit in stabilitatea privirii, eroare in
stabilirea verticalei si orizontalei
modificari de varsta ale functiei auditive – hipoacuzia,
bolile aparatului vestibular
B.  Patologia
• deficitele de irigare temporara a structurilor cerebrale(embolii cerebrale
tranzitorii)
• hipotensiunea tranzitorie
• scaderea capacitatii de mentinere a homeostaziei
• afectiuni ale tractului piramidal si extrapiramidale
• afectiuni cardiace(CICD, cardiomiopatii obstructive, valvulopatii)
• embolii pulmonare
• afectiuni musculare si osteoarticulare
• afectiuni endocrine cu afectare musculara
• anemii
• stari de deshidratatre sau de hipoglicemie
Factori de risc comportamentali
• refuzul acceptarii nivelului scazut al
posibilitatilor de miscare(activitati si
eforturi inadecvate capacitatilor lor)
• statusul emotional
• declin intelectual cu lipsa
discernamantului
Factori de risc extrinseci
• ingestia de medicamente(numar
mare cu efecte adverse diverse)
• - cadrul ambiental: mobilier
instabil, pardoseala alunecoasa,
scari, rampe , cabluri,
incaltaminte inadecvata,
iluminatie insufucienta.
Tratamentul funcţional de readaptare
• 1.Se încearcă de a obţine o verticalizare indiferent de posibilităţile de
participare a pacientului.
• 2.Câteodată e nevoie de 2 – 3 persoane în faza iniţială de evaluare a
pacientului.
• 3.Iniţierea unui mers (cu ajutor tehnic) nu va fi posibilă decât peste 8 –
10 zile.
• 4.Durerile articulare, dezadaptarea la efort, anxietatea nu trebuie să
constituie obstacole, dar trebuie să fie luate în consideraţie în
elaborarea programului de reeducaţie.
• 5. Toată echipa de îngrijire participă la această reeducare în activităţile
vieţii cotidiene, ajutând persoana în vârstă prin explicaţii precise şi o
susţinere adaptată.
• 6.Se propune ajutorul tehnic pentru mers: încălţăminte cu vârful lat şi
un toc mic, un baston englezesc, un baston tripod sau un deambulator.
Exercitii fizice de preventie a caderilor
• Aplicate sub forma de posturari exercitiile pot sa
scada cu pana la 16% riscul
caderilor, regularitatea aplicarii exercitiilor fiind
elementul primordial pentru o preventie eficienta
• De 2 ori /sapt ex fizice pt echilibrul postural in
grup, pe o perioada de 3 luni. S-a constatat ca la o
dist de 1 an dupa incetarea exp. cei care au
continuat exercitiile au avut foarte putine caderi,
iar cei ce nu au urmat, foarte multe, dar mai
putine decat cei ce nu au facut de loc exercitiu
fizic nici ca experiment
• Majoritatea varstnicilor care nu practica ex fizic,
nu o fac pentru ca nu au chef, nu ii atrage; Este
important sa se dezvolte activitati fizice care sa-i
atraga, si sa contina si notiunea de placere, sa
lucreze in grup si sa se insiste pe echilibrul
postural.
2. Fragilitatea Fragilitatea este un sindrom geriatric complex caracterizat prin scăderea
vitalității și creșterea vulnerabilității, ce afectează până la 25% din populația
de peste 60 de ani
Este considerat un sindrom biologic din cauza scăderii rezervelor organismului
și a rezistenței la factorii stresori prin declinul mai multor sisteme de organ.
Diagnosticul sindromului de fragilitate necesită prezența a cel puțin trei
simptome: scădere ponderală, fatigabilitate, stare de oboseală generală,
diminuarea capacității funcționale, lentoare la mers și incontinență.
Are o prevalență crescută si este principalul factor de risc pentru căderi,
invaliditate, internări în instituții de îngrijire medicală primară/asistență
socială sau mortalitate.
Lipsa unei definiții precise și absența testelor standard de screening conduc la
un diagnostic de fragilitate descoperit în stadii moderat-severe.
Mecanisme patologice în sindromul de
fragilitate
Factorii de risc implicați în fragilitate se
clasifică în:
• factori de risc neinfluențabili − vârsta,
predispoziția genetică, și
• factori de risc influențabili − stilul de viață,
mediul, polipatologia.

În prezent, mecanismul etio-patogenic nu

este clar stabilit, însă tot mai multe
rezultate ale unor studii sugerează
inflamația cronică și activarea sistemului
imunitar ca fiind un posibil mecanism
• Este cunoscută legătura dintre fragilitate și bolile cronice cum ar fi ateroscleroza,
insuficiența cardiacă, bolile pulmonare cronice, diabetul zaharat, anemia și
depresia.
• Această legătură se explică prin tetrada entropică stres, uzură, îmbătrânire și
polipatologie. Fiecare proces acționează asupra următorului prin creșterea
vulnerabilității și scăderea adaptabilității, determinând îmbătrânirea patologică
Modele de evaluare a fragilității
Există numeroase instrumente pentru evaluarea fragilității, însă niciunul nu s-a
dovedit a fi un instrument general valid. Dintre acestea, fenotipul de fragilitate
și indexul de fragilitate sunt cele mai cunoscute metode.
• Fenotipul de fragilitate definește existența a cel puțin 3 din cele 5 semne clinice:
slăbiciune, epuizare autoraportată, activitate fizică redusă, pierderea în greutate
neintenționată (4-5 kilograme în ultimul an), reducerea vitezei de mers.
• Prezența a cel mult două criterii definește forma subclinică – prefragil. Fragilitatea
reprezintă un factor de risc major pentru invaliditate și deces la vârstnici
• Indicele de fragilitate definește fragilitatea prin prezența unui număr mare de deficite de
organ stabilite printr-o evaluare geriatrică cuprinzătoare. Rockwood și colaboratorii
(1994) propun evaluarea indexului de fragilitate cu ajutorul unui chestionar complex, ce
conține 70 de elemente. Acesta evaluează deficitele fără a face o distincție între
fragilitate și invaliditate sau comorbidități
• Evaluarea geriatrică cuprinzătoare
(Comprehensive geriatric assessement – GCA)
este considerată „standardul de aur” pentru
evaluarea și managementul fragilitității.
Reprezintă un model de evaluare globală,
multidisciplinară, atât a problemelor de
sănătate fizice, psihice cât și a statusului
funcțional și social al persoanelor vârstnice .
• Indicele de fragilitate Groningene este un
chestionar valid, utilizat în asistența primară,
ce constă în 15 întrebări pe care trebuie să le
completeze pacientul. Identifică vârstnicii
fragili sau prefragili prin evaluarea: statusului
funcțional, nutrițional și cognitiv, deficitului
vizual și auditiv, comorbidităților, funcției
psihosociale .
Alte teste de evaluare cu sensibilitate mare și specificitate redusă sunt:
• Încetinirea vitezei de mers (slow walking speed), un instrument
utilizat atât în evaluarea fragilității, cât și a tulburărilor cognitive;
• Testul de cronometrare a ridicării și a mersului (Timed Get Up and Go
Test) indică riscul de cădere prin evaluarea mersului și a echilibrului.
Managementul fragilității
• Pacienții diagnosticați cu sindrom de fragilitate
asociază cel puțin două boli cronice, cel mai
frecvent: hipertensiune arterială, boală cardiacă
ischemică, ateroscleroză, diabet zaharat,
artroză, boală renală cronică etc.
• Este un sindrom ce se manifestă prin declin
funcțional și cognitiv progresiv, urmat de
dizabilitate și mortalitate. Fragilitatea poate fi
reversibilă, indiferent de stadiu (pre-fragil, fragil)
prin profilaxie și tratament.
• Identificarea factorilor biologici (inflamația,
scăderea nivelului seric de hormoni), clinici
(sarcopenia, osteoporoza) și sociali (singurătate,
venituri reduse) joacă un rol important în
prognostic și evoluție.
Recomandări
• Recuperarea medicală (de exemplu, mobilizarea precoce, evitarea repausului
prelungit la pat), exercițiile fizice și terapia ocupațională mențin statusul
funcțional și cognitiv;
• Măsuri farmacologice: reducerea dozelor de medicamente este adesea
necesară în cazul persoanelor vârstnice și fragile. Prin această intervenție se
urmărește reducerea interacțiunilor medicamentoase și a efectelor adverse;
• Evaluarea precoce și tratamentul complicațiilor unor boli acute, frecvent
întâlnite la pacienții cu dizabilitate: delir, riscul de căderi, escarele de decubit;
• Alimentația – controlul deficitului de proteine sau a altor substanțe nutritive.
• Depistarea precoce a tulburărilor cognitive și inițierea de tratament adecvat cu
inhibitori de colinesterază, asociat cu exercițiile fizice de flexibilitate și de
echilibru pot face ca fragilitatea să fie amânată.
3.Inconteneța
• Inconteneța urinară alături de incontenența anala este una dintre marile probleme
ale asistenței geriatrice.
• Incontineţa urinară poate apărea la orice vârstă, dar este mai frecventă la femei şi la
vârstnici, afectând aproximativ 30% dintre femeile vârstnice şi 15% dintre bărbaţii
vârstnici.
• Se poate manifesta ca picurare aproape continuă
sau ca golire intermitentă, cu sau fără a
a conştientiza nevoia de micțiune.
• Unii pacienţi au nevoie imperioasă de a urina
cu puţine semnale anterior sau absenţa acestora
şi pot fi incapabili de a-şi inhiba dorinţa
până în momentul ajungerii la toaletă.
Inconteneța pot fi:
• De stres sau de efort (prin presiune), prin pierderea involuntară
de urină din cauza creşterii bruşte a presiunii intraabdominale
după un efort de tuse, rîs, strănut, aplecarea sau ridicarea de
obiecte. Volumul de urină scurs este de obicei scăzut sau
moderat; Este mai frecventa la femei și prognosticul este benign.

• Tranzitorie(funcțională) – reprezintă pierderea de urină datorată

la o reacție sau a unei afecțiune acută (infecție urinară,
pneumonie, febră, stări confuzionale), fie la o schimbare
psihologică (spitalizare, pierderea independențe) fie afectări
cognitive sau fizice (demenţă, accident vascular cerebral)

• Incontinența definitivă este, de obocei, neurogena si rareori

cauzată de un adenom de prostate sau de o retenție de urină prin
micțiuni prin “prea plin”. Este picurarea de urină dintr-o vezică
urinară plină până la refuz. Volumul este de obicei mic, dar
scurgerea poate fi constantă, conducând la pierderi totale mari;
• Alteori, poate apărea in tabes, diabet cu neuropatie, boala
Parkinsoniană.
• Este diagnostică destul de rar datorită mai multor cauze:
- femeile se jenează să deschidă acest subiect, în special dacă medicul
este de sex masculin
- ele pot considera această manifestare drept un aspect normal al
înaintării în vârstă şi care poate fi cel mai bine controlat prin
intermediul unor tampoane;
• Screening-ul pentru incontinenţă poate fi efectuat printr-un chestionar
care va fi administrat înainte de vizita la cabinetul medical, chestionar
cu 2 întrebări:
• 1.Aţi pierdut vreodată urină şi v-aţi udat lenjeria în ultimul an?
- dacă răspunsul este DA, atunci pacientul va fi întrebat:
• 2.Aţi pierdut urina în cel puţin şase zile diferite?
S-a constat că pacienţii care au răspuns afirmativ la ambele întrebări au
avut cea mai mare frecvenţă a incontinenţei urinare confirmată ulterior
de medic (79% pentru femei şi 76% pentru bărbaţi).
Tratamentul este sarac: psihoterapie,
suprimarea obstacolului, exercitii fizice,
tratamentul infectiei.
Medicatia : Oxibutinim (relaxant al musculaturii
netede), Tolterodin (antagonist muscarin, cu
eliberarea imediată), Propantelin
(anticolinergic), Hiosciamina (anticolinergic),
Imipramina (antidepresiv triciclic- util în
nicturie), Flavoxat (relaxant al musculaturii
netede), Diciclomin (relaxant al musculaturii
netede).
Intervenţia chirurgicală este ultima soluţie
Incontinența anală
• consta în incapacitatea de a controla tranzitul
intestinal, cu eliminarea involuntara de gaze si
materii fecale.
Este o infirmitate functionala cu repercusiuni
grave psihosociale, ea creează bătrînului dificultati
deosebite de integrare in mediul social si familial.
• Severitatea poate varia de la pierderea
involuntara de cantitati mici de scaun pana la o
pierdere completa a scaunului cu sau fără
resimtereapoate
Tratamentul nevoia urgenta sa merga la toaleta.
include:
Schimbarea dietei – eliminarea alimentelor care pot
cauza diaree sau constipatie, in scopul normalizarii
tranzitului intestinal, si consumul crescut de fibre și apa;
Administrarea de laxativele sau antidiareicele;
Folosirea supozitoarelor pentru stimularea miscarilor
intestinale;
Exercitii Kegel – care intaresc musculatura pelviana;
Interventii chirurgicale (sfincteroplastie, inlocuirea sau
repararea sfincterului, corectia prolapsului rectal sau, in
cazuri foarte grave, colostomia).
Cauzele incontinentei fecale:
• constipația cronică – poate duce la apariția fecalomului,
acest lucru poate favoriza întinderea și slabirea mușchilor
sfincterieni cu alterarea constipație-inconteneță.
• slăbirea fibrelor musculare sfincteriene ca urmare a
îmbatrînirii.
• intervențiile chirurgicale sau fisuri în regiunea anală pot
cauza deterioarea musculara a sfincterului, ceea ce duce la
închiderea incompleta a anusului și un risc crescut de
eliminare involuntară de materii fecale. De asemenea,
hemoroizii externi pot cauza pierderea necontrolata de
mucus si scaun moale.
• leziunile nervilor rectali inferiori– se pot produce în timpul
nașterii, în cazul unui accident vascular cerebral, constipație
frecventă, diabet sau scleroza multipla.
• leziunile planșeului pelvin -in randul femeilor în timpul
nasterii și care se pot manifesta mult mai tarziu. Aceste
leziuni pot da mai multe complicatii, cum ar fi prolapsul
rectal, rectocelul (proeminare a rectului la nivelul vaginului)
sau slabirea muschilor pelvieni necesari in timpul defecatiei.
Exerciții Kegel
 4. Intelect alterat( dereglările cognitive și depresia)
• Dereglările cognitive - reprezintă o importantă
problemă de sănătate publică cu o incidenței
înaltă în rândul persoanelor vârstnice.
• Deoarece aceasta este legată de activitatea
integrativă a creierului în ansamblu, tulburările
cognitive se dezvoltă în mod natural în cadrul
unei varietăți de leziuni cerebrale focale și
difuze.
• În special, tulburările cognitive apar la vârste
înaintate,cu afectare severă a calității vieții
pacienților și a celor din jurul lor. Tratament
timpuriu, în etapa tulburărilor de „predemență“,
poate încetini progresarea bolii și întârzia
manifestările deficitului cognitiv.

Cauzele DC:
• procese involutive ale sistemului nervos central
(SNC) și celui periferic prin scăderea volumului și a
masei creierului, a numărului de conexiuni sinaptice,
a numărului de receptori cerebrali, cu dezvoltarea
unei insuficiențe cerebrale
• dereglările metabolismului sistemic, de exemplu,
diverse boli ale organelor interne, tulburările
dishormonale, dismetabolice, deficitele (de vitamina
B1, B12, acid folic)modificarea metabolismului
acumulare produșilor tulburări ale funcțiilor
cognitive
• patologii organice a creierului ca consecință a unui
traumatism cranio-cerebral, accident vascular
cerebral sau o manifestare a unei tumori cerebrale.
• administrarea medicamentelor (tranchilizante,
neuroleptice, colinolitice, folosirea îndenlungată a
preparatelor cu acțiune cerebrotoxică)
Clinica DC :Tulburările cognitive încep adesea subtil, dar
progresează până când afectează semnificativ calitatea
vieții individului. DC se împart în: ușoare, moderate,
grave
DC Ușoare
• pot fi depistate doar în urma unui examen
neuropsihologic atent și nu afectează viața de zi cu zi,
deși se pot manifesta prin anxietate subiectivă la pacient.
DC moderate
• nu conduc la restricții în activitățile zilnice; pacienții
rămân practic independenți. Acestea reprezintă
“cotitura” după care pacientul fie că “merge” spre
demență, fie rămâne la același nivel sau starea lui
chiar se ameliorează spre DC ușoare
DC grave
• au un impact negativ semnificativ asupra vieții de zi
cu zi a pacienților. Ei se confruntă cu dificultăți mari în
activitățile cotidiene, în profesie, în sfera socială, iar în
etapele ulterioare – în autoservire. La baza DCG stă o
patologie a creierului care este, de obicei, progresivă;
în aceste cazuri, de multe ori prognosticul este
nefavorabil, iar opțiunile de tratament sunt limitate.
R. Petersen et al. (2001) delimitează trei
tipuri clinice principale ale DCM:
• tipul amnezic, în care tabloul clinic este
dominat de tulburările de memorie;
deficiențele de memorie sunt primare, se
manifestă prin dificultatea de a-și aminti
evenimentele curente, se combină cu
tulburări de orientare spațială și cu
afectarea ușoară a funcției vorbirii
• DCM cu insuficiență cognitivă multiplă,
care se caracterizează prin deteriorarea
simultană a mai multor funcții
cognitive(atenția, funcția executivă,
orientarea vizual-spațială)
• DCM cu un anumit tip de tulburare
cognitivă, dar cu păstrarea memori
• Cel mai utilizat test de screening este
“Mini-Mental State Examination” (MMSE)
(Evaluarea Minimală a Statusului Mental)
– alcătuit din 30 de elemente, test pe care-
l aplică examinatorul pe bază de interviu.
Există şi alte teste:
-capacitatea de a-şi aminti 3 noţiuni după
1 minut
-testul de desenare a unui ceas
-testul seriei de şapte (se scade numărul 7
din 100 de 5 ori)
• Aceste teste NU pun diagnosticul de
demenţă, nici normalitatea lor nu
înseamnă cu certitudine absenţa
demenţei.
Tratamentul dereglărilor cognitive.
• Tratamentul adecvat se bazează pe alegerea
strategiilor eficiente și adecvate pentru
etiologia specifică a tulburărilor cognitive.
• Actualmente, nu există nici măcar un tratament
pentru DCM care să le oprească sau să le
inverseze.
• Antioxidanții, cum ar fi vitamina E, vitamina C,
gingko biloba și curcumina, sunt utili în stadiile
inițiale, pentru a reduce nivelurile de stres
oxidativ și consecințele îmbătrânirii.
• Farmacoterapia este indicată pacienților cu risc
crescut de tranziție : inhibitorii COX-2,
antioxidanții, acizii grași, inhibitorii
fosfodiesterazei, neurotonicele sunt utilizate
atât pentru a trata, cât și pentru a preveni
progreareia spre BA.
• Tratamentele nefarmacologice cum ar fi
exercitiile fizice, regimul alimentar, activitățile
intelectuale, sunt mai populare, dar eficacitate
redusă.
 Depresia
• este frecvent întâlnită la vârste înaintate în 15%.
•  Depresia la vârstnici nu îndeplinește criteriile pentru
depresie majoră, simptomele clinice fiind mai ușoare,
dar suferința este mare.

Cauzele depresiei la vârstnici

• Spre deosebire de factorii cauzatori incriminați în
apariția depresiei la tineri și adulții tineri, la vârstnici
se vorbește despre modificările substanței albe în
zona frontală a creierului și despre factori vasculari în
apariția depresiei.
• Aproape jumătate dintre vâstnicii cu depresie au o
boală somatică. Deficitul de vitamina B12 și/sau
vitamina B9 (acid folic) este de asemenea asociat cu
depresia ca și reducerile nivelului de
neurotrasmițători din creier odată cu vârsta
(serotonina, noradrenalina, dopamina)
Clinca Evaluarea depresiei:
-o întrebare simplă de tipul: “Vă simţiţi
• Dispoziția depresivă este simptomul principal, totuși acesta poate adesea trist(ă) sau depresiv(ă)?” poate fi
lipsi la mulți depresivi de vârsta a treia. De obicei, depresivii utilizată ca screening.
vârstnici răspund emoțional la evenimente pozitive, iar
afectivitatea lor oscilează în limite largi și mai frecvent decât la Totuşi, această întrebare singură nu este
pacienții tineri. suficientă şi e bine să fie utilizată împreună
• Anhedonia (incapacitatea de a se bucura) profundă este rară, cu un al doilea screening -test ca de ex. Scala
pentru că de obicei vârstnicii își mențin reactivitatea emoțională la de Depresie Geriatrică
evenimente pozitive. -aceasta conţine 15 sau 30 elemente (2
• Fatigabilitatea sau lipsa de energie reprezintă un simptom. versiuni).
• Somnul superficial, fragmentat, mai scurt decât normal, fapt care
le dă impresia că nu au dormit.
• Ținuta neîngrijită, tulburările apetitului sau pierderea în greutate
pot fi indicatori precoce ai depresiei, dar pot fi prezenți de
asemenea și în demență.
• Modificările cognitive la pacienții vârstnici depresivi nu trebuie
niciodată omise, deoarece acestea pot indica o „pseudodemență“,
uneori secundară depresiei.
• Anxietatea (tulburări de somn, sentimente de frică și nesiguranță,
iritabilitate), dar care nu sunt suficiente pentru un diagnostic de
anxietate, frica de moarte fiind caracteristică vârstei a treia.
• Tratament psiho-social:
• -plimbari, excursii, activitati fizice
adaptate la capacitatea de efort
• -activitati sociale periodice: vizite la
rude, prieteni
• -alimentatie sanatoasa
• -incurajarea in a respecta tratamentul
medicamentos
Iniţial se prescrie un preparat
serotoninergic ţinând cont de absenţa
efectelor anticolinergice şi a riscului
dezvoltării hipotensiunii ortostatice a
triciclicelor. Alte medicamente la fel pot fi
de primă linie, dar antidepresivele
imipraminice nu trebuie să fie prescrise
decât în condiţii de spital iar durata
constituie 4 luni după dispariția
siptomelor.
• -adoptarea unui animal de companie
pentru evitarea singuratatii