Pircu Alina/ Oprea

Problema latinitatii si a unitatii

Mihaela/ Florea Bianca/
nationale a romanilor in scrierile
Brencea Theodor/ Honcu
cronicarilor si ale iluministilor Alexia/ Baltic Bianca
Rolul latinitatii si a unitatilor nationale

• Problema latinității și a unității naționale a românilor în scrierile cronicarilor și ale iluminiștilor are un rol
fundamental în formarea conștiinței istorice a românilor. Aceasta se naşte din încercarea de a construi
identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni
specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi
civilizaţia, mentalităţile.
Inceputul latinitatii

• Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei
apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei
preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care
afirmă, în lucrarea sa ”Hungaria” (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a
poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de
cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind
în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea
unui stil literar..
Primele scrieri
•Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei
mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât
spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său.
M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către
formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema istoric este esenţială. Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: analele
– scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu an, întâmplările importante din viaţa unui popor; cronicile ( letopiseţe ) –
lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu, care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;
•cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează pe izvoare istorice, dar şi pe legende
populare;
Secolele al XV-lea şi al XVI-lea

• Secolele al XV-lea şi al XVI-lea sunt marcate de cronici în limba slavonă: reprezentate de cronici de curte
prin care se fixează memoria unei colectivităţi conduse de un voievod. Acestea se caracterizează prin
urmatoarele aspecte: au circulat numai în manuscris; sunt primele texte închegate narativ, care depăşesc
modelul enumerativ şi sec al analelor; se constituie ca primele forme de consemnare a istoriei prin
prezentarea cronologică a evenimentelor mai importante ale fiecărui an. Primele astfel de cronici au fost
scrise în Moldova ( anonime, la porunca lui Ştefan cel Mare), ale caror originalele nu s-au păstrat,
existând doar mai multe copii identificate după locul în care au fost găsite. De asemeni, existăcronici
despre Mihai Viteazul, la acestea adaugându-se cronici în versuri scrise în limba greacă.
Secolul urmator

• În secolul al XVIII-lea, apar cronici în limba română care încearcă sa recupereze trecutul. Cronicarii au avut revelaţia
necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.

Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume: istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând
probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român, lingvistică
– sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române, literară – oferă forme incipiente ale prozei
noastre artistice. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală
generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care
să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în
perioada paşoptistă, străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne.
 Iluminismul in secolul al XVIII-lea
• În România, iluminismul a servit cauzei, idealului național pentru a căror fundamentare a activat și contribuit din plin.
Aplecându-se asupra istoriei, asupra istoriei limbii și poporului, iluminismul românesc a adus, nu în ultimul rând, puternice
argumente istorice pentru imperioase și pregnante revendicări politice naționale.Iluminismul românesc se identifică în mare
măsură cu Școala Ardeleană și cu reverberațiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului național, la a
cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la istoria limbii și a poporului. Iluminismul românesc va
recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favorea unor revendicări politice. Școala Ardeleană a pus în mișcare un
amplu proces de afirmare națională și culturală a românilor din Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea și la
începutul secolului al XIX -lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente științifice pentru afirmarea drepturilor românilor
din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Iluminismul in În Țările Române iluminismul se manifestă cu întârziere din cauza dominației străine și
feudalismului autohton. El e de proveniență franceză. Se manifestă original în următoarele

Tarile Romane aspecte:

• are caracter militant, social și național, fiind atașat de valorile naționale și chiar locale;
• nu este reformist, are caracter moderat; culturalizarea este foarte puternică;
• se manifestă mai puternic în Transilvania între 1750-1850, deoarece burghezia era mai
dezvoltată in Transilvania și era legată de interesele naționale. Aici, burghezia era nemulțumită
de lipsa de drepturi sociale și politice ale poporului român, aspect care vine din 1437, când se
semnase „unio trium nationum”, act care excludea participarea românilor de la viața social-
politică. Și-a găsit expresia cea mai fidelă în Școala Ardeleană, care a reprezentat prima scoală
de patriotism exemplar a românilor din Transilvania. Numele de școală face referire la sensul de
organizare. Programul politic al Școlii Ardelene e prezentat în memoriul din 1791 intitulat
„Suplex Libellus Valachhorum Transilvanie” trimis împăratului Leopod al II-lea prin care se
cerea recunoașterea românilor din Transilvania ca națiune egală în drepturi cu celelalte. Deci, în
primul rând Școala Ardeleană a fost o mișcare de eliberare socială și națională.
 • Lucrările filologice reprezentative ale acestui curent sunt: ”
Lucrarile Elementa linguae daco-romane sine valachicae” (Samuil Micu și
acestui current Gheorghe Șincai), ”Dizertație pentru începutul limbii române”
(Petru Maior), ”Lexiconul de la Buda” ( Samuil Micu, Petru Maior
și alții) - primul dicționar etimologic <origine> al limbii române. În
studiile de istorie se acordă interes procesului de formare a
poporului român și a limbii române.

Samuil Micu
 • Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe Sincai) au căutat să
Petru Maior
legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor
argumente de ordin istoric și filologic. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor
Scolii Ardelene au fost, nu de puţine ori, din raţiuni polemice, exagerate, supralicitându-se
unele date sau argumente, rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică, riguroasă și
argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă, fără îndoială, un element pozitiv în istoria
Gheorghe
culturii româneşti. Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor
S
(moldoveni, munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Ultima idee care sublinia
Sincai
nobleţea poporului roman, se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. în timp,
istoricii au contestat această ipoteză. Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de
civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor
româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţa
spirituală şi ca misiune istorică.
 •Cuvântul ”istorie” are doua semnificaţii distincte, pe care publicul larg, dar şi mulţi
profesionişti tind foarte adesea a le confunda. Istoria defineşte, în acelaşi timp, ceea ce s-a
petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, trecutul în
desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut. Ceea ce numim îndeobşte istorie este
discursul nostru despre istorie, este imaginea, inevitabil incompletă, simplificată şi
deformată a trecutului, pe care prezentul o recompune fără încetare.” (Lucina Blaga –
Istorie și mit în conştiinţa românească 1997)
•Conştiinţa istorica a romanilor începe să se exprime odată cu scrierea istoriei lor.
Consemnarea evenimentelor pune în evidenţă două constante în viaţa lor zbuciumată –
Lucian Blaga două fronturi de luptă: unul extern, reprezentat de confruntarea cu duşmanii, şi unul
intern, reprezentat de rivalităţi şi conflicte pentru putere. Vârsta eroică a feudalităţii
româneşti este dominată de figurile emblematice ale voievozilor glorioşi, între care
strălucesc Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, despre ale căror fapte de arme povestesc
cronicarii. Alte nume de seamă ale istoriei, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir,
sunt fixate în memoria medievală mai ales pentru vitregia destinului lor. în scrierile
timpului este consemnată astfel şi cealaltă faţă a istoriei, legată de luptele lipsite de glorie,
în care se înfruntă oameni de acelaşi neam şi de aceeaşi lege.