Emil Cioran – artistul

seducţiei şi al paradoxului

Proiect realizat de Teodora Gîscă

.

Motto: “Dragostea creşte în
ardorile banalităţii şi se
micşorează în trezirile
inteligenţei. Dobitocia extatică
se repetă cu uşurinţă, căci nicio
piedică nu intervine dintr-un
creier luciu. „Creşteţi şi vă
înmulţiţi” – poruncă într-un
univers de slugi, deschise spre
patima orizontală şi incapabile
de voluptăţi fără tăvăliri.” – Emil
Cioran în „Îndreptar
pătimaş”(1945)
Proveniența
Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său,
Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre
cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean
originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș.
Studiile sale
Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal,
aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcusrul
primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare
morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă,
gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte.
Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una
dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.
Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul
natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în
gazdă, la Sibiu.
În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu
calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză,
istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la
germană, matematică, muzică şi restul.
La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi
Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg
cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe
Nae Ionescu.
 Primele sale opere

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile

disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru
premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor
Scriitori Români.
Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost
autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor '90,
autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate
extremiste, "pretențioase și stupide".
Nevoia resimțită atunci de generația tânără a
unei treziri spirituale pornită din exaltarea
valorilor antiraționaliste, care a culminat
într-un extremism de dreapta, a influențat
viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost
niciodată membru al Mișcării legionare, în
perioada interbelică simpatizează cu ideile
acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei
violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933,
se declară într-un articol admirator al lui
Hitler și justifică provocator Noaptea
cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu
furie și rușine această viziune, ca pe o
inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând
prin ea refuzul oricărei implicări a individului
în istorie.
În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la
Berlin. Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de
filozofie la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o
bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944.
În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română,
limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a
Îndreptarului a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv
în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste, a
trăit la Paris ca apatrid.

Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr

gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care
intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei
românească, cu accente creștine și mistice).
A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica
morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării
omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un
exil și neantul o patrie?”.

La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări
profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii
săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional
autor al genului.
Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o
cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi
extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din
Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o
admiraţie intelectuală – şi nu numai –  profundă şi reciprocă, numită ulterior
de Cioran „blestemul său indispensabil”.
În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist
francez al secolului.
În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la
Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa
de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.
Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi
este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.
Emil Cioran, om de o rarisimă
inteligenţă şi fineţe, ne-a oferit
însă lecţia unei existenţe în
care a luptat neîncetat să arate
că noi oamenii suntem prost
alcătuiţi, o aglomerare de
fragmente, în care se întâlnesc
urâtul şi divinul, în schimb a
indicat ca sublime muzica şi
poezia – ca fiind singurele care
ne pot duce în rai.
 Cuvintele lui Emil Cioran despre viața sa
„Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o:
liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji
meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în
acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit
să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am
abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt
nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu
mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii
mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa
destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”
Bibliografie:

www.wikipedia.ro
www.radioromaniacultural.ro
www.adevarul.ro