m

 

 

 
 

m
 
   
 Date generale si definitie
2 În natură, nimic nu este permanent şi imuabil ci totul se găseşte
într-o continuă transformare şi evoluţie. Prin urmare, schimbările
afectează şi vegetaţia forestieră, mai ales în privinţa compoziţiei
acesteia, care se modifică mai mult sau mai puţin.
2 Procesul de modificare în timp a compoziţiei floristice de pe o suprafaţă
oarecare de teren, ca rezultat al eliminării şi înlocuirii unor specii prin altele6
a fost denumit succesiunea vegetaţiei (Negulescu6 1955).
2 muccesiunea este un proces general şi neîntrerupt, care are loc atât în
păduri virgine cât şi în cele cultivate, naturale sau artificiale, şi
care contribuie la evoluţia la scară geologică a ecosistemelor
forestiere. În plus, prin faptul că depinde integral de eliminarea
naturală, se consideră că succesiunea reprezintă un proces culminant
în ansamblul proceselor colective specifice pădurii.
 ëazele succesiunii
2 muccesiunea vegetaţiei constă dintr-o serie de stadii (faze) care alcătuiesc o serie
succesională şi care au fost diferenţiate de Clements (1916, 1928) în ordinea
următoare:
1. Denudarea teritoriului, datorată acţiunii unor factori perturbanţi
topografici (alunecări, eroziune, depunere), climatici (secetă, îngheţ, zăpadă,
vânt) sau biotici (prin acţiunea umană ² prin incendii,defrişări ² sau a altor
organisme ² insecte, ciuperci, rozătoare, cervide etc.).
2. Migraţia speciilor disponibile spre habitatul ´proaspătµ (gol sau
denudat prin acţiunea factorilor perturbanţi) şi ´umplereaµ nişelor ecologice
vacante.
3. Eceza (colonizarea), prin care speciile imigrate se adaptează noului lor
mediu de viaţă. Această fază include procesele de germinare a seminţelor şi
răsărire a plantulelor, creştere şi înmulţire (reproducere) a arborilor. Prin
gruparea (agregarea) ulterioară a acestor organisme, mai devreme sau mai târziu,
se ajunge la:
 ÿ. ompetiţia (inter- şi intraspecifică), între indivizii şi speciile
prezente în biotopul colonizat. Competiţia are rol de control în
succesiune şi este intensă între indivizii de aceeaşi talie (arbori-
arbori, arbuştiarbuşti) şi mai redusă între cei de mărimi diferite.
5. Reacţia, prin care biocenoza migrată acţionează în diverse
moduri asupra biotopului colonizat. Competiţia şi reacţia nu se
succed ci acţionează simultan.
6. Stabilizarea biocenozei, care atinge o stare de echilibru
dinamic (stabilitate relativă) cu mediul său de viaţă, cunoscută
drept stadiu de climax (stadiu de maturitate) şi care pare a reprezenta
un stadiu final, imuabil, în dinamica vegetaţiei.
7. Regresiunea, care apare când comunitatea de plante este
distrusă în diferite grade de factorii perturbanţi care acţionează ca
agenţi de denudare.
D [ dată ce acţiunea acestor factori încetează, succesiunea se reia
în aceeaşi manieră ordonată.
 Cl
  

 l

2 După natura substratului:
- primară (ecogeneza): începe într
într--un
mediu lipsit de viaţă; este rară în prezent.
Ex: insule vulcanice noi, suprafeţe
devastate de erupţii vulcanice, suprafeţe
rămase în urma retragerii gheţarilor,
depozite de steril, exploatări de suprafaţă,
etc.
- secundară:răspândită, se declanşează
după acţiunea unei forţe perturbatoare
obişnuite (incendii, uragane, inundaţii,
secetă etc.).
2 După forţa declanşatoare:
- abiogene: provocate de factori
abiotici;
- biogene: provocate de factori
biotici;
- tehnogene (antropogene): Ex:
terenuri agricole părăsite, bararea
râurilor, exploatări miniere etc
2 După amploarea succesiunii:
- macrosuccesiuni: afectează
întreaga biocenoză
- microsuccesiuni: transformări
biogene, reversibile ale părţilor
structurale ale ecosistemului ce nu
cuprind întreaga biocenoză.
Ex: prăbuşirea unor arbori dintr-
dintr-o
pădure.
2 Oa începutul cercetărilor privind succesiunea vegetaţiei s-a considerat că toate
comunităţile de plante dintr-o zonă converg spre o singură comunitate climax,
care este determinată exclusiv de condiţiile climatice locale (teoria
monoclimaxului ² Clements, 1916, 1928).
2 Pe parcursul secolului trecut s-a acceptat însă şi realitatea că într-o regiune
climatică pot exista mai multe comunităţi climax, determinate de alţi factori
decât climatul (teoria policlimaxului ² Tansley, 1920, 1935, 1939). Din acest
motiv, actualmente se vorbeşte de succesiuni climatogene (prin acţiunea
climatului), edafogene (datorită solului), geomorfogene (datorită alunecărilor,
eroziunii, depunerilor torenţiale), pirogene (datorită incendiiilor), anemogene
(datorită vântului), zoogene (datorită animalelor domestice sau sălbatice),
antropogene (prin acţiunea omului) etc., în funcţie de factorul care influenţează
în mod determinant desfăşurarea procesului amintit (mukaciov, 196ÿ).
2 În cursul desfăşurării succesiunii, la nivelul biocenozei
se remarcă numeroase modificări structurale, energetice
şi informaţionale. Astfel, structura biocenozei este din ce în
ce mai complexă, trecându-se de la asociaţii de plante
unistratificate (la începutul succesiunii) la asociaţii
bistratificate, tristratificate, respectiv multistratificate în faza
de climax, ceea ce conduce la creşterea progresivă a
cantităţii de biomasă B. Oa rândul său, producţia primară netă
(PPN) creşte odată cu colonizarea biotopului de către
plantele erbacee, se stabilizează pentru o perioadă, după
care se măreşte din nou odată cu instalarea şi
dezvoltarea populaţiei de arbori.
2 Diversitatea specifică creşte
doar la începutul
succesiunii şi apoi se
reduce treptat, devenind
minimă la nivelul fazei de
maturitate (cazul
făgetelor nude)
 
 



   

 







  
 
 !"#  
$

  !%&
2 Pe scurt, diversele transformări pe care le suportă biocenoza în
cursul evoluţiei sale de la stadiile tinere la cel de maturitate
(climax) sunt prezentate în urmatorul tabel:

m
  m


  






 




 
 

 m

 
   


 
 

 


  


 

 





  
  
   
 

m
 


!


Dinamica procesului succesional
2 Pentru stabilirea dinamicii procesului succesional este important
de determinat şi sensul acesteia, respectiv direcţia (în favoarea cărei
specii sau grupe de specii) în care se desfăşoară procesul respectiv. În mod
practic, sensul succesiunii se stabileşte cu ajutorul):
‡ documentelor aflate în posesia proprietarului de pădure,
între care planurile de amenajament, întocmite la anumite
intervale, sunt cele mai sugestive;
‡ informaţiei verbale de la personalul silvic care a activat în
pădurea cercetată;
‡ toponimiei locale;
‡ ´urmelor păstrate în arboret şi în solµ.
2 [ dată cu sesizarea sensului în care se desfăşoară procesul de
succesiune se pune problema dacă acesta corespunde sau nu
intereselor economico-sociale de pespectivă. Când procesul
succesional constatat conduce la promovarea speciei sau speciilor
valoroase, acesta trebuie doar intensificat şi grăbit prin măsuri
silviculturale. Dacă însă sensul succesiunii nu coincide cu
obiectivele social-economice urmărite, este necesar să se ia unele
măsuri speciale pentru dirijarea succesiunii, prin care să fie asigurată
proporţionarea convenabilă a amestecului de specii. Aceste
măsuri, care se aplică fie cu ocazia regenerării arboretului pe cale
naturală sau artificială fie o dată cu aplicarea lucrărilor de îngrijire
şi conducere a arboretelor, constau din:
‡ executarea tăierilor în anul când fructifică specia care se urmăreşte să fie
promovată, permiţând astfel o însămânţare cât mai abundentă a acesteia;
‡ stabilirea formulelor de împădurire pe baza cunoaşterii ecologiei speciilor, a
modului cum vor evolua în viitor raporturile dintre speciile alese, în funcţie de
condiţiile staţionale date;
‡ instalarea anticipată a speciilor valoroase de lumină şi mai încet crescătoare,
pentru a nu fi copleşită de celelalte specii;
‡ realizarea de amestecuri în grupe sau buchete suficient de mari pentru ca, din
fiecare grupă, specia principală să nu fie eliminată de exemplarele din jur;
‡ intervenţia cu operaţiuni culturale (degajări, curăţiri, rărituri), din momentul
constituirii stării masiv, ori de câte ori este nevoie pentru promovarea
exemplarelor aparţinând speciilor de valoare;
‡ eliminarea prin rărituri şi tăieri pregătitoare executate înainte de atingerea
vârstei exploatabilităţii a cât mai multe din exemplarele aparţinând speciilor
mai puţin valoroase, care trebuie să participe în pondere mai redusă în actul
regenerării, prevenindu-se astfel producerea unor succesiuni nedorite;
‡ luarea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea incendiiilor, a atacurilor
de insecte sau doborâturilor de vânt, deoarece acestea sunt urmate în mod
frecvent de succesiuni nedorite şi necorespunzătoare ţelurilor diverse
urmărite.
2 Din toate cele expuse anterior rezultă că succesiunea vegetaţiei,
proces bioecologic complex, general, neîntrerupt şi culminant, are o
deosebită importanţă teoretică şi practică. Dacă din punct de
vedere teoretic, aceasta ajută la înţelegerea modificărilor care au
avut loc sau pot apărea în dinamica vegetaţiei, în sens practic
succesiunea se poate utiliza atât în tipologia pădurilor (pentru
stabilirea tipurilor de pădure şi formaţiilor forestiere naturale) cât
mai ales pentru stabilirea măsurilor silvotehnice (tratamente,
lucrări de îngrijire a seminţişurilor, lucrări de îngrijire şi
conducere a arboretelor) prin care se asigură dirijarea pădurii spre
realizarea ţelurilor de gospodărire fixate.
 roducerea succesiunii în diferite păduri din
România
Ñ Păduri din regiunea de munte
2 În astfel de păduri se pot observa câteva tipuri de procese succesionale,
respectiv:
1. Instalarea bradului în făgete, fapt uşor explicabil prin temperamentul
de umbră al bradului, acestea fiind transformate în arborete amestecate, fără
vreo modificare vizibilă a condiţiilor staţionale.
2. Înlocuirea gorunului cu bradul în unele regiuni mai joase
3. Înlocuirea bradului prin foioase, mai ales fag, în condiţiile unor
modificări în sol care fac imposibilă existenţa în continuare a bradului.
ÿ. Înlocuirea pinului silvestru cu molid, brad şi fag, acolo unde staţiunea
este favorabilă speciilor de umbră.
5. Înlocuirea arboretelor provizorii, formate din speciile pioniere
cunoscute (plop tremurător, salcie căprească, mesteacăn, la care se mai
asociază uneori aninul alb şi scoruşul) şi instalate după distrugerea bruscă a
pădurii, cu arborete permanente, constituite din brad, molid şi fag.
 à Păduri din regiunea de dealuri
2 Ana dintre cele mai interesante succesiuni este cea dintre
gorun şi fag, care se realizează la zona de contact dintre cele două
specii, unde fagul înaintează lent în gorunete pe suprafeţe mici,
sub forma unor benzi înguste. În pădurile amestecate de gorun şi
fag procesul se poate realiza pe o suprafaţă mare şi tot în
favoarea fagului, care este favorizat de fructificaţia sa mai
timpurie, precum şi de temperamentul de umbră. În aceeaşi
regiune se constată şi înlocuirea nedorită, pe suprafeţe mari, a
gorunului cu carpenul sau chiar cu teiul atât în arboretele pure
cât mai ales în şleaurile de deal. Această succesiune este
provocată cu precădere de măsurile silviculturale
necorespunzătoare, deoarece carpenul (specie de umbră, cu
sămânţa uşoară, fructificaţie frecventă şi abundentă), într-o
pădure condusă judicios, se menţine doar în rolul subordonat de
specie secundară, cu rol de împingere şi ajutor.
  Păduri de câmpie
2 Cazul cel mai interesant de succesiune este cel al întinderii
carpenului (teiului, jugastrului) în şleaurile de câmpie cu stejar
pedunculat, care conduce la apariţia unor arborete derivate. Acest
proces este mult mai pronunţat şi mai periculos decât în şleaurile
de deal, deoarece stejarul pedunculat, cu temperamentul său mai
de lumină şi fructificaţia mai rară decât la gorun, este mai puţin
înzestrat şi capabil să facă faţă concurenţei carpenului. Şi în astfel
de arborete cauza principală o constituie măsurile silvotehnice
(aplicarea tratamentului tăierilor succesive, care favorizează
instalarea speciilor de umbră gen carpen, tei, jugastru;
regenerarea din lăstari prin aplicarea tăierii de crâng la vârste
mari, când stejarul lăstăreşte slab) necorespunzătoare
 D În lunci
2 În astfel de condiţii, după retragerea apelor de inundaţie se instalează
seminţişuri foarte dese de salcie, de plop alb sau negru sau de plop şi salcie,
numite popular renie sau reniş. Acestea cresc foarte repede şi la 6-7 ani iau
aspectul unei adevărate păduri. Prin rezistenţa foarte puternică pe care o opun
curentului de apă, renişurile provoacă depunerea aluviunilor în abundenţă
astfel încât la fiecare inundaţie nivelul terenului se ridică. Acest fapt, cumulat
cu luminarea intensă a renişurilor (denumite zăvoaie începânddin faza de păriş)
datorată eliminării naturale intense, face posibilă instalarea, în zăvoaiele de pe
staţiuni mai înalte, a unor specii de foioase gen stejar pedunculat, frasin, vânj,
ulm de câmp, arţar tătăresc, uneori stejar brumăriu şi frasin pufos, ceea ce
poate conduce la formarea a două tipuri de păduri:
‡ şleauri de luncă, care au compoziţia cea mai complexă, formată din stejar
pedunculat, frasin şi ulm (eventual şi vânj), la care se pot adăuga arţar
tătătresc, jugastru şi unii arbuşti;
‡ arborete (mai mult sau mai puţin) pure de ulm, frasin sau, mai rar, de
stejar. Aneori se întâlnesc şi cazuri când se formează amestecuri formate
numai din două specii principale.