România postbelică

 Instaurarea comunismului s-a realizat în

condițiile în care România era ocupată
de Armata Roșie, iar Stalin primise
acordul Aliaților de a-și extinde sfera de
influență în Europa de Est.
 La 23 august 1944, din ordinul regelui
Mihai, mareșalul Antonescu a fost
arestat.
Se formează guvernul condus de Constantin Sănătescu (23 august-5
noiembrie 1944), din care făcea parte şi un reprezentant al PCR, Lucreţiu
Pătrăşcanu. S-a semnat Convenţia de armistiţiu (în septembrie).
Activitatea guvernului era îngreunată de activitatea Comisiei Aliate de
Control (pentru România formată din sovietici).
Trupele Armatei Roşii acţionau ca trupe de ocupaţie, măsurile de reorganizare
internă erau subminate de comandamentul sovietic.
În octombrie, 1944 PCR, Frontul Plugarilor, PSD, Uniunea Sindicatelor şi
Uniunea Patrioţilor a format Frontul Naţional Democrat (FND). În urma
unei susţinute campanii antiguvernamentale guvernul Sănătescu avea să
demisioneze.
S-a format al doilea guvern Sănătescu, la 4 noiembrie 1944. Din acesta fac
parte mai mulţi comunişti membri ai FND. La 7 noiembrie venea în ţară
comisarul sovietic Vîşinski; acesta a exercitat presiuni asupra guvernului şi
asupra regelui, în vederea acceptării comuniştilor la putere.
Guvernul Rădescu (6 decembrie 1944-5 martie 1945) s-a
confruntat cu problemele legate de diferenţele ideologice
dintre membri guvernului, diferenţe între PNL şi PNŢ pe de-
o parte şi FND pe de altă parte.
În februarie liderii FND, urmărind răsturnarea guvernului şi
formarea unui guvern propriu, au inițiat acţiuni de stradă şi
au continuat cu ocuparea abuzivă a prefecturilor şi a
primăriilor. Deoarece cabinetul nu şi-a prezentat demisia,
FND a continuat agitaţiile. Comisarul sovietic Vîşinski a
sosit în ţară şi a impus guvernul condus de dr. Petru Groza,
la 6 martie 1945.
La 23 martie 1945 a fost publicat Decretul-lege pentru
înfăptuirea reformei agrare. Prin intermediul acestuia
guvernul Petru Groza îşi asigura un important capital
electoral.
Foto: Vișinski, Petru Groza, Gheorghiu Dej
 Iniţial, guvernul condus de Petru Groza nu a fost
recunoscut de către SUA şi Anglia. Mai mult, pentru a
atrage atenţia asupra situaţiei grave din ţară, regele a refuzat
să colaboreze cu noul guvern, dar „greva regală“, actul de
rezistenţă al suveranului faţă de cabinetul pe care a fost
nevoit să-l accepte, nu a avut rezultatul scontat.
Situaţia României a fost analizată la Conferinţa de la
Moscova, din 16-26 decembrie 1945. Hotărârea miniştrilor
de externe ai SUA, Marii Britanii şi URSS-ului a fost
favorabilă comuniştilor. Petru Groza şi miniştrii săi
primeau legitimarea, cu condiţia acceptării câte unui
ministru PNL şi PNŢ.
Pentru a prelua „legal“ puterea, au fost organizate alegeri
la 19 noiembrie 1946.
 Ultimul moment al instaurării puterii comuniste a fost înlăturarea monarhiei.
Aceasta era lipsită de orice putere, suveranul fiind nevoit să stea mai mult la
Sinaia. El avea să fie chemat la Bucureşti şi obligat să semneze actul de
abdicare pe 30 decembrie 1947. Imediat după abdicarea regelui, a fost
proclamată Republica Populară Română, de un Parlament întrunit de urgenţă.
Formaţiunea politică aflată la putere era Partidul Muncitoresc Român, născut
din fuziunea PCR cu acea parte din PSD dispusă să-i recunoască întâietatea.
În anul 1948, comuniştii au încheiat preluarea puterii politice o dată cu
Constituţia din 13 aprilie şi au început lupta împotriva proprietăţii private, prin
naţionalizarea (etatizarea) a 1060 de întreprinderi industriale şi miniere,
reprezentând 90% din producţia ţării şi transformarea lor în sovromuri
(înfiinţate încă din 1945, sovromurile erau întreprinderi româno-sovietice care
permiteau exploatarea directă de căre URSS a resurselor ţării). Până în 1950
sunt confiscate şi restul de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe, care
se alătură proprietăţii statului împreună cu terenurile agricole.
 Începând cu 1948, comuniştii au introdus modelul stalinist în
toate sectoarele vieţii economice şi politice, conform acestui
model, ca adepţi ai centralismului economic, au trecut la
desfiinţarea proprietăţii private, prin naţionalizare şi
colectivizare.
Lor li se adăuga lichidarea, vechilor elite politice şi culturale,
şi a oricărei opoziţii, inclusiv a celei din interiorul partidului,
folosind ca metode arestările pentru colaboraţionism,
condamnările şi deportările în Uniunea Sovietică, începute cu
liderii şi funcţionarii regimului antonescian (1946).
În august 1948 a fost organizată „Direcţia Generală a
Securităţii Poporului“.
În 1949 Securitatea se completa cu Miliţia populară (Direcţia
Generală a Miliţiei)
Foto: Proces Iuliu Maniu
 Colectivizarea începe din martie 1949 (după Plenara
CC al PCR din 3-5 martie 1949).
După două reforme agrare semnificative, 57% dintre
comuniştii
gospodării aveau mai puţin de 5 hectare, dar
sate“ prin
protestau ,,împotriva exploatării capitaliste la
spodăriilor
distrugerea chiaburilor şi înfiinţarea go
agricole colective (GAC).
Metodele folosite pentru înfiinţarea GAC-urilor
deportări,
mergeau de la brutalităţi, confiscări, arestări,
până la corupere, campanii de presă şi izolare,
A fost declanşată rezistenţa ţărănească, concretizată,
1962,
pe parcursul întregii perioade dintre 1948 şi
ele ţării
într-un lung şir de răscoale în toate zon
, Vrancea,
(Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad
Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov).
 Dacă prima etapă a regimului comunist a fost
caracterizată prin stalinizarea ţării, a doua etapă a
îmbrăcat forma naţionalism-comunismului.
Între 30 noiembrie-5 decembrie 1961, a avut loc
Plenara CC al PMR convocată, pentru a dezbate
învăţămintele Congresului al XXII-lea al PCUS,
important jalon în campania de destalinizare,
lansată de N.S. Hruşciov în 1956.
Destalinizarea s-a limitat doar la condamnarea
exceselor lui Stalin, ignorate în perioada
precedentă, fără să se abandoneze instituţiile şi
mecanismele totalitare.
În cadrul Plenarei CC, Gheorghiu-Dej a arătat
că foştii adversari, eliminaţi, Ana Pauker, Vasile
Luca, erau exponenţi ai practicilor staliniste, ei
fiind învinuiţi, printre altele, de arestările în exces
realizate în timpul colectivizării.
Foto: Ana Pauker, Gheorghiu Dej
 În 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit. Locul lui a
fost luat de către Nicolae Ceauşescu.
În iulie 1965 a avut loc Congresul al IX-lea al PCR în
cadrul căruia s-a afirmat răspicat independenţa,
omogenizarea socială şi etnică a naţiunii, s-a introdus
principiul conducerii colective, s-a cerut neamestecul în
treburile interne şi consolidarea unităţii de monolit în jurul
Partidului şi al secretarului său general (funcţie care o
înlocuia pe aceea de prim-secretar).
În anii următori, noul regim a continuat cu gesturile de
insubordonare faţă de cerinţele Moscovei: a cerut restituirea
tezaurului, a pus în discuţie structura militară a Pactului de la
Varşovia, a refuzat să se conformeze consemnului Moscovei
de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul, în 1967 etc.
Totodată, a continuat să existe o largă deschidere către
Occident.
 Perioada 1965-1974 a fost cea mai prielnică pentru viaţa
culturală.
Învăţământul a cunoscut o perioadă de modernizare şi
deschidere.
A crescut numărul elevilor şi al studenţilor.
Cerinţele impuse de dogmele „realismului socialist“ au fost,
pentru moment, abandonate, modelele occidentale au reintrat în
atenţie prin nenumărate traduceri de opere fundamentale şi
contacte repetate în domeniul ştiinţific şi artistic.
În ceea ce priveşte viaţa cotidiană, traiul la limita
mijloacelor de subzistenţă a fost înlocuit treptat cu o viaţă
decentă. A devenit posibilă cumpărarea unei locuinţe sau a unui
autoturism, mobilarea casei sau petrecerea unei vacanţe în ţară
sau în străinătate.
Venitul mediu pe cap de locuitor s-a mărit. A crescut durata
medie de viaţă şi, de asemenea, s-a îmbunătăţit sistemul sanitar.
 Schimbările nu anulau controlul partidului asupra
societăţii şi nu anunţau o revenire la pluralism politic
sau la democraţie.
În urma Tezelor din iulie 1971a fost lansată o
„revoluţie culturală“ ce pune capăt relativei
liberalizări începute de Gheorghiu-Dej. Ceauşescu
nu se pronunţase niciodată împotriva practicilor
regimului comunist, ci doar împotriva dreptului
URSS de a-şi subordona toate statele din sistem.
Liberalizarea internă a stagnat. Explicaţia cea mai
frecventă: influenţa chineză şi coreană. Aceastea
constau într-un control ideologic riguros,
concentrarea puterii, regim autoritar axat pe cultul
liderului suprem.
În 1974 Ceauşescu a devenit preşedinte al țării.
Foto: Ștefan Voitec, Nicolae Ceaușescu, 1974
 La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceauşescu
intrase deja pe o pantă descendentă. După 1974, cultul
personalităţii „conducătorului“ a câştigat din ce în ce
mai mult teren, istoria fiind aservită acestei practici.
Erau organizate ample ceremonii oficiale, în cadrul
cărora „fiii patriei“ îşi manifestau recunoştinţa faţă de
„conducătorul iubit“. O parte a intelectualilor străluciţi
au emigrat sau au refuzat să ia parte la paradele oficiale.
În ceea ce priveşte economia, după 1970, Nicolae
Ceauşescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei
fără a ţine cont de indicatorii economici reali. Aceştia
au fost supliniţi de un dirijism economic absolut care,
pe termen scurt, s-a resimţit pozitiv.
Industrializărea forţată, căreia îi era repartizat 30%
din venitul naţional, a determinat construirea unor
coloşi precum combinatele de la Galaţi, Slatina,
Călăraşi etc.
 Au fost realizate construcţii mari, precum: Canalul
Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Casa Poporului,
care solicitau eforturi financiare uriaşe. Nevoia de fonduri a
determinat colaborarea cu o serie de organisme financiare
internaţionale.
 În martie 1972 a fost obţinut un tarif vamal favorizant
din partea Comunităţii Economice Europene, iar în
decembrie, România a aderat la Fondul Monetar
Internaţional. Din partea SUA a obţinut clauza naţiunii celei
mai favorizate.
Agricultura se afla într-o situaţie dificilă, din cauza
faptului că se confrunta cu depopularea satelor, cu lipsa
forţei de muncă (ani de zile canalizată spre oraşele
industriale), insuficienta mecanizare şi cu îmbătrânirea
populaţiei rămase.
Alături de ţărani erau aduşi să strângă recolta de pe câmp
soldaţii, elevii şi, uneori, funcţionarii publici.
Foto: Șantier Canal Dunăre-Marea Neagră
 În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în
1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în 1981
ajunsese la 10,2 miliarde) şi au fost cerute
reeşalonări.
 Ceauşescu s-a angajat să restituie integral sumele
împrumutate şi, la recomandarea Fondului
Monetar Internaţional, să limiteze importurile şi
să sporească exporturile.
 S-a ţinut de cuvânt, însă consecinţele au fost
nefaste pentru populaţie: de pe piaţă au dispărut
produsele de primă necesitate, trecându-se treptat
la cartelizarea alimentelor de bază şi, implicit, la
raţionalizarea lor.
 Energia electrică şi gazele naturale erau
economisite în detrimentul consumatorilor
casnici şi al utilităţilor publice.
 Lipsurile în plan material au continuat să se
asocieze în acei ani cu lipsa celor mai
elementare libertăţi cetăţeneşti.
 În 1989, România anunţa rambursarea
datoriei externe,
 criza economică devenise acută în toate
sectoarele,
 puterea politică era concentrată în mâinile
lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena,
 populaţia era nemulţumită de sacrificiile
impuse.
 DISIDENŢA ANTICOMUNISTĂ
În România, represiunea a operat în valuri succesive.
În 1945 măsurile PCR îndreptate împotriva opoziţiei
democratice s-au limitat la intimidarea şi manipularea opiniei
publice.
În condiţiile organizării alegerilor din 1946, s-a încercat în
primul rând eliminarea principalilor contracandidaţi. Aceştia au
fost acuzaţi că sunt ,,colaboraţionişti“, ,,duşmani de clasă“,
,,duşmani ai poporului“, ,,fascişti“.
Un alt mare val de arestări a fost în 1947, atunci au fost
închişi lideri şi foarte mulţi membri ai PNL şi PNŢ, social-
democraţi şi, o dată cu ei, au fost arestaţi şi foşti demnitari din
perioada interbelică, bancheri, industriaşi.
Comuniştii erau atenţi şi la membrii propriului partid, între
1948-1950 au fost verificaţi membrii PMR (Partidul
Muncitoresc Român), 200 000 au fost excluşi, acuzaţi fiind de
oportunism.
Un alt val de arestări a fost în 1949, o dată cu începerea
procesului de colectivizare şi în 1951.
 Primele manifestări ale opoziţiei faţă de politica de comunizare a fost
rezistenţa în munţi. Ea a fost specifică anilor 1944-1960, în această perioadă
fiind organizate grupuri înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare,
foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, studenţi, ţărani. Partizanii
anticomunişti au apărut în primăvara anului 1944 în Bucovina şi nordul
Moldovei, iar după 23 august 1944 mişcarea de partizani s-a extins la nivel
naţional.
În noiembrie 1944 grupuri de partizani au fost semnalate în Gorj, Mehedinţi,
Braşov, Hunedoara;
mişcarea s-a extins formându-se alte grupuri în Banat şi Oltenia, Dobrogea,
Maramureş,Vrancea. Dintre aceste grupuri menţionăm: în zona Muscel-
Făgăraş, grupul ,,Haiducii Muscelului“ al colonelului Arsenescu şi al fraţilor
Arnăuţoiu, iar rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc,
Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. Între 1950-1951 au fost
identificate 39 asemenea grupuri numite de către comunişti „bande“.
La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă (Maria Plop, Maria
Jumbleanu, Elisabeta Rizea).
În noiembrie 1944, comandamentul sovietic din Braşov a fost aruncat în aer.
În 1946 Ministerul de Interne anunţa descoperirea şi arestarea unui număr
important de persoane – generalii Aldea, Moşoiu, C. Eftimiu, N. Rădescu etc. –
implicate în mişcarea de rezistenţă anticomunistă.
Siguranţa Statului capturase depozite de armament din zonele: Bucegi,
Călimani, Vatra Dornei. Treptat mişcarea de rezistenţă a fost înfrântă, fiind
reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului
comunist. Grupuri de partizani din Bucovina au rezistat până în ianuarie 1958.
Foto: Elisabeta Rizea
 În paralel cu mişcarea de rezistenţă în munţi au avut loc
numeroase mişcări de protest la sate, ţăranii ridicîndu-se la
luptă împotriva colectivizării în perioadele 1949-1950 şi 1958-
1959 şi refuzând să dea pământul sau cotele impuse. Au fost
bătuţi activişti comunişti sau miliţieni. Incidente au avut loc în
Bihor (unde 16 ţărani au fost împuşcaţi pe loc), Arad (12 ţărani
împuşcaţi) Galaţi, Tulcea, Braşov, Dâmboviţa, Vrancea, Argeş,
Braşov etc.
Între 1959-1960 orice rezistenţă anticomunistă a fost
eliminată.
În 1977 a avut loc revolta minerilor din Valea Jiului,
împotriva condiţiilor precare de viaţă. 10 000 de mineri de la
mina Lupeni au întrerupt lucrul timp de o săptămână.
 În 1979 s-a încercat înfiinţarea unui Sindicat Liber al
Oamenilor Muncii.
În 1987, a avut loc o mişcare de protest la Braşov: în ziua
alegerilor pentru desemnarea autorităţilor locale, câteva sute de
muncitori de la uzinele „Steagul Roşu“ şi „Tractorul“ au
organizat o demonstraţie împotriva reducerilor salariale. Sediul
comitetului judeţean de partid a fost devastat, s-au auzit lozinci
anti-ceauşiste, iar portretele secretarului general al partidului au
fost aruncate.
Foto: Protest la Brașov
 În ceea ce priveşte disidenţa intelectualilor, aceasta a
fost motivată de nerespectarea drepturilor omului, de
izolarea culturală, suprimarea oricăror contacte în
afară, de tergiversările nesfârşite pentru obţinerea unei
vize şi de controlul strict al opiniilor critice.
În general, mişcarea de protest faţă de regimul
comunist s-a manifestat prin adresarea de scrisori sau
memorii posturilor de radio sau oficialităţilor
occidentale, prin interviuri în publicaţii de mare tiraj
din vest, răspândirea de manifeste, sau părăsirea ţării.
Protestele intelectualilor – de exemplu Mihai Botez,
Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. – au fost mai mult
individuale.
În 1977, Paul Goma şi alte câteva persoane s-au
declarat solidare cu mişcarea intelectuală reformatoare
din Cehoslovacia, „Carta 77“. Abia în 1989 au fost
formulate primele scrisori comune de protest –
Scrisorile „celor şase“ şi „ale celor 18“ .
 În 1989 au început proteste în Timișoara. Ceauşescu
nu le-a acordat suficientă atenţie evenimentelor,
considerând că va reprima revolta şi va speria mulţimea,
dar în noaptea de 17-18 decembrie forţele locale nu au
reuşit să restabilească ordinea.
Pentru a linişti populaţia şi a evita răspândirea
revoltei, Ceauşescu a organizat un miting în Bucureşti la
21 decembrie 1989, dar în urma acestuia au început
manifestaţiile împotriva regimului comunist. S-a făcut
din nou apel la armată şi la trupele de Securitate.
În contextul în care în aproape toate statele estice
comunismul a fost eliminat soții Ceaușescu au fost
judecaţi sumar şi executaţi la 25 decembrie 1989.
La putere a ajuns Frontul Salvării Naţionale, al cărui
conducător era Ion Iliescu.
 După căderea regimului comunist s-a revenit la vechiul
regim democratic.
 Au fost reînfiinţate vechile partide politice: Partidul
Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social
Democrat, s-au constituit partide şi formaţiuni politice noi:
Frontul Salvării Naţionale, Partidul Unităţii Naţionale Române,
Uniunea Democratică a Maghiarilor din România etc.
S-a revenit la principiul împărţirii puterilor în stat şi a fost
reînfiinţat Parlamentul, s-a revenit la respectarea drepturilor
omului.
În 1990 au avut loc alegeri libere, soldate cu victoria
Frontului Salvării Naţionale, din 1991 a fost adoptată o nouă
Constituţie.
Reforma instituţională, realizată cu deosebire în justiţie şi
administraţie a progresat destul de lent. Impulsul a fost dat mai
cu seamă de cerinţele imperative ale UE.
În domeniul economic, după o evoluţie negativă înregistrată
după 1989, în ultimii ani s-au înregistrat rezultate bune, deşi
privatizarea şi corupţia au mers de multe ori mână în mână.
 De-a lungul timpului, au alternat la guvernare Frontul Salvării Naţionale,
coaliţia CDR (Convenţia Democrată), urmată apoi de FDSN, devenit PSD. În
2000, forţele de stânga s-au reîntors la conducerea ţării, pentru ca în 2004 să
lase loc Alianţei „Dreptate şi Adevăr“. Ulterior puterea este preluată de PSD.
 Președinți au fost: Ion Iliescu (1990-1996, 2000-2004), Emil
Constantinescu (1996-2000), Traian Băsescu (2004-2014), din 2014 președinte
a devenit Klaus Iohannis, iar alegerile din 2016 au fost câștigate de PSD.
 Revenirea la regimul democratic a fost marcată de momente tensionate:
conflictul interetnic de la Târgu-Mureş (martie 1990), fenomenul
manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti (1990), descinderile
minerilor în Capitală (1990 și 1991) etc.
În politica externă, după prăbuşirea blocului sovietic, România a urmărit
integrarea euro-atlantică. În anul 2004 România a fost acceptată în NATO, iar
din 2007 face parte din Uniunea Europeană. În dezvoltarea relaţiilor bilaterale,
o atenţie deosebită a fost acordată Republicii Moldova.
Foto: Cursuri pregătire Bacalaureat, martie 2017