Sunteți pe pagina 1din 42

EXAMINAREA ŞI SEMIOLOGIA

SISTEMULUI NERVOS
EXAMINAREA ŞI SEMIOLOGIA
SISTEMULUI NERVOS

 Examinarea funcţională a sistemului


nervos central
 Examinarea fizică a craniului şi coloanei
vertebrale
 Examinarea şi semiologia sistemului
nervos vegetativ
Examinarea funcţională a sistemului
nervos central

 Examenul şi semiologia
comportamentului
 Examenul şi semiologia motilităţii
 Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare
 Examenul şi semiologia sensibilităţii
Examenul şi semiologia comportamentului
 Comportamentul  Etologia
= totalitatea activităţilor = ştiinţa care se ocupă cu
senzoriale şi motorii studiul comportamentului.
coordonate, prin care - Consideră animalul o
animalul acţionează în entitate dinamică plasată
vederea menţinerii în trei dimensiuni spaţio-
integrităţii sale ca temporare (Cociu,1999):
sistem individual, dar şi - dimensiunea filogenetică,
a menţinerii integrităţii rezultantă a programelor
sistemului populaţional genetice moştenite;
căruia îi aparţine, în - dimensiunea ontogenetică
condiţiile unui mediu în rezultantă a creşterii,
permanentă schimbare. dezvoltării şi experienţei
de viaţă a individului;
- Modul de manifestare în
relaţie cu mediul
- dimensiunea ecologică,
rezultantă a interacţiunii
înconjurător (adaptarea dintre animal şi mediul
la mediu) său de viaţă.
Examenul şi semiologia comportamentului
 Trebuie să aibă în vedere:
• gradul de instruire sau de dresaj al animalului;
• temperamentul animalului;
• reacţia comportamentală a animalului.
 Presupune aprecierea următoarelor elemente:
• orientarea în spaţiu şi timp, în mediul înconjurător:
modul în care ocoleşte obstacolele, modul în care
găseşte uşa şi locul său în adăpost, semnalarea
senzaţiei de foame, de sete sau nevoia de a fi muls;
• modul de răspuns: la chemarea stăpânului (semn că
îl recunosc);
• modul de redresare când li se impun atitudini
nefireşti (controlul echilibrului);
Semiologia tulburărilor de comportament se
exprimă prin:
 Tulburări de inhibiţie corticală:
• Apatia (obnubilaţia sau abaterea): mişcări încete, facies trist,
interes scăzut pentru mediul înconjurător;
• Torpoarea (indolenţa sau starea tifică): tonusul reactiv scăzut,
indiferenţă faţă de mediu, deplasare anevoioasă;
• Somnolenţa: facies imobil, animalul semi-adormit permanent,
apare frecvent în: stări febrile, intoxicaţii, inflamaţii encefalice;
• Starea soporifică (sopor = somn): somn profund sau stare de
nesimţire din care animalul poate fi scos doar cu ajutorul unor
excitanţi foarte puternici (lovire, ciupire, apă rece);
• Coma = inhibiţie corticală profundă: pierderea progresivă şi de
durată, completă sau parţială, a cunoştinţei, a mobilităţii
voluntare şi sensibilităţii, dar cu păstrarea reflexelor palpebral
şi cornean;
• Sincopa = sindrom paroxistic de pierdere a cunoştinţei,
sensibilităţii şi motilităţii, cu întreruperea respiraţiei şi a
circulaţiei, ce durează câteva secunde sau minute;
Semiologia tulburărilor de comportament se
exprimă prin:
 Tulburări de inhibiţie corticală:
• Lipotimia sau leşinul = pierderea cunoştinţei, o durată scurtă de
timp, cu relaxarea musculaturii şi reducerea marilor funcţii;
• Apoplexia sau ictusul apoplectic (ictus = lovitură) = cădere
fulgerătoare, cu pierderea totală a cunoştinţei, a sensibilităţii şi
motilităţii (15 min. - 1 oră), cu bradicardie, însă cu păstrarea
funcţiilor vitale, apare în hemoragii encefalice sau meningiene;
• Accesul epileptiform sau epilepsia = pierderea bruscă a cuno-
ştinţei şi sensibilităţii, însoţită de contracţii tonice, urmate de
contracţii clonice, după care se instituie starea stertoroasă şi
apoi revenirea la normal, putând fi generalizat sau parţial;
• Catalepsia = stare de pierdere a cunoştinţei, determinată de o
hiperexcitaţie cerebeloasă, însoţită de contractură tonică a
musculaturii (“animal împietrit”);
• Stupoarea (stupor = încremenire), stare de lungă durată, ce se
manifestă prin reacţii întârziate la excitanţi puternici, datorată
reducerii activităţii nervoase superioare: meningită, hidrocefalie
• Imobilitatea = stare de inhibiţie profundă şi prelungită, care se
exprimă clinic prin dificultăţi de: orientare, deplasare, oprire.
Semiologia tulburărilor de comportament se
exprimă prin:
 Tulburări de excitaţie corticală:
• Halucinaţia, constă în manifestări de apărare sau de atac faţă
de duşmani (excitanţi) imaginari, determinată de: tulburări ale
analizatorilor, meningite, meningoencefalite, intoxicaţii;
• Accesele rabiforme = manifestări agresive, precedate sau
însoţite de stări halucinogene şi comatoase, consecinţa unor
dureri puternice renale, procese inflamatorii sau toxice;
• Răutatea = agresivitate permanentă, ca o consecinţă a unor
sechele nervoase sau ca un viciu (nărav);
• Retivitatea = refuzul de a executa comenzile (pasivă) sau
reactii de atac (activă), permanentă (absolută) sau relativă;
• Fobia = frica exagerată sau obsedantă faţă de obiecte sau de
situaţii concrete (hidrofobie, claustrofobie, autofobia), ca formă
temporară sau ca manifestare anxioasă colectivă, în: intoxicaţii
hipovitaminoză B, anemii, stări febrile, afecţiuni ale scoarţei;
• Isteria sau starea isteriformă = nervozitate exagerată şi reacţii
disproporţionat de mari la excitanţi obişnuiţi, ajungând la stări
de fobie sau accese epileptiforme.
Examenul şi semiologia motilităţii

 Motilitatea = capacitatea organismului de a efectua


mişcări în mod activ sau pasiv, dependent de
integritatea morfofuncţională a centrilor nervoşi
motori, a receptorilor musculari şi a fibrei musculare
în sine.
 Examinarea motilităţii presupune:
• Examinarea motilităţii pasive (tonusul muscular şi starea
muşchilor);
• Examinarea contractibilităţii musculare;
• Examinarea coordonării mişcărilor.
Examenul şi semiologia motilităţii pasive
• Tonusul muscular = starea de tensiune musculară
permanentă care permite menţinerea corpului în
poziţie normală şi efectuarea funcţiilor sale vitale.
• Aprecierea tonusului se face prin:
 Inspecţie - date despre proeminarea sau reducerea
unor mase musculare în repaus şi despre rezistenţa
opusă de muşchi la mişcările de flexie sau extensie.
 Palpaţie – apreciază tonusul muscular pe baza

rezistenţei opuse de muşchi la apăsare sau mişcare;


Tonusul poate fi:
• normal (normoton);
• crescut (hiperton): proeminare musculară evidentă,
extensie forţată a articulaţiilor (tetanos, intoxicaţii etc);
• scăzut (hipoton): muşchi flasc, articulaţiile semiflexate
deplasare greoaie (leziuni motorii corticale, leziuni
periferice ale neuronilor, degenerescenţă nervoasă);
• abolit (atonie), echivalent cu paralizia musculară.
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare
 Examinarea constă în aprecierea prin inspecţie a
reacţiei musculare (contracţie sau relaxare) în ceea
ce priveşte promptitudinea, intensitatea şi durata.
 Contractibilitatea poate fi
• normală = normokinezie
• anormală = diskinezie (contracţie anevoioasă), care se
poate manifesta prin:
 Hipokinezii (parezele) = mişcări sau contracţii musculare
slabe, care se pot manifesta ca şi contracţii lungi, rare =
bradikinezii, ori complet abolite = akinezii;
 Hiperkinezii = mişcări sau contracţii musculare intense,
involuntare, automate, stereotipe, care se exprimă
semiologic prin creşterea tonusului, a duratei, frecvenţei
şi intensităţii contracţiei musculare în urma unei excitaţi
obişnuite: crampa, contractura, convulsia, mioclonia,
coreea, tremurătura şi fibrilaţia musculară.
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare. Hipokineziile.
Hipokineziile sau parezele (gr.paresis = slăbire, relaxare)
sunt stări în care capacitatea de contracţie a unui
muşchi sau grup de muşchi este diminuată. Apare, ca
urmare, o reducere a capacităţii funcţionale a acestuia,
însoţită şi de întârzierea reacţiei faţă de excitant (bradi-
kinezie).
Parezele se pot manifesta ca atare, având caracter de
durată ori permanent, sau pot fi faze premergătoare
paraliziilor.
Sunt determinate de: intoxicaţii, avitaminoze, deminera-
loze, tulburări de metabolism, procese inflamatorii sau
traumatisme.
Clasificarea şi sistematizarea lor este identică cu cea a
paraliziilor.
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare. Akineziile.
Akineziile sau paraliziile reprezintă dispariţia funcţiei
motorii, fiind caracterizate prin imposibilitatea de
contracţie a unui muşchi sau grup de muşchi, urmare a
lipsei influxului nervos. Disfuncţia musculară poate fi
definitivă sau pe o perioadă lungă de timp, având drept
consecinţă amiotrofia (= micşorarea masei musculare şi
pierderea tonusului).
Se pot institui brusc, fără un semn prodromic, sau apar
progresiv, trecând iniţial prin faza de parezie.
Paraliziile, ca şi parezele, pot fi: spastice (muşchii sunt duri
la palpare şi contractaţi, regiunea afectată opune rezistenţă
făcând imposibilă flexia sau extensia) sau flasce (hipotonie
sau atonie musculară, regiunea afectată este moale, nu
opune nici un fel de rezistenţă, atitudine “de focă”).
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare. Akineziile.

După gradul lor de intindere, paraliziile şi parezele pot fi:


- difuze, cuprind toţi muşchii unei regiuni (inervaţi de
un nerv motor);
- parţiale, afectează doar o parte din muşchii inervaţi
de un nerv şi anume: pot afecta un singur membru
(monoplegii), ambele membre, anterioare sau
posterioare (displegii sau paraplegii), trei membre
(triplegii) sau toate cele patru membre (tetraplegii);
când este afectată doar o jumătate a corpului vorbim
de hemiplegie (homolaterală sau heterolaterală).
Paralizia totală presupune afectarea întregului corp, atât
capul cât şi trunchiul şi membrele.
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare. Akineziile.
După sediul leziunii, paraliziile şi parezele, se clasifică în:
- centrale sau supranucleare, leziunile sunt localizate la
centrii motori corticali ori subcorticali, sau impulsul
motor este întrerupt între neuronul cortical şi cel
periferic;
- periferice, nucleare = leziunile sunt localizate la
nivelul neuronilor motori, sau infranucleare = leziunea
nervului motor este localizată între originea nervului şi
distribuţia sa.
După fenomenul care le determină, paraliziile şi parezele,
pot fi sistematizate ca:
- paralizii organice (adevărate sau definitive), leziunile
sunt definitive la nivelul muşchilor sau a mervilor;
- paralizii false (pasagere), determinate de factori care
afectează transmiterea sau formarea influxului nervos.
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare. Hiperkineziile.
 Crampa = contracţie involuntară spastică, localizată
sau generalizată, temporară, dureroasă şi recidivantă;
apare în microleziuni ischemice, nevralgii sau nevrite,
determinate de factori infecţioşi, toxici, miodistrofii
sau hipovitaminoze B, A, F.
 Contractura = contracţie tonică permanentă a unui
muşchi sau grup de muşchi, de obicei la membre,
determină modificări de atitudine şi evidenţierea prin
traversul pielii a muşchiului contractat: tulburări
endocrine şi de metabolism, tetanos, scleroze
medulare, meningoencefalite; poate fi localizată la:
maseteri = trismus, la muşchii cefei = opistotonus,
musculatura abdomenului = “pântec de lemn” sau
“apărare abdominală”.
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare
 Convulsia = contracţii involuntare succesive, puternice
temporare, ale unui muşchi sau ale unui grup de
muşchi, ori generalizată; se manifestă sub formă de
secuse, convulsii clonice, sau convulsii clonicotonice, în
intoxicaţii, ictus apoplactic, epilepsie, anemie gravă.
 Mioclonia propriu-zisă = contracţie musculară bruscă,
involuntară, ritmică, cu amplitudine constantă, tempo-
rară sau permanentă; mai frecvent sunt întâlnite
mioclonia frenică şi cea abdominală, în: traumatisme,
intoxicaţii, intervenţii operatorii brutale.
 Coreea (gr. choreia = dans) = mişcare involuntară cu
caracter fragmentar, aritmic, rapidă, dezordonată şi
lipsită de finalitate, dispare când animalul se linişteşte;
poate fi consecinţa leziunilor ganglionilor bazali ai
creierului sau ca urmarea isteriei.
Examenul şi semiologia contractibilităţii
musculare
 Tremurătura = contracţie involuntară, de intensitate
mică, ritmică şi uniformă, localizată sau generalizată.
Poate fi pasageră, repetată sau de durată şi se poate
manifesta în staţiune (tremurătură statică) sau în
mişcare (tremurătură kinetică). Apare în sindromul
febril, surmenaj, intoxicaţii, boli infecţioase sau
degenerative, în avitaminoze.
 Fibrilaţia musculară = contracţie involuntară, de mică
amplitudine, fină, rapidă şi ritmică, localizată la un
grup mic de fibre (inervate de ramificaţiile unui singur
neuron). Poate fi întâlnită în intoxicaţii, degenerescen-
ţe sau inflamaţii neuronale, miodistrofii, avitaminoze
sau unele boli infecţioase.
Examenul şi semiologia coordonării
mişcărilor
 Mişcări anormale pasive  Mişcări anormale active
sau inerte: sau forţate:
- ataxia cerebrală = mers - mişcări în manej = deplasare
anevoios neadaptat terenului; circulară persistentă, obsedan-
tă, cu păstrarea direcţiei;
- ataxia cerebeloasă = dimen-
sionarea greşită a mişcărilor,
- piruetarea = trenul posterior
Romberg negativ; rămâne pe loc şi rotire în cerc;
- ataxia labirintică = deplasare
- pulsiunile = tendinţa de a se
dificilă, Romberg pozitiv; deplasa într-o anumită direcţie
involuntar: antero, retro, sau
- ataxia bulbară = tulburări ale lateropulsie;
mişcărilor, respiratori, fonatorii; - rostogolirea = răsucirea în
- ataxia medulară = mers dez- jurul axului longitudinal, întot-
organizat, dismetric, talonat; deauna pe partea bolnavă;
- vertijul (ameţeala) = dezechi- - dromomania = tendinţa
libru, titubări, deplasări în cerc; irezistibilă, periodică sau
- astazia = imposibilitatea men- permanentă de a merge, fără
ţinerii echilibrului în staţiune. o direcţie anume.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare (a reflexelor)

= verificarea răspunsului neuromuscular la diferite


excitaţii (mecanice sau electrice) aplicate pe o zonă
receptivă a unui arc reflex simplu.(Papuc 2009)

În cadrul examenului clinic se verifică:


- reflexele profunde (periostale, tendinoase,
musculare);
- reflexele superficiale (cutanate, ale mucoaselor,
pupilare);
- excitabilitatea mecanică şi electrică.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare
 Reflexele profunde se verifică prin percuţie aplicată pe
tendoanele muşchilor ori pe inserţia acestora pe
periost. Se verifică următoarele reflexe (tendinoase,
musculare sau periostale):
- reflexul rotulian (patelar) = percuţia ligamentului rotulian
median;
- reflexul anconaţilor (al tricepsului brahial) = percuţia
tendoanelor anconaţilor deasupra olecranului;
- reflexul ahilian = percuţia tendonului lui Achile deasupra
calcaneului;
- reflexul supracarpian = percuţia tendoanelor muşchilor extensor
carporadial şi extensor digital comun;
- reflexul supratarsian = percuţia tendonului mușchiului tibial
cranial şi extensorului digital lateral;
- reflexul metatarsian = percuţia metatarsului şi a tendonului
extensor digital;
- reflexul calcaneului = percuţia vârfului calcaneului;
- reflexul osului copitei = palpaţia cu cleştele de încercat copita.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare

 Exagerarea reflexelor profunde se datorează:


• paraliziilor centrale, progresive sau bruşte;
• leziunilor cerebeloase, bulbare sau medulare.
 Abolirea reflexelor profunde apare în cazul:
• paraliziilor nervoase periferice nucleare;
• paraliziilor rădăcinilor medulare dorsale;
• stări de comă, colaps sau sincopă.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare
 Reflexele superficiale se declanşează fie prin
excitarea pielii (înţepare, ciupire, rulare,
atingere), ceea ce determină contracţi reflexe
ale muşchiului pielos, fie prin excitarea
mucoaselor, fapt care declanşează reacţii
diferite ale organelor.
Leziunile corticale reduc sau abolesc reflexele
superficiale.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare
 Reflexele cutanate:
• Reflexul grebănului = percutarea uşoară sau înţeparea pielii
determină o reacţie de contracţie repetată a muşchiului pielos,
unilateral sau bilateral, constant la eq şi slab la bo.
• Reflexul dorsal = ciupirea pielii caudal de grebăn provoacă
lordozarea animalului. Demonstrează itegritatea segmentului
medular C6-C8 şi T1-T2.
• Reflexul abdominal = atingerea pielii sau a părului în regiunea
abdominală laterală, latero-ventrală şi a hipocondrului, fapt
care provoacă contracţia pielosului abdominal.
• Reflexul de scărpinare la câine = scărpinarea regiunii lombare
la animalul aflat în decubit lateral provoacă mişcări de
pedalare.
• Reflexul gluteal (fesier) = excitarea pielii din regiunea feselor
urmată de contracţia muşchilor fesieri.
• Reflexul cvadricepsului = atingerea articulaţiilor coccigiene
determină contracţia muşhiului cvadriceps.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare
 Reflexele cutanate:
• Reflexul anal = atingerea anusului este urmată de contracţia
sfincterului anal.
• Reflexul codal = atingerea feţei ventrale a cozii determină
coborârea cozii şi lipirea ei de regiunea perineală.
• Reflexul perineal = atingerea pielii din regiunea perianală
provoacă aceeaşi reacţie ca şi în cazul reflexului codal.
• Reflexul cremasterian = atingerea pielii de pe faţa internă a
coapselor provoacă contracţia muşchiului cremaster.
• Reflexul scrotal = excitarea scrotului (agenţi termici sau prin
înţepare) determină contracţia acestuia.
• Reflexul mamar (la vacă) = atingerea feţei posterioare a
mamelei sau coapselor urmată de flexarea membrelor pelvine.
• Reflexul plantar (interdigital sau Babinski) = atingerea sau
înţeparea uşoară a pielii interdigitale provoacă flexarea
degetelor sau chiar şi a jaretului. În cazul leziunilor corticale
sau de compresiune intracerebrală, animalul răspunde prin
extensia degetelor (hiperrefelxivitate) = “semnul Babinski”.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare
 Reflexele mucoaselor:
• Reflexul palpebral sau cornean = închiderea pleoapelor la
atingerea cililor, pleoapei, corneei sau scleroticii. Demonstrează
integritatea căii senzitive a nervului trigemen şi a căii motorii a
nervului facial.
• Reflexul pupilar = reacţia pupilei la excitaţia luminoasă. Lumina
puternică determină mioză (n. oculomotor), iar întunericul
determină midriază (ortosimpaticul). Reacţia reflexă este
consensuală (apare la ambii ochii) indiferent dacă excitaţia este
unilaterală sau bilaterală.
• Reflexul deglutiţiei = atingerea limbii sau a faringelui provoacă
declanşarea deglutiţiei. Reflexul dispare în paralizia faringelui.
• Reflexul de masticaţie = atingerea bucelor induce declanşarea
masticaţiei.
• Reflexul de strănut = excitarea mucoasei nazale (mecanic sau
chimic), urmată de strănut.
• Reflexul palatin = apăsarea cu degetul pe palatul dur, pe bare
sau ciupirea frâului limbii provoacă deschiderea gurii.
Examenul şi semiologia excitabilităţii
neuromusculare
 Excitabilitatea neuromusculară mecanică şi electrică
- Se verifică prin percuţie sau cu ajutorul curenţilor galvanici,
care interceptează căile senzitive şi motorii ale reflexelor.
- Excitaţiile se aplică pe traiectul nervilor, unde aceştia sunt
dispuşi superficial.
- Reacţiile sunt specifice nervului excitat: nervii motori induc
contracţii musculare, nervii senzitivi determină manifestări
ale sensibilităţii.
- Degenerescenţele totale, nervoase sau musculare, au ca
rezultat abolirea excitabilităţii, în timp ce formele parţiale
ale degenerescenţelor provoacă reducerea excitabilităţii.
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Vizează verificarea capacităţii de recepţie a excitaţiei
de către terminaţiile senzitive (receptorii senzitivi) şi
integritatea componentelor unui analizator (recepto-
rul, calea senzitivă, cetri de recepţie corticali, sub-
corticali sau medulari). Verificarea constă în aplicarea
unui excitant adecvat receptorului şi aprecierea
răspunsului dat de animal la reacţia provocată.
 Trebuie ţinut cont de faptul că sensibilitatea cutanată
şi a mucoaselor nu este uniform repartizată pe toată
suprafaţa corpului (sunt zone mai sensibile, zone mai
puţin sensibile, iar altele insensibile). De asemenea,
uneori excitanţii utilizaţi pot fi recepţionaţi concomi-
tent de mai mulţi receptori senzitivi (vizuali, olfactivi,
auditivi, tactili sau dureroşi), reacţia fiind modificată.
 Examenul sensibilităţii cuprinde: sensibilitatea extero-
ceptivă, sensibilitatea proprioceptivă (profundă) şi
sensibilitatea interoceptivă (viscerală).
Examenul şi semiologia sensibilităţii

Sensibilitatea exteroceptivă poate fi:


- superficială sau protopatică
la piele: tactilă, termică, dureroasă;
la mucoase: tactilă, termică, dureroasă, gustativă;
- telereceptivă sau senzorială:
- vizuală,
- auditivă,
- olfactivă.
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Sensibilitatea superficială a pielii şi mucoaselor,
are în atenţie excitanţi de tip:
- tactil: atingerea firelor de păr de pe corp sau din pavilionul
urechii urmărindu-se reacţia animalului (contracţia pielosului);
- termic: aplicarea unor bucăţi de gheaţă sau a unor obiecte
calde pe piele şi urmărirea reacţiei pielii;
- dureroşi: ciupirea sau înţeparea pielii, ori smulgerea unui
fir de păr şi urmărirea reacţiei de apărare a animalului.
Tulburările sensibilităţii superficiale – disesteziile –
se pot manifesta sub formă de:
- hiperestezii = creşterea (exagerarea) sensibilităţii;
- hipoestezii = scăderea sensibilităţii;
- anestezii = abolirea sensibilităţii;
- parestezii = modificări calitative ale sensibilităţii.
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Hiperestezia sau hiperalgia (hiperalgezia) poate fi
clasificată, în funcţie de modul de manifestare
raportat la locul de aplicare a excitaţiei, astfel:
• locală, se percepe doar la locul de aplicare a excitaţiei;
• proiectată, se percepe pe o zonă situată la distanţă de locul
excitaţiei (zonă deservită topografic de acelaşi nerv);
• iradiată, se percepe pe o zonă deservită senzitiv de ramuri
îndepărtate ale aceluiaşi nerv (ex: durerea de urehi în
afecţiuni laringiene);
• reflectată, sensibilitatea este proiectată la un dermatomer
(zonele Kalchschmidt, clavirul Roger).
Hiperestezia şi hiperalgia sunt întâlnite în caz de:
nevralgii (hiperestezie periodică şi hiperalgie exagerată la
apăsare), nevrite (hiperestezia se instalează la debutul bolii
pentru ca ulterior să se reducă sau să dispară), sindromul
radicular sau senzitiv (hiperestezia este distribuită doar
la zona deservită de nervul respectiv), sindrom cortical şi
talamic (hiperestezie generalizată, tulburări de motilitate).
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Hipoestezia (hipoalgia) şi anestezia se instalează în
cazul distrugerii parţiale, respectiv totale, a nervului
somatic senzitiv.
Apare sub formă de hemihipoestezie (hemianestezie) în
cazul unor leziuni interne ale encefalului, leziuni
unilaterale ale pedunculilor cerebrali, ale bulbului sau
ale substanţei albe medulare. Este alternă (pe o latură
a capului şi pe partea opusă a corpului) dacă leziunea
encefalică este situată înaintea bulbului. Când leziunea
este situată retrobulbar, hipoestezia poate fi ori pe
aceeaşi parte cu leziunea ori pe partea opusă, dar
afectează întotdeauna regiunile corporale situate
posterior localizării leziunii medulare. Este denumită
heterolaterală (când e situată pe partea opusă leziunii)
sau homolaterală (când este situată pe partea leziunii).
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Hipoestezia şi anestezia de origine medulară pot
prezenta diferite forme:
• anestezia de tip global (sindrom medular total): secţionarea
transversală a măduvei;
• de tip Brown-Sequard (sindrom medular lateral): secţionarea
transversală a jumătăţii laterale a măduvei;
• de tip leucomedular lateral (sindrom leucomedular lateral): în
cazul unor leziuni care afectează doar substanţa albă laterală;
• de tip leucomedular dorsal (sindrom leucomedular dorsal): e
afectată substanţa abă dorsală;
• de tip leucomedular ventral (sindrom leucomedular ventral): în
discopatii vertebrale;
• de tip medular dorsal (sindrom poliomedular dorsal): în cazul
lezionării jumătăţii dorsale a măduvei;
• de tip medular ventral (sindrom poliomedular ventral): când e
afectată jumătatea ventrală a măduvei;
• de tip “coadă de cal” (sindromul cozii de cal);
• de tip periferic sau inframedular: leziuni la nivelul rădăcinilor
(sidrom radicular senzitiv sau motor) şi trunchiurilor nervoase.
Examenul şi semiologia sensibilităţii

 Parestezia sau pruritul = modificare calitativă a


sensibilităţii exprimată prin scărpinare, determinată
de iritaţii locale cutanate, tulburări endocrine, infecţii,
degenerescenţe ale nervilor senzitivi sau ale
ganglionilor nervoşi.
Examenul şi semiologia sensibilităţii

 Sensibilitatea telereceptivă sau senzorială


Are în atenţie analizatorii, adică organele de simţ.
Pentru examinarea acestora este necesar iniţial un
examen fizic al receptorului urmat de un examen
funcţional al senzorului.

• Examinarea şi semiologia văzului


• Examinarea şi semiologia auzului
• Examinarea şi semiologia mirosului
• Examinarea şi semiologia gustului
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Examinarea şi semiologia văzului
• Examenul fizic
- se face prin: inspecţie, palpaţie şi examen oftalmoscopic;

- se examinează: regiunea perioculară, fanta palpebrală,

pleoapele, corneea, sclerotica, conjunctiva, pleoapa a III-a,


corpul vitros, canalul lacrimal (sondaj), camera anterioară,
cristalinul, fundul de ochi (oftalmoscop);
- pot fi evidenţiate diferite aspecte semiologice: tumefacţii,

plăgi, depilaţii, cicatrici, secreţie lacrimală în exces (epiforă)


sau mult diminuată (xeroză), blefarită, blefaroptoză, ectro-
sau entropion, discromii, alopecii, enoftalmie sau exoftalmie,
avulsie de glob, nistagmus, strabism, keratită, cataractă etc.
• Examenul funcţional
- vizează verificarea capacităţii funcţionale a acestui analizator

- semiologic pot fi descrise următoarele aspecte:

- amauroza sau cecitatea, totală sau parţială, reprezintă lipsa sau


pierderea văzului, ca urmare a unor tulburări nervoase;
- tulburări de acomodare: viciu de acomodare (ametropie),
cecitate nocturnă (nictalopie) sau diurnă (hemeralopie).
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Examinarea şi semiologia auzului
• Examenul fizic
- se face prin: inspecţie, palpaţie, otoscopie, sondaj, examen

radiologic al urechii şi conductului auditiv extern;


- poate releva: imobilitatea conchiei auriculare, contracturi

ale muşchilor auriculari, mialgii, nevrite sau obstruări ale


canalului auditiv extern cu cerumen, pământ, corpi străini.
• Examenul funcţional
- se face prine emiterea unor zgomote din direcţii diferite şi

de intensitate variabilă, urmărind mobilitatea pavilioanelor


urechii şi mişcarea capului;
- tulburările de auz se pot manifesta sub formă de:

- Hipoacuzie = reducerea percepţiei auditive datorată lezionării


căii de transmitere a sunetului sau a centrului de recepţie;
- Anacuzie (cofoza sau surditatea) = auzul abolit ca urmare a
leziunilor profunde (uneori definitive) ale analizatorului acustic,
poate fi unilaterală (parţială) sau bilaterală (totală);
- Hiperacuzie = creşterea sensibilităţii auditive, ca urmare a
meningoencefalitelor sau intoxicaţiilor.
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Examinarea şi semiologia mirosului
• Examenul fizic
- se face prin metodele generale şi speciale descrise la
examenul aparatului respirator.
• Examenul funcţional
- este destul de dificil de efectuat la animale;

- se poate recurge la următorul test: acoperirea ochilor

animalului, îndepărtarea oricărei surse de zgomot şi


depunerea unui aliment cu miros specific în faţa acestuia,
urmărind apoi modul său de reacţie (acceptare sau refuz)
- diminuarea sau pierderea mirosului (anosmia) poate fi

întâlnită în degenerări ale celulelor senzoriale din


cavitatea nazală şi de la nivelul organului vomero-nazal,
sau în cazul unor leziuni corticale.
Examenul şi semiologia sensibilităţii

 Examinarea şi semiologia gustului


• Examenul fizic
- se face examenul gurii şi al limbii, ca organe purtătoare
de receptori gustativi, prin metodele descrise în cadrul
semiologiei aparatului digestiv.
• Examenul funcţional
- se administrează animalului alimente cu gust amar, dulce,

sărat, acru şi se urmăreşte modul de acceptare a


alimentului şi preferinţa pentru un anumit gust;
- atenţie deosebită trebuie acordată tulburărilor calitative

ale apetitului (alotriofagia sau parorexia);


- reducerea sensibilităţii gustative (hipogeuzie) sau abolirea

ei (ageuzie) sunt întâlnite în tulburări ale SNC.


Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Sensibilitatea proprioceptivă (profundă)
- numită şi mio-artro-kinetică sau chinestezică, se
referă la sensibilitatea musculară, tendinoasă,
periostală şi articulară;
- asigură echililbrul permanent al staţiunii (atitudinii)
şi mişcării animalului;
- verificarea acesteia se face urmărind capacitatea de
redresare a animalului şi promptitudinea cu care se
face restabilirea echilibrului (încrucişarea
membrelor animalului, impunerea unor atitudini
nefireşti care să determine dezechilibrul);
- scăderea sensibilităţii profunde (hipochinestezia)
sau abolirea ei (achinestezia) apar în encefaloze,
leziuni profunde ale cordoanelor medulare dorsale
şi laterale, la animalele surmenate, caşectice sau
supuse inaniţiei.
Examenul şi semiologia sensibilităţii
 Sensibilitatea interoceptivă (viscerală)
- animalul sănătos nu manifestă sensibilitate
viscerală, ea poate apare în cazul stărilor nervoase
de hipercontracţie (spasme), tulburărilor circulatorii
(tromboze, embolii), tulburărilor inflamatorii sau de
natură topografică;
- se exprimă în trei moduri:
- sensibilitate locală (a organului), slabă ca intensitate, greu
de localizat calitativ şi topografic;
- sensibilitate proiectată pe aria de proiecţie a organului pe
suprafaţa corporală;
- sensibilitate reflectată (la distanţă), realizează reflexele
viscerale şi cutanate pe zonele reflexogene sau pe
dermatomere (dermatomerele Head-Zaharin şi clavirul
Rojer). Se manifestă sub formă de horipilaţie, efidroză,
hiperestezie, tremurături sau contracturi musculare.
Nr. Dermatomerul Organul care Sectorul nervos
crt. produce de care depinde
reflectarea
1. Zona brahio-cefalică anterioară Stomac – Ficat N. vag sau
stângă parasimpaticul
2. Zona brahio-cefalică anterioară Cord N. vag sau
dreaptă parasimpaticul
3. Versantul posterior al grebănului Stomac N. vag sau
parasimpaticul
4. Zona toracală între coastele Stomac – Duoden Plexul solar anterior
5 – 10 stânga
5. Zona toracală între coastele Ficat – Pancreas Plexul solar anterior
5 – 10 dreapta
6. Zona toracală între coastele Intestinul subţire, Plexul solar
10 - 13 cecum, colon posterior
7. Zona sterno-abdominală între Porţiunea terminală Plexul mezenteric
coastele 13 - 16 a colonului cranial
8. Zona hipocondrului între coastele Rinichi – Aortă Plexul lomboaortic
16 – 18
9. Zona lombară Rinichi – Aortă Plexul lomboaortic

10. Regiunea flancului şi zona sacrală Colon flotant, rect, Plexul mezenteric
organe pelvine caudal