Teoria consumatorului. Teoria cererii.

Teoria
producţiei şi a costurilor
 TEORIA CONSUMATORULUI
 În calitate de consumator, individul se manifestă ca purtător al cererii de
bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor
sale, deci a utilităţii economice prin utilizarea resurselor limitate pe care
le are la dispoziţie.
 Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi serviciilor
procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează bugetul individului
defineşte starea de echilibru a consumatorului.
 Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici în ultima parte a
secolului al XIX-lea.

 Teoria utilităţii marginale, fundamentate de economiştii neoclasici se

prezintă sub două forme: abordarea cardinală şi abordarea ordinală.
 1. Utilitatea cardinală şi echilibrul consumatorului
 Conform teoriei utilităţii cardinale, pornindu-se de la constatarea că nivelul de
satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă de la individ la individ, dar şi
de la o unitate consumată din acelaşi produs la alta, s-a presupus că individul
este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ utilitatea obţinută din
consumul fiecărei unităţi dintr-un bun omogen.

 2. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

 Utilitatea totală a unui bun oarecare reprezintă satisfacţia globală obţinută
de individ prin consumarea unei cantităţi din acel bun.
 Utilitatea marginală reprezintă evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie
foarte mică a cantităţii consumate. Utilitatea marginală a unui bun imperfect
divizibil reprezintă variaţia utilităţii totale determinată de consumul unei
unităţi suplimentare din bunul X.
 Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil este variaţia utilităţii totale
pentru o variaţie infinit de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din
acel bun.

  
 3. Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale
 Analizând evoluţia nivelului de satisfacţie a individului, atunci când consumă
o cantitate crescândă dintr-un bun şi, observând că acesta depinde de
intensitatea nevoii pe care consumatorul caută să o satisfacă, se poate face
următoarea ipoteză: intensitatea unei nevoi descreşte pe măsura creşterii
cantităţii consumate. Acesta este principiul intensităţii descrescânde a
nevoilor formulat de Heinrich Gossen în 1843. Acest principiu a stat la baza
elaborării principiului utilităţii marginale descrescânde conform căruia,
utilitatea suplimentară oferită de consumul unei cantităţi suplimentare dintr-
un bun descreşte până când devine nulă la punctul de saturaţie. Satisfacţia
totală nu se diminuează ci creşte, dar cu o raţie descrescândă.
 În punctul de saturare utilitatea marginală este nulă deci o unitate
suplimentară de consum nu mai sporeşte satisfacţia consumatorului. Individul
raţional nu continuă consumul dincolo de acest punct, deci se poate conchide
că utilitatea marginală este descrescătoare şi pozitivă.
 4. Alegerea optimală a consumatorului
 
 - În situaţia de raritate (bunurile de consum care ne satisfac trebuinţele sunt
rare) în care bunurile se schimbă direct între ele, a consuma un bun X
înseamnă a renunţa la un bun Y sau la unul Z, deci bunul X are un cost de
oportunitate reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar putea obţine individul
renunţând la consumul lui X. Dacă presupunem existenţa a două bunuri
substituibile X şi Y, combinaţia optimă care-i asigură consumatorului
maximizarea satisfacţiei este coşul (X,Y) astfel determinat încât utilitatea
marginală a celor 2 bunuri să fie egală.

 În situaţia de raritate, în economia monetară, consumatorul dispunând de o

sumă dată (bugetul său), trebuie să decidă cum o împarte pentru procurarea
bunului X şi a bunului Y. Utilitatea maximă obţinută prin cheltuirea sumei de
care dispune va fi atinsă când utilitatea marginală a unei unităţi monetare
cheltuite pentru procurarea bunului X este egală cu utilitatea marginală a
unei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea bunului Y.
 5. Utilitatea ordinală şi echilibrul consumatorului
 Datorită imposibilităţii măsurării utilităţii prin indici cantitativi precişi,
reprezentanţii noi şcoli marginaliste, Vilfredo Pareto şi John Hicks au
formulat următoarea ipoteză: indivizii sunt capabili să compare, să clasifice
alegerile conform unei ordini de preferinţă, fără a se atribui fiecăreia un
indice cantitativ, deci abordând utilitatea şi echilibrul consumatorului într-o
formă ordinală.
 Pentru a determina combinaţiile posibile de produse de care are nevoie,
numite “coşuri de consum” (panere de consum sau programe de consum)
consumatorul ia în considerare:
 -valoarea relativă a produselor, adică preţurile lor;
 -resursele disponibile pentru procurarea lor, adică constrângerea sau
restricţia bugetară.