Noţiuni introductive în ştiinţa economică şi

forme de organizare şi funcţionare ale

economiei
Reprezentări ale ideilor economice de-a lungul timpului
Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l-a
constituit Grecia antică
 Xenofon (427-355 î.Ch.) a contribuit la dezvoltarea gândirii economice prin
lucrările: “Economicul” şi “Despre venituri”, în care a remarcat rolul
agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului în viaţa comunităţilor umane; a
iniţiat idei privind definirea ştiinţei economice, definirea economică a
bunurilor, a analizat munca, diviziunea socială a muncii şi importanţa ei
asupra calităţii produselor, comerţul; a sesizat două funcţii ale banilor: de
echivalent de circulaţie şi de tezaurizare.

 Platon (427-347 î.Ch.) a scris lucrările de factură economică “Statul

(Republica)” şi “Legile”, în care şi-a expus ideile politice, sociale şi
economice într-o manieră filosofică. S-a preocupat de analiza conceptelor de
proprietate, diviziune socială a muncii; a evidenţiat antagonismul dintre
economia naturală şi economia de schimb, funcţiile banilor, sesizând
diferenţele dintre banii cu valoare intrinsecă şi banii semne de valoare, dintre
moneda cu circulaţie internă şi moneda cu circulaţie externă.
 Aristotel (384-322 î.Ch.) a fost un om de ştiinţă şi filosof antic remarcabil, cu
cea mai prestigioasă reprezentare a ideilor economice specifice timpului său.
Scrierile sale fundamentale în acest domeniu au fost: “Politica” şi “Etica
nicomachică”. A pus în valoare, corect, delimitarea între economia
domestică, întemeiată pe necesitate, agonisire naturală (concretizată în
bogăţii sub formă de valori de întrebuinţare) şi hrematistică, întemeiată pe
schimb, “urmărind acumularea infinită a bogăţiei sub formă de bani”
(concretizată în bogăţii sub formă de bani); a iniţiat şi dezvoltat idei privind
natura schimbului, comerţului şi banilor.

 După antici, până în secolul al XI-lea, gândirea economică nu a evoluat

substanţial; ideile economice au fost prezentate, în cea mai mare parte, sub
influenţa idealurilor morale propovăduite de biserica creştină. Chiar dacă, în
perioada Evului Mediu reprezentările ideilor şi conceptelor economice au fost,
în esenţă, marcate de spiritul religios și creştin al epocii, acestea s-au
evidenţiat prin încercările de a îmbina ideile lansate de gânditorii antici şi
valorile creştinismului de la acea vreme: Toma d’Aquino, Thomas Munzer,
John Ball.
Între secolele XVI-XVIII, gândirea economică specifică mecanismelor
economiei de schimb a fost dominată de curentul de gândire
mercantilist, ai cărui reprezentanţi principali au fost: William
Stanfford, Thomas Mun, Antoine de Montchrétien, Jean Baptiste
Colbert, Botero, Serra, Ortiz, etc..

 Printre cele mai semnificative idei promovate de mercantilişti au fost:

 - identificarea bogăţiei cu metalele preţioase,
 - limitarea sferei producerii şi sporirii bogăţiei la circulaţie, în special la
comerţul exterior,
 - susţinerea intervenţiei statului în economie, în scopul creării unei balanţe
monetare şi comerciale active.
 Deşi a avut lacunele sale în înţelegerea şi tratarea fenomenelor
economice mercantilismul este considerat un curent de gândire
economică modern, primul care a semnat pe actul de naştere a
economiei politice ca ştiinţă, prin lucrarea lui Antoine de
Montchretien “Tratat de economie politică” din 1615.

 William Petty (1623-1687) a publicat lucrarea de referinţă

“Aritmetica politică” în 1691, făcând tranziţia spre următorul
curent de gândire economică – fiziocratismul. Cercetarea economică
făcută de acesta s-a transferat din sfera circulaţiei, a comerţului
exterior îndeosebi, a metalelor preţioase, în cea a producţiei; a
observat că munca se află la originea şi în substanţa valorii
mărfurilor, a pus bazele teoriei rentei, dobânzii, preţului pământului;
a acordat importanţă populaţiei active în sporirea avuţiei sociale; a
evidenţiat legătura între diviziunea socială a muncii, productivitatea
muncii şi bogăţie.
 Fiziocratismul, primă reprezentare a şcolii clasice, apărut ca
“variantă agrariană a criticii mercantilismului” s-a concretizat pe
plan teoretic prin scrierile fiziocraţilor: François Quesnay (1694-
1774) cu “Tabloul economic” (1758), A. Robert Jacques Turgot cu
“Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiilor” (1766).
Aceştia au meritul de a fi introdus în ştiinţă şi practică, idei
valoroase, considerate suport de analiză şi comentarii în
contradictoriu, cum ar fi: existenţa unei ordini naturale şi principiul
“laissez-faire, laissez-passer le monde va de lui même”, neintervenţia
statului în viaţa economică, supremaţia agriculturii faţă de comerţ şi
industrie, ideea reproducţiei capitalului social, a mecanismului
realizării produsului social.
 Adam Smith (1723-1790) primul mare reprezentant al şcolii clasice, a
fost considerat părintele economiei politice ca ştiinţă. A publicat
în anul 1776 lucrarea de referinţă “Avuţia naţiunilor – o cercetare a
naturii şi cauzelor ei”.

 A confirmat şi dezvoltat principiile fiziocraţilor – teoria ordinii

naturale, a “mâinii invizibile”, a liberului schimb; noţiunile de muncă
productivă şi neproductivă; a analizat diviziunea manufacturieră a
muncii şi influenţa ei asupra productivităţii muncii şi avuţiei; a folosit
metoda abstractizării ştiinţifice, analitice (esoterice), sesizând
legătura între complexitatea muncii şi mărimea valorii; a adus
contribuţii importante la explicarea salariului, profitului, rentei,
acumulării capitalului, etc.
 David Ricardo (1772-1823), clasic englez a scris “Principiile economiei
politice şi ale impunerii” punând mărimea valorii în relaţie de determinare
cu timpul de muncă necesar; a dezvoltat teoria repartiţiei venitului naţional,
a explicat formele salariului; a tratat profitul ca parte constitutivă a valorii; a
desăvârşit teoria rentei, făcând distincţia între renta diferenţială de tipI şi de
tip II; a relansat teoria reproducţiei capitalului social; a considerat că la baza
diviziunii muncii şi schimbului internaţional stau costurile comparative şi nu
costurile absolute (aşa cum a procedat Adam Smith).

 Robert Thomas Malthus (1736-1834), un alt clasic englez, a elaborat idei

economice fundamentale în demografie şi teoria rentei. A formulat teza
creşterii populaţiei în progresie geometrică şi a mijloacelor de subzistenţă în
progresie aritmetică, teză care şi astăzi suscită controverse.

 Jean Baptiste Say (1767-1832), de asemenea reprezentant al şcolii clasice

engleze, a publicat lucrările: “Tratat de economie politică” (1803) şi “Curs
complet de economie politică” (1829). A introdus conceptul de
întreprinzător ca agent al producţiei, a fundamentat teoria factorilor de
producţie, teoria utilităţii, legea debuşeelor, demonstrând, în manieră
personală, imposibilitatea teoretică a crizelor de supraproducţie, etc.
 O contribuţie semnificativă la dezvoltarea teoriei economice au avut-o
neoclasicii sau marginaliştii

 În evoluţia ştiinţei economice, un rol de marcă l-au avut reprezentanţii epocii

contemporane, din 1930 şi până în prezent. John Maynard Keynes este cel
mai important reprezentant al perioadei de început, remarcându-se prin
lucrarea “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor” (1936). Contribuţia lui la dezvoltarea teoriei economice se
concretizează în principal în: extinderea analizei, de la nivel microeconomic,
la nivel macroeconomic, determinarea venitului global, înclinaţia spre
investiţii, înclinaţia spre economii, etc.
Gândirea economică românească
 􀂃 Nicolae Şutu (1798-1871) – cu lucrarea “Noţiuni statistice asupra Moldovei”;
 􀂃 Ion Ghica – promotor al împroprietăririi clăcaşilor, liber-schimbist şi
adversar al protecţionismului;
 􀂃 Nicolae Bălcescu – având ca probleme de studiu: desfiinţarea relaţiilor
servile, împroprietărirea clăcaşilor, secularizarea averilor mănăstireşti,
democratizarea impunerii şi a creditului;
 􀂃 Ion Ionescu de la Brad – adept al liberului schimb;
 􀂃 Dionisie Pop Marţian – creatorul doctrinei naţionale româneşti, vizând
emanciparea naţiunii prin industrializare;
 Bogdan Petriceicu Haşdeu – având concepţia că industria este ”mama
libertăţii”;
 Mihail Kogălniceanu – pledând pentru dezvoltarea industriei naţionale,
protecţia şi încurajarea ei;
 Petre S.Aurelian – primul român care elaborează un sistem al creşterii
economice, primul care introduce noţiunea de program economic, susţinător
al politicii protecţioniste;
 G.Bariţiu, A.D.Xenopol, etc.
 În perioada următoare s-au remarcat: Victor Slăvescu, Gheorghe Zane,
Nicolae Iorga, I.N.Angelescu, Gromoslav Mladenatz, etc.
 Virgil Madgearu dezvoltând probleme ca: geneza, caracterul, structura şi
perspectivele economiei româneşti, cooperaţia şi rolul ei în dezvoltarea
statului român, etc.;
 Unul dintre economiştii reprezentativi a fost Mihail Manoilescu – cu
contribuţii în analiza făcută economiei internaţionale şi schimburilor
economice dintre ţări;
 Anghel Rugină – în lucrarea “Principia economica” introduce un nou program
de cercetare denumit “abordarea simultană a echilibrului şi dezechilibrului”.
Obiectul economomiei politice

 Economie – oikonomie – oikos (casă) şi nomos (lege);

 Politică – politeia (organizare socială), polis (oraş, cetate)
 În anul 1615, Antoine de Montchrétien foloseşte pentru prima dată noţiunea
de economie politică în lucrarea “Tratat de economie politică”. Primele
referiri şi încercări de delimitare a câmpului de investigaţii şi afirmare a
economiei ca ştiinţă datează din antichitate. Xenofon vorbeşte despre ştiinţa
economică “bogăţia şi mărimea patrimoniului reprezenta raţiunea de a fi şi
obiectul economiei ca ştiinţă”;
 Aristotel poziţionează economia printre ştiinţele care se ocupă de studiul
existenţei, al comportamentul omului, ca fiinţă socială, membru al unei
comunităţi social-statale, al unei cetăţi.
 economia politică este o ştiinţă a bogăţiei, a avuţiei, însă, primii au pus
accentul pe aspectul individual al bogăţiei, ultimii pe cel social. Adam Smith,
în “Avuţia naţiunilor”, a afirmat că economia politică este o ramură de
cunoştinţe necesare pentru a procura populaţiei un venit şi de a procura
statului un venit pentru serviciile publice. J.B.Say a definit economia ca o
ştiinţă a bogăţiei, a formării, distribuirii şi consumării bogăţiilor.
 Economia este domeniul fundamental şi complex al activităţii umane, care
cuprinde ansamblul faptelor, actelor şi reacţiilor oamenilor, concretizate
în comportamente şi decizii privitoare la atragerea şi folosirea resurselor
economice rare, în vederea producerii, distribuirii, schimbului şi
consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele lor.
 Într-o accepţiune completativă economia este definită ca ştiinţă care
studiază modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte organizaţii fac
alegeri şi cum determină aceste alegeri folosirea resurselor societăţii.
Pentru a înţelege aceste probleme Joseph Stiglitz şi Carl Walsh propun examinarea a cinci concepte:

 - compromisurile – luarea deciziei de a cheltui mai mult pe un bun te obligă

să cheltuieşti mai puţin pe altceva;
 - stimulentele – de exemplu, dacă salariul economiştilor creşte comparativ cu
cel al medicilor creşte stimulentul alegerii facultăţii de ştiinţe economice;
 - schimbul – cînd facem schimburi cu alţii, aria alegerilor fiecărui individ
creşte;
 - informaţia – pentru a face alegeri inteligente trebuie să căutăm şi să
deţinem informaţii;
 - distribuţia – alegerile pe care le facem determină distribuirea avuţiei şi a
venitului în societatea noastră.
Metoda economiei politice
 Etimologic, metodă derivă din gr.methodos – cale, mijloc, mod de
prezentare, transpus ştiinţific. Francis Bacon spunea că metoda este “un far
care luminează drumul călătorului”.
 În economie, metoda reprezintă ansamblul principiilor, procedeelor şi
tehnicilor de cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii, să
descopere noi adevăruri şi să rezolve eficient cât mai multe probleme
practice. Metoda trebuie privită ca: metodă de cercetare şi metodă de
expunere a rezultatelor cercetării.
Metode utilizate în economie sunt:

 Analiza – metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe

descompunerea unui întreg în elementele lui componente şi studierea
fiecăreia dintre acestea. Analiza poate fi inductivă, când se porneşte de la
particular la general, de la gândirea abstractă la generalizarea ştiinţifică sau
deductivă, de la general la particular, putând fi explicate fenomene
particulare, în tot ce au ele esenţial.
 Sinteza – constă în reunirea elementelor obţinute prin analiză, stabilirea
legăturilor dintre ele şi cunoaşterea proceselor pe baza acestei reuniri.
 Experimentul economic – intervenţia conştientă, activă, controlată, în viaţa
economică reală, cu scopul de a verifica oportunitatea, necesitatea,
eficacitatea unor acţiuni de politică economică, de organizare, conducere,
elaborate pe baza unor experienţe sau modele stabilite dinainte.