Regii romei

De Denisa
Ciucurescu
Regii Romei înainte de a fii
republică
3. Tullus
2. Numai Hostilius
1. Pompilius (673-642
Romulus(753 (715-674 î.Hr)
-716 î,Hr) a î.Hr)
fost cel ce a
înfinţat 4.Ancus
cetatea Romei Marcius(642
-617 î.Hr)
7.Lucius
Tarquinius
Superbus
5. Lucius 6. Servius (535-510
Tarquinius(61 Tullius (578- î.Hr)
6-579 î.Hr) 535 î.Hr)
 Alegerea regelui

La moartea regelui, Roma intra într-o perioadă

de interregum. Senatul se întâlnea și numea
un Interrex pentru a servi o perioadă nedefinită
(de obicei mai puțin de un an) cu singurul rol de
a nominaliza următorul rege al Romei.
 Odată ce Interrexul găsea un
nominalizat potrivit pentru, el
era adus în fața Senatului, iar
Senatul îl revizuia. Dacă era
acceptat de către Senat,
Interrexul convoca Adunarea
curiată și participa ca
președinte al adunării în
timpul alegerii regelui.

După ce a fost ales de către

Senat, poporul putea să îl
accepte sau nu.
Ca să fie rege trebuia să săvârșească alte 2 lucruri:
-  era necesară obținerea acordului divin al
zeilor care respectau numirea sa prin auspicii, din
moment ce regele era înaltul preot al Romei
- acordarea Imperiumului regelui, adică
Imperiumul putea fi acordat doar unei persoane pe care
zeii o considerau favorabilă
Oficii republicane din partea regelui

Cu regele plecat, Roma ducea lipsă de conducere. Pentru a salva situaţia, a

fost instituiţi consulii . Iniţial, consulii deţineau toate puterile regelui doar
că în forma a două persoane care îşi puteau exercita dreptul de veto asupra
acţiunilor celorlalti şi serveau alături pe un mandat de un an.
 Cât pentru autoritatea religioasă a regelui, aceasta era împărţită între
două oficii religioase: Rex Sacrorum şi Pontifex Maximus. Rex
Sacrorum era de jure cel mai înalt oficial religios al Republicii, al cărui
unic rol era de a face sacrificiul anual către Jupiter care fusese rezervat
până atunci regelui. Pontifex Maximus, însă, era de facto cel mai înalt
oficiu religios. În acesta, era învestită majoritatea autorităţii religioase a
regelui . El avea puterea de a numi toate Virginele Vestale, Flamenii,
Pontifii şi chiar şi pe Rex Sacrorum. La începutul secolului I  î.Hr., Rex
Sacrorum era aproape uitat, iar Pontifex Maximus primise autoritate
religioasă aproape completă  pentru religia romană.
  La nouă ani după expulzarea lui Tarquinius, romanii au instutuit
dictatura. Acestui dictator îi era oferită autoritatea completă asupra
tuturor problemelor civile şi militare ale Romei, neexistând drept de
apel la deciziile sale. Puterea sa era atât de absolută încât romanii abia
îndrăzneau să numească un dictator în vremuri de pericole severe.
Singurul lucru care împiedica dictatorul de a nu deveni rege era
mandatul său pe o perioadă limită de şase luni.
           
 Cu ascensiunea lui Iulius Cezar şi a fiului său adoptiv Octavian ,
puterile regelui aproape reveniseră ca înainte. Iulius Cezar a fost
ales atât Pontifex Maximus, dar şi dictator pe viaţă, ceea ce-i
oferea toate puterile regilor antici, şi chiar unele mai mari. După
asasinarea sa în Idele lui Martie, 44 î.Hr., fiul său adoptiv Octavian
a câştigat puterea Imperiumului Consular şi puterile Tribunului
Poporului, combinate cu poziţiile de Pontifex Maximus şi Princeps
Senatus, devenind aproape identic regelui. Ceea ce a readus în final
Roma la un sistem monarhal, însă, a fost câştigul lui Octavianus 
privind puterea de a numi un succesor la toate puterile sale. Odată
cu aceasta, Republica Romană a sfârşit, iar Imperiul Roman
condus de împăraţii romani şi monarhi a revenit la putere.