Sunteți pe pagina 1din 50

SISTEMUL DE INVATAMANT

• Sistemul de invatamant reprezinta principalul


subsistem al sistemului de educatie, care se refera la
organizarea institutionala a invatamantului.
• In cadrul sistemului de invatamant sunt reunite
institutiile specializate implicate in procesul de
educatie, cercetare si cultura, responsabile de
realizarea in mod organizat, planificat si metodic a
dezideratelor educative.
• In viziune postmodernista, sistemul de invatamant, in
sens larg,cuprinde “ansamblul institutiilor care
participa la organizarea arhitecturii scolare, adica la
derularea generala a studiilor pe cicluri, orientari,
filiere etc.”

• In sens restrans sistemul de invatamant cuprinde


institutiile scolare (scoala primara, gimnaziul, liceul,
invatamantul profesional si superior), organizate pe
trepte, cicluri si ani de studii. Privit din acest punct de
vedere, sistemul de invatamant este definit ca sistem
scolar, 
Functiile sistemului de invatamant

• Sistemul de invatamant, asemanator educatiei in general,


realizeaza cele trei functii educationale principale si
anume:
• a) functia cognitiva, instructiv-educativa si culturala,
care formeaza pe “homo cogitans” (omul care gandeste);
• b) functia praxiologica, de munca si aplicare a
cunostintelor in practica, care formeaza pe ”homo faber”
(omul care munceste si creeaza);
• c) functia axiologica, de valorizare, de evaluare, care
formeaza pe “homo estimans” (omul care apreciaza,
valorizeaza) (vezi Ioan Bontas, 1997, p. 243)
Functii secundare
• a) functia ecomomica, de asigurare a fortei de munca in
conformitate cu nevoile societatii si cu aspiratiile
membrilor ei;
• b) functia de socializare, de pregatire a tinerei generatii
pentru integrarea optima in mediul socio-profesional si
formare a competentelor de comunicare interumana, a
capacitatilor de a lucra in echipa, a tolerantei si a
respectului reciproc;
• c) functia de dezvoltare si exersare in conditii optime
a talentelor, cultivarea interesului pentru anumite
domenii si de spijinire a afirmarii personalitatii fiecarui
individ;
Structura sistemului de
invatamant

Sistemul national de invatamant – asa cum este


definit in Legea Invatamantului Nr. 84/1995 – este
constituit din “ansamblul unitatilor si institutiilor de
invatamant de diferite tipuri, niveluri si forme de
organizare a activitatii de instruire si educare”,
cuprinzand “unitati si institutii de invatamant, de stat
si particulare” (Art. 15).
Sistemul national de invatamant
cuprinde:
• 1) invatamantul prescolar: grupa mica; grupa mijlocie; grupa
mare, pregatitoare pentru scoala;
• 2) invatamantul primar: clasele I–IV;
• 3) invatamantul secundar:
• – invatamantul gimnazial, secundar inferior, clasele V–IX;
•  - invatamantul liceal, secundar superior, clasele X –XII/XIII;
•  - invatamantul profesional: anii I– II/III;
• 4) invatamantul postliceal;
• 5) invatamantul superior:
• – invatamantul universitar – de scurta durata (colegii de 3 ani)
• - de lunga durata (facultati de 4–6 ani);
• – invatamantul postuniversitar (master, studii aca-demice, studii
de specializare, cursuri de perfectionare postuniversitare,
doctorat);
La acestea se adauga si alte forme de educatie
precum:
6) Educatia permanenta
7) Invatamantul deschis la distanta
8) Invatamantul particular
9) Invatamantul pentru minoritati
10) Invatamantul special
Principiile de organizare si functionare a
sistemului national de invatamant

• 1. Principiul invatamantului deschis si democratic


• 2. Principiul invatamantului general obligatoriu
• 3. Principiul invatamantului de stat gratuit
• 4. Principiul desfasurarii invatamantului de toate gradele
in limba romana; dreptul minoritatilor de a studia in limba
materna
• 5. Principiul invatamantului unitar
• 6. Principiul libertatii constiintei si a dreptului la credinta
religioasa
• 7. Principiul sprijinirii elevilor cu performante deosebite
• 8. Principiul invatamantului apolitic
• 9. Principiul autonomiei universitare
• 10. Principiul educatiei permanente
EDUCABILITATEA. FACTORII
DEVENIRII FIINTEI UMANE (def ed)

• „capacitatea omului de a fi receptiv la influente


educative si de a realiza, pe aceasta cale, acumulari
progresive concretizate in diferite structuri de
personalitate."
• ‘’ansamblul posibilitatilor de a influenta cu mijloace
educative formarea personalitatii fiecarui individ
uman, in limitele psihogenetice ale speciei noastre si a
particularitatilor innascute care confera fiecaruia
individualitatea sa genetica."
TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA :
ESENTA, MECANISME, LIMITE
• Teoriile ereditariste ( ineiste)
• Aceste teorii sustin rolul fundamental al ereditatii in devenirea fiintei
umane, avandu-si originile in cercetarile biologilor. In viziunea lor
ereditatea determina orice evolutie a omului. Ion Dumitru si Dorel
Ungureanu considera ca principala limita a acestei teorii este
descosiderarea factorilor de mediu si educatie in devenirea fiintei
umane.
–  Teoriile ambientaliste :
• Spre deosebire de ereditaristi, reprezentantii acestor teorii afisau o
incredere absoluta in puterea si valoarea factorilor socio-educationali :
• - mediul,
• - educatia.
• Ei neaga rolul ereditatii. Desi s-au situat la poli opusi, reprezentantii
teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat
in sustinerea ideilor lor din rezultatele unor cercetari apartinand
domeniului biologieI
Teoria dublei determinari
Cu intentia de a depasi caracterul nestiintific si
unilateral al celor doua orientari mentionate, unii
cercetatori au adoptat o pozitie de mijloc. Ei
recunosteau interactiunea celor trei factori : ereditate,
mediu, educatie in procesul formarii fiintei umane.
FACTOIRII DEVENIRII FIINTEI
UMANE
• Ereditatea –o premiza a dezvoltarii psihoindividuale
• Ereditatea este caracteristica biologica a fiintelor ce
desemneaza complexul de predispozitii care se transmit
de la ascendenti la descendenti prin intermediul
mecanismelor genetice.
• Fiecare om este purtatorul, atat al trasaturilor generale ale
speciei umane : pozitia bipeda, structura anatomo-
fiziologica, tipuri de reflexe, cat si a caracterelor ereditare
care ii sunt transmise pe linie directa de la proprii sai
ascendenti : culoarea pielii, ochilor, conformatia fetei,
anumite particularititi ale grupei sanguine etc.
• Ereditatea generala si cea particulara alcatuiesc substratul
material al ereditatii.  
• Mediul, cadru de existenta si dezvoltare
psihoindividuala :
• Mediul este ansamblul conditiilor naturale, materiale si
sociale ce alcatuiesc cadrul de existenta al omului si care ii
ofera acestuia o diversitate de posibilitati de dezvoltare
psihoindividuala.
• Din acest punct de vedere ne intereseaza in principal :
• - care este structura mediului;
• - ce componente structurale ale mediului au o influenta mai
mare asupra personalitatii umane;
• - cum actioneaza mediul asupra devenirii fiintei umane.
• Structura mediului se prezinta astfel : in functie de
momentul de referinta din viata omului, inainte de nasterea
sa sau dupa, vorbim de influente ale mediului intern si de
influente ale mediului extern.
• 3.3. Educatia, factor determinant al dezvoltarii
psihoindividuale a fiintei umane
• 3.3.1 Definitie
• Educatia este factorul hotarator al dezvoltarii psihoindividuale a
persoanei. Ea sistematizeaza si organizeaza influentele
mediului. Are o functie sociala, fiind intermediarul intre om si
conditiile de mediu.
• Copilul dobandeste prin educatie norme, valori, modele care se
manifesta apoi ca optiuni personale, in comportamentul sau.
• Formarea si dezvoltarea personalitatii umane este deci, un
proces orientat, organizat si constientizat prin educatie. In acest
sens, E. Surdu arata ca :
• „Educatia depisteaza dispozitiile ereditare, le diferentiaza, le
modifica, le grabeste functionarea, le suplimenteaza forta,
facand din ele calitati”.Totodata, „influentele mediului,
neorganizate, sunt directionate de educatie, oferindu-le omului in
forma pedagogica, pentru a le face durabile si consecvente.” 
STRUCTURA
Personalitatea
SI DINAMICA PERSONALITATII
 def
educatori
Trebuie să deosebim persoana de personalitate. Persoana
desemnează individul uman concret. Personalitatea –
construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul
înţelegerii şi explicării modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce
caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim
persoana umană.
Caracteristici ale personalităţii:
globalitatea – personalitatea cuiva este constituită din
ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei
persoane, identificarea ei printre ceilalţi.
coerenţa – existenţa unei anume organizări şi interdependenţă
ale elementelor componente ale personalităţii; personalitatea
nu este un ansamblu de elemente juxtapuse ci un sistem
funcţional format din elemente interdependente.
permanenţa (stabilitatea) temporală – deşi o persoană se
transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea psihică
Trăsătura psihică – concept ce evidenţiază aceste
însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei
persoane sau ale unui proces psihic. În plan
comportamental, o trăsătură este indicată de
predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate
de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod
relativ de comportare marcat de stângăcie,
hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată.
Tipurile: structuri sau configuraţii specifice formate din mai
multe trăsături: introvertit, extravertit ciclomatic.
Tipologii constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei
fizice, corporale:
tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini
şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltat – căruia îi
sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un
profil numit ciclomatic – voiciune, mobilitate, optimism, umor,
spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţii
sociale, înclinaţii către concesii şi compromisuri, spirit mai
practic etc.;
tipul astenic – cu corp slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi
subţiri, căruia i se asociază un profil psihologic numit
shizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare,
sensibilitate, meticulozitate, un simţ acut al onoarei,
manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de
inferioritate;
tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată.
Temperamentul (subsistem al
personalităţii)

Cele patru tipuri clasice de temperament sunt (în funcţie de
activitatea sistemului nervos):
Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între
entuziasm şi decepţie, cu tendinţa de exagerare în tot ceea ce
face; foarte expresivă, uşor de “citit”, gândurile şi emoţiile i se
succed cu repeziciune.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru.
Persoanele cu acest temperament au în general o bună
dispoziţie, se adaptează uşor şi economic.
Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi
lentă, calmă. Puţin comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine
performanţe deosebite la muncile de lungă durată.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca şi flegmaticul,
dar îi lipsesc forţa şi vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o
viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de
sine şi unei încrederi reduse în forţele proprii.
Caracterul
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a
personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.
Termenul de caracter, care provine din greaca
veche, înseamnă tipar, sistem de trăsături, stil de
viaţă. Acest termen ne trimite la structura profundă
a personalităţii ce se exprimă prin comportamente.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă
de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii
afective, comportamentale şi cognitive. Nu
totdeauna între cele trei tipuri de reacţii există un
acord deplin; uneori, ceea ce simţim nu e în acord
cu ceea ce gândim despre ceva şi nu totdeauna
acţionăm conform sentimentelor noastre.
 Scările inventarului de personalitate California:
 Dominanţă – evaluează factorii aptitudinali specifici liderului, dominanţa, tenacitatea şi
iniţiativa socială.
 Acceptare de sine – se referă la factori cum ar fi simţul valorii personale şi capacitatea de a
gândi şi acţiona independent.
 Independenţă – evaluează libertatea deciziei şi capacitatea de a acţiona în funcţie de
propriile dorinţe.
 Empatie – capacitatea unui individ de a sesiza cu cea mai mare exactitate posibilă cadrul de
referinţă intern şi componentele emoţionale ale unei alte persoane şi de a le înţelege ca şi cum
ar fi el însuşi această persoană.
 Responsabilitate – această scară identifică persoanele cu un caracter onest, responsabile şi
conştiincioase.
 Socializare – indică nivelul de maturitate şi spiritul de echitate socială la care a ajuns
individul.
 Autocontrol – evaluează gradul şi suficienţa dominării de sine şi absenţa impulsivităţii şi
egocentrismului.
 Toleranţă – identifică persoanele ce au convingeri şi atitudini sociale care nu sunt bazate pe
prejudecăţi; receptive şi tolerante.
 Realizare de sine prin conformism – identifică factorii de interes şi motivaţionali care
facilitează realizarea de sine în condiţiile în care conformismul este un comportament pozitiv.
 Realizarea de sine prin independenţă – identifică factorii de interes şi motivaţionali care
facilitează realizarea de sine în condiţiile în care autonomia şi independenţa sunt
comportamente pozitive.
 Adolescenţa este perioada în care încep să se cristalizeze principalele trăsături de caracter.
Aptitudinile
 Definiţie (A. Cosmovici): aptitudinile reprezintă însuşiri ale
persoanei care, în ansamblul lor, explică diferenţele constante
între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.
Clasificarea aptitudinilor:
Aptitudini simple (care favorizează realizarea a numeroase
activităţi), la rândul lor împărţite în:
 Aptitudini generale (prezente în aproape toate domeniile);
 Aptitudini de grup (care permit realizarea cu succes a unui grup de
activităţi);
 Aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrâns de
activităţi, existenţa acestora este destul de contestată).
Aptitudini complexe – sunt acele aptitudini care permit
realizarea unei activităţi mai ample, de tip profesional
(aptitudine tehnică, aptitudine muzicală).
Aptitudini generale – inteligenţa
Singura aptitudine generală admisă actualmente este
reprezentată de inteligenţă. La nivel intuitiv, omul
inteligent este cel capabil de a rezolva probleme ce
apar în viaţa de zi cu zi cu mai multă uşurinţă decât
majoritatea oamenilor.
Pentru măsurarea inteligenţei, este folosit conceptul
de coeficient de inteligenţă, calculat după formula:
QI =

vârsta mentală
 100
vârsta crono log ică
FINALITAȚILE EDUCAȚIEI
Finalitatile educatiei reprezinta orientarile
asumate la nivel de politica a ed in vederea
realizarii activitatii de formare-dezvoltare a
personalitatii umane, conform anumitor valori
angajate in proiectarea sistemului si a
procesului de invatamant.
Finalităţile educaţiei se structurează pe trei
niveluri ierarhic organizate:
ideal educaţional;
scopuri educaţionale;
obiective educaţionale;
IDEAL EDUCAȚIONAL
Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei
societăţi într-o anumită etapă istorică sub forma unui
model dezirabil de personalitate umană. Idealul
educaţional are un nivel ridicat de generalitate şi se
atinge pe termen lung, la realizarea sa contribuind
sistemul educativ în ansamblul său. Prin conţinutul său
instructiv-educativ, idealul educaţional este rezultatul
unui proces de raţionalizare, generalizare a unor
fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice
unei etape istorice, proces în urma căruia se proiectează
apoi trăsăturile fundamentale ale omului pe care
educaţia urmează să-l formeze.
Idealul educaţional realizează legătura dintre ceea ce
este şi ceea ce trebuie să devină omul în procesul
educaţiei.
 SCOP
Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi
educaţionale cu nivel mediu de generalitate, care se
realizează în intervale medii de timp. Scopurile
educaţionale sunt anticipări mentale ale diverselor
acţiuni de formare a personalităţii umane şi se referă
la rezultatele ce urmează să se obţină în cadrul unui
şir de acţiuni educaţionale.
Geissler distinge existenţa a patru perechi de
scopuri, contradictorii dar, în ultimă instanţă,
complementare:
scopuri materiale (centrate pe asimilarea de
informaţii) şi scopuri formale (urmărind modelarea
aptitudinilor şi cultivarea personalităţii);
scopuri de conţinut (centrate pe achiziţionarea de
cunoştinţe punctuale) şi scopuri comportamentale
(formarea şi interiorizarea unor acţiuni sau
deprinderi);
scopuri utilitare (axate pe formarea deprinderilor şi
competenţelor cerute de activitatea practică) şi
scopuri nepragmatice (vizează formarea unor
conduite fără o finalitate practică imediată);
scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei
materii) şi scopuri supradisciplinare (dezvoltarea
inteligenţei, motivaţiei etc.);
OBIECTIVE
Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un
nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale
scurte de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de
lecţii. Obiectivele educaţionale sunt enunţuri cu
caracter anticipativ care descriu în termeni exacţi
rezultatele aşteptate a fi obţinute la finele unei
secvenţe de instruire.
• Clasificari ale obiectivelor educatiei:
• In functie de domeniile vietii psihice:
• 1. obiective cognitive: vizeaza insusirea de cunostinte,
deprinderi si capacitati intelectuale;
• 2. obiective afective: se refera la formarea de
sentimente, interese, atitudini.
• 3. obiective psiho-motorii: vizeaza comportamente de
ordin fizic.
In functie de gradul de generalitate
1. obiective generale, cu grade diverse de generalitate,
denumite de unii autori si finalitati sau scopuri ale
educatiei;
2.obiective concrete ce pot fi exprimate operational
PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

• Procesul de învatamânt este principalul subsistem al


sistemului de învatamânt în cadrul caruia se
realizeaza instruirea si învatarea elevilor si studentilor
prin intermediul activitatilor proiectate, organizate si
dirijate de catre profesori, în conformitate cu anumite
norme si principii didactice, într-un context
metodic adecvat, apelând la resurse materiale si
didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor
educatiei.
În cadrul procesului de invăţământ se desfăşoară
următoarele tipuri de activităţi:
a) de predare, învăţare şi evaluare;
b) manageriale;
c) economico-financiare;
d) administrativ-gospodăreşti;
e) în afara clasei şi a şcolii.
Dimensiunea structurală a procesului de
invătământ vizează sursele pedagogice angajate de
sistem pentru realizarea calitativă a activității
didactice si relatiile de colaborare instituite de
"scoală" cu societatea civila in general, cu
comunităţile educative, teritoriale şi locale, in mod
special.
Această dimensiune a procesului de invăţământ
reflectă structura materiala şi structura de relaţie a
sistemului, care asigură:
- repartizarea resurselor pedagogice (materiale,
umane, financiare, informaţionale), disponibile la
un anumit moment dat;
- atragerea resurselor pedagogice suplimentare din
direcţia agenţilor sociali (economici, politici,
culturali) interesaţi să investească în invătământ.
Resursele umane se referă, în primul rând la profesor,
care, pentru a realiza o activitate instructiv-educativă
eficientă, are nevoie de anumite calităţi: competenţă
profesională şi pedagogică, măiestrie şi tact
pedagogic, stil modern de predare - învăţare -
evaluare, conştiinţă profesională, aptitudini
organizatorice şi tehnici necesare mânuirii mijloacelor
de învăţământ.
Conţinuturile invăţământului cuprind valorile
ştiinţifice, tehnice şi umaniste, structurate în
programele şi manualele şcolare pe baza unor criterii
ştiinţifice, psihologice şi pedagogice. Stabilit in
concordanţă cu obiectivele pedagogice, conţinutul
orientează întregul proces de predare-învăţare şi
evaluare.
Formele de organizare a activităţii didactice asigură
aplicarea şi realizarea obiectivelor precum şi a
conţinuturilor prin lecţii desfăşurate în clase,
cabinete, laboratoare, ateliere şcolare, terenuri
staţiuni experimentale, vizite, excursii didactice,
cursuri, seminarii, activităţi în producţie şi de
cercetare ştiinţifică.
Strategiile didactice constituie instrumentele de
realizare a obiectivelor pedagogice şi a conţinuturilor.
Ele sunt dependente, în primul rând, de obiective şi
conţinuturi, precum şi de nivelul de dezvoltare a
gândirii elevilor, de cunoştinţele lor anterioare.
Strategiile didactice pot fi explicativ-demonstrative,
algoritmice, euristice, inductive, deductive, prin
analogie şi, mai ales, combinate
Analiza relaţiilor. Funcţionalitatea procesului de
invăţământ este asigurată de interacţiunile existente
între componentele sale, obiectivele şi conţinuturile
fiind cele care determină alegerea formelor de
organizare, a strategiilor, a metodologiei şi
tehnologiei didactice.
Procesul de invatamant reprezinta o parte componenta a procesului
pedagogic de ansamblu ce se desfasoara in scoala, in scopul formarii
unei personalitati multilaterale si armonios dezvoltate.
Procesul de invatamant este o activitate la care participa simultan
cadrele didactice si elevii. Activitatea desfasurata de cadrele didactice
este numita predare, iar cea depusa de elevi este numita
invatare.Procesul de invatamant include ca elemente componente,
predarea si invatarea, aflate in stransa legatura.Dimensiunea
operaţională a procesului de invăţământ vizează, acţiunea concretă
realizată de cadrul didactic, respectiv "de cel care instruieşte pe
cineva" în sala de clasă, cabinet, laborator.Această acţiune concretă,
integrată în activitatea de predare-invătare-evaluare, include
următoarele patru operaţii:
- definirea obiectivelor pedagogice operaţionale ale activitătii
didactice;
- stabilirea conţinutului activităţii didactice;
- aplicarea metodologiei necesare pentru reuşita activităţii didactice;
- asigurarea evaluării rezultatelor activităţii didactice.
• Componentele de baza ale procesului de invatamant sunt :
• - obiectivele invatamantului
• - agentii actiunii (profesori, elevi)
• - campul relational (profesor-elev, elev-elev)
• - principiile procesului de invatamant
• - curiculum scolar (continutul invatamantului)
• - metode de invatamant
• - mijloacele de invatamant
• - forme de organizare si proiectare didactica
• - evaluarea in procesul de invatamant
Conditiile si factorii de crestere a
eficientei procesului de invatare
• Realizarea coerentei componentelor procesului de invatamant:
• -legatura stransa dintre obiective si continut determina tipul lectiei, strategia
didactica necesara, formele de predare, invatarea, evaluare, mijloacele de
invatamant si locul folosirii lor, precum si instrumentele de evaluare a
rezultatelor.
• -gradul de organizare a activitatii instructivo-educatie, concretizarea intr-un
management scolar modern, planificari si programe bine alcatuite, respectand
cerintele pedagogice de alcatuire a programului.
-calitatea vietii scolare se manifesta in lectii si activitati cu caracter creativ, in
calitatea performantelor obtinute de elevi, in ordine, disciplina si curatenie si
intr-o baza didactica moderna;
-calitatea factorilor umani:
• -competentele stiintifice de specialitate ale profesorilor, aptitudinile lor
psihopedagogice si metodice, constiinta profesionala, receptivitatea fata de
nou, conditioneaza cresterea eficientei procesului de invatamant;
• - tot in aceasta directie au influenta si calitatile intelectuale ale elevilor,
frecventa la cursuri, pregatirea ritmica a lectiilor, folosirea unor metode
rationale de invatare.
• Personalitatea profesorului
• Calitatile si trasaturile de personalitate necesare profesorului
sunt:
• -umanism: sensibilitate fata de problemele vietii, tineretului;
• -responsabilitatea sociala: profesorul sa fie convins ca in
invatamant se formeaza toate cadrele necesare in toate
sectoarele de activitate;
• -constiinciozitate, simtul datoriei, seriozitate in pregatirea
activitatilor didactice si educative, punctualitate;
-sociabilitate.
Trasaturi de vointa si de caracter:
• -fermitate, hotarare, perseverenta, respect si obiectivitate in
aprecierea elevilor;
• -pasiune pentru meseria de profesor si comportament civilizat;
• -exigenta echilibrata, modestia;
• -cultura generala ca sa poata sa predea interdisciplinar obiectul
de specialitate.
• Stilul educational constituie o sinteza de calitati, capacitati si
componente educationale, manifestate in modalitati de proiectare,
organizare, desfasurare si evaluare a activitatilor instructiv-educative.
Tipologia stilurilor
• -in plan vertical:
• individuale (identitatea fiecarui profesor);
• grupale (profesorii cu particularitati stilistice asemanatoare).
-in plan orizontal: in functie de criterii ca orientarea continuturilor,
structuri de comunicare, procedee motivationale.
Dupa eficienta invatarii si satisfactie (natura motivatiei in grup):
• stil centrat pe profesor (profesorul domina, detine integral controlul
invatarii);
• stil centrat pe elev (profesorul permite elevilor sa participe la deciziile
privind organizarea si conducerea invatarii).
• Dupa structura de personalitate a profesorului:
• apropiat sau distant;
• metodic, sistematic sau neorganizat;
• stimulativ sau rutinar. Stilul cel mai eficient este cel optim in
raport cu conditiile date.
INVATAREA

Prin invatare se intelege, in limbaj comun, activitatea


efectuata in scopul insusirii anumitor cunostinte, al
formarii anumitor deprinderi sau dezvoltarii unor
capacitati. In sens mai larg, social, invatarea inseamna
dobandire de experienta si modificare a
comportamentului individual.
• In activitatea procesuala se disting urmatoarele etape:
• - perceperea materialului
• - intelegerea
• - insusirea cunostintelor
• - fixarea in memorie
• - aplicarea
• - actualizarea cunostintelor
• - transferul cunostintelor
In procesul invăţării sunt implicate majoritatea proceselor
cognitive, volitive, afective, apoi atentia şi limbajul,
motivatiile, aptitudinile, interesele de cunoaştere si
profesionale, fiecare având un rol bine definit.
Perceptiile au un rol important in invatare, intrucât ofera
materialul necesar reprezentărilor, memoriei şi gândirii,
diferentieaza un obiect de altul prin reflectarea structurii
şi a semnificafiei.Este necesar ca in procesul invatarii
profesorul să aibă in vedere dezvoltarea la elevi a
diferitelor tipuri de perceptie şi mai ales a celei vizuale,
intrucât aproximativ 90% din informatii ne vin pe aceasta
cale. De asemenea, pe baza perceptiei se dezvolta şi
spiritul de observare, ca forma de organizare a acesteia.
Reprezentarile sunt importante in procesul invatarii,
intrucât oferă materialul necesar gândirii pentru
generalizări sub formă de notiuni, legi, reguli, principii,
precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai tarziu prin
actualizare.
Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a
informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere sau
reproducere a acesteia într-o formă selectivă, constituie
baza activităţii de învăţare. Reproducerea prin
mecanismul asociatiilor, repetările concentrate când
materialul de învăţat este redus ca volum şi uşor de
înţeles, fragmentarea lui, esalonarea repetărilor când
este voluminos, cresc eficienţa procesului de învăţare.
Folosind exerciţiile de repetare logică şi creativă,
profesorul va avea în vedere dezvoltarea la elevi a
memoriei voluntare, a rapidităţii, a volumului,
promptitudinii şi a fidelităţii acesteia.
Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar,
de formare a conceptelor şi structurilor operaţionale, de înţelegere a
realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol esenţial în
procesul învăţării şcolare.
Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi,
prin combinarea experienţei anterioare. Ea are un rol deosebit în
elaborarea de produse noi, originale, sub diferite forme, materiale sau
ideale.Crearea de imagini noi are loc cu ajutorul unor procedee cum
sunt: reorganizarea cunoştinţelor, combinarea şi recombinarea lor,
disocierea si fuzionarea în forme noi, metaforizarea, schematizarea,
tipizarea, amplificarea, diminuarea, miniaturizarea, substituirea
Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea
scoarţei cerebrale şi concentrarea proceselor psihice în scopul
cunoaşterii materialului de învăţat, care este selectat şi filtrat în
funcţie de interese şi motivaţii. Eficienţa învăţării depinde în mare
măsură de concentrarea şi stabilitatea atenţiei, de distributivitatea şi
flexibilitatea ei.
 Învăţarea şcolară se desfăşoară pe baza unor condiţii interne, în cadrul cărora acţionează
o multitudine de factori, biologici şi psihologici, determinându-i eficienţa sau ineficienţa.
 Factorii biologici, cu influenţe mai importante asupra procesului învăţării sunt: vârsta,
dezvoltarea mecanismelor neurodinamice ale învăţării, funcţiile analitico-sintetice ale
creierului, irigarea cu sânge a scoartei cerebrale, particularităţile anatomo-fiziologice ale
analizatorilor, starea sănătăţii organismului, potenţialul genetic, somnul şi bioritmul
intelectual.
 Factorii psihici sunt: stadiul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii, psihomotorii,
afective şi socio-morale, nivelul de inteligenţă, aptitudinea şcolară, aptitudinile speciale,
spiritul de observare etc.
 Condiţiile externe includ o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi
psihoergonomici.
 Eficienţa invăţării depinde nu numai de condiţiile interne ale invăţării, adică de
procesele cognitive, afective, volitive, de motivaţie, atenţie, interese de cunoaştere,
aptitudini şi atitudini, ci şi de anumite condiţii exteme, aproape tot atât de importante.
 Statusul profesorului. Pregătirea profesorului pentru activităţile didactice condiţionează
in cea mai mare măsură succesul şcolar al elevilor. Această pregătire incepe cu alcătuirea
planificării materiei de predat, unde va preciza la fiecare capitol numărul de lecţii, scopul
obiectivele operaţionale ce urmează a fi realizate, strategiile didactice, materialul
didactic si instrumentele de evaluare a cunoştinţelor sau deprinderilor.
Forme de invăţare
Învăţarea spontană, neorganizată din cadrul familiei sau al
profesiunilor
Învăţarea scolară se caracterizează prin aceea că are un caracter
sistematic, organizat, este dirijată de către profesor, se
realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de
învăţare respectând principiile didactice şi este supusă feed-
back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a
rezultatelor obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea
greşelilor.
Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice
de către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului
social. Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se
încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi
sistematică.
In concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de invatare este mai
bun decat altul. Principalul este ca fiecare elev tinde sa-si
formeze, cu timpul, un stil propriu de invatare, si pe care,
practicându-1 sistematic, se va gasi intr-o situatie confortabila.