COMUNICAREA.

IMPORTANȚA COMUNICĂRII.

DANILIUC NATALIA
 SUBIECTE PENTRU DISCUȚII

1. CARACTERISTICA GENERALĂ ȘI EVOLUȚIA COMUNICĂRII.

DEFINIȚII. PARTICULARITĂȚILE COMUNICĂRII.
2. AXIOMELE (PRINCIILE) COMUNICĂRII.
3. ACTIVITATEA COMUNICATIVĂ ȘI APTITUDINILE COMUNICATIVE
 Etimologic, cuv. comunicare, provine din limba latină, de la cuv.
communis cu sensul: de a transmite, a fi (a pune) în relație.

Primele preocupări practice cu privire la comunicare, le-au avut grecii,

pentru care, arta cuvântului, măiestria de a-ți construi discursul și de a-l
exprima era o condiție indispensabilă a statului de cetățean.

Apogeul dezvoltării comunicării, sub toate aspectele ei îi revine epocii

moderne.
Pe lângă termenul, COMUNICARE
și termenii limbă, limbaj, vorbire,
utilizarea acestora trezește
un oarecare echivoc semantic.
 Limba – reprezintă un sistem de semne, ce
funcționează în calitate de mijloc de comunicare și
instrument al gândirii.

Limba, include cuvintele cu semnificația lor,

sintaxa (reguli), de asemenea fonemele (vorbirea orală)
și grafemele (vorbirea scrisă).
 Limbă – (în sens uzual) – produs social
particular al facultății limbajului, ansamblu de
convenții necesare comunicării, schimbului de
informații, adoptate în mod mai mult sau mai puțin
convențional de către vorbitorii unei societăți,
pentru exercitarea acestei funcții de vorbire.
 Limbajul – semnifică ceea ce este comun în modul în care
toate ființele omenești folosesc cuvântul sau scrisul.

Limbajul – este un sistem de comunicare, alcătuit din sunete

articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă
gândurile, sentimentele și dorințele.

Limbajul, vorbirea este un proces de comunicare

prin intermediu limbii.
 VORBIREA este o activitate de codare, iar ascultarea este
activitatea de decodare a comunicării.

Vorbirea, este asemeni unei OGLINZI, FERESTRE...

a eului, personalității noastre.

!!! Vorbirea este un act INDIVIDUAL, pe când Limba este un

fenomen SOCIAL, de grup.
 COMUNICAREA
este strâns legată de existența noastră ca oameni, iar apoi ca
societate, datorită faptului că ființele umane și comunicarea sunt
interdependente.
Fără comunicare și limbaj, noi ca ființe sociabile, ce interacționăm și
relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în totalitate prin intermediul
actului comunicării, viața noastră pe terra ar fi inutilă, ne interesantă.
 COMUNICAREA
este un proces dinamic, aflat într-o continuă schimbare.

Societatea își datorează existența comunicării interumane, ea

înseamnă comunitate umană și este privită ca un proces care
implică participarea tuturor membrilor societății respective.
 Comunicarea
este procesul împărtășirii cu o altă persoană sau
cu alte persoane a cunoștințelor, atitudinilor,
opiniilor, sentimentelor și ideilor.
(Larry A. Samvar, Jack Milts)
 Comunicarea
este interacțiunea a două sau mai multe
persoane, orientată spre coordonarea și unirea
eforturilor cu scopul de a stabili relații și de a
obține un rezultat comun.
(M. I. Lisina)
 F. Dance și K Larson, au identificat, în urmă cu 30 de ani,
126 de definiții ale comunicării, fiind cele mai reprezentative în
acel timp.
Jean Lohisse, a făcut următoarea explicație privind
termenul de comunicare: … fiecare domeniu al cunoașterii are
definiția sau definițiile lui care accentuează transportul,
energia, informația…

!!!
În acest sens, comunicarea poate să capete accentele unor definiții: lingvistice,
psihologice, psihosociale, filozofice, matematice, pedagogice etc.
Și... DACĂ COMUNICARE NU E... ATUNCI CE E...
● în biologie, autorul E. O. Wilson afirmă: o acțiune a unui
organism sau a unei celule care alterează modelele probabile
de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o
manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți;

● în psihologie, C. I. Hovland, I. I. Janes și H. H. Kelley

definesc comunicarea: un proces prin care un individ
(comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali), cu scopul
de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul);
● în filozofie, Ch, Morris a susținut că: sfera conceptului de
comunicare cuprinde punerea în comun, împărtășirea,
transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri;

● în teoria informației, pentru Ch. Shannon și W. Weaver,

comunicarea reprezintă, toate procedeele prin care un spirit
poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai
limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul,
baletul și, în fapt toate comportamentele umane.
Dificultatea definirii comunicării - este produsă și din cauza diverselor puncte de
vedere ale autorilor de specialitate, care afirmă că:

Baron: comunicarea este procesul prin care o parte (numită emițător)

transmite informații (un mesaj) unei alte părți (numită receptor);

Josef de Vito: comunicarea se referă la acțiunea, cu una sau mai multe

persoane, de transmitere și receptare a unor mesaje care pot fi deformate de
zgomote, are loc întru-un context, presupune anumite efecte și furnizează
acțiuni de feedback;

Brent D. Ruben: comunicarea reprezintă un proces de viață esențial, prin

care animalele și oamenii generează sisteme, obțin, transformă și folosesc
informația pentru a-și duce la bun sfârșit activitățile sau viața.
 PARTICULARITĂȚILE COMUNICĂRII

În procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor

scopuri și transmiterea anumitor semnificații:

- Orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea

exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către
interlocutori), meta-comunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte)
și intra-comunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său
interior, la nivelul sinelui);

- Orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc

într-un anume spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care
se află într-o relație de strânsă interdependență;
 PARTICULARITĂȚILE COMUNICĂRII

- Procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare,

odată inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în acest
proces;

- Procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj,
el nu mai poate fi „oprit” în „drumul” lui către destinatar;

- În unele situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare
de cuprindere;

- Semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât
și între receptorii aceluiași mesaj;

- Orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă (latent) fiind
mai semnificativ.
 AXIOMELE COMUNICĂRII

1. „Comunicarea este inevitabilă” sau „Non-comunicarea

este imposibilă”
• Chiar şi atunci când decidem să nu mai transmitem nimic, comunicăm
un mesaj referitor la această decizie.
• Este foarte important să înţelegem că nu putem evita comunicarea şi că singura
opţiune pe care o avem este să realizăm o comunicare asumată conştient în
procesul de desfășurare şi rezultatele ei.

!!!Tăcerea este semnificativă şi poate însemna încuviinţare sau, dimpotrivă,

aroganţă şi dominaţie. 　
 　　 COMUNICAREA CONTROLATĂ
REPREZINTĂ CEA MAI SIGURĂ CALE CĂTRE SUCCES.

Atunci când comunicăm, transmitem nu doar un conţinut informaţional, ci

şi poziţia pe care o adoptăm faţă de ceilalţi indivizi – prin autoritatea pe care o
deţinem, respectul faţă de noi şi faţă de interlocutor, valorizarea celuilalt, un fel
specific de a ne raporta la situaţie prin îmbrăcăminte, postură, gesturi etc.

!!! Toate aspectele enumerate mai sus creează o relaţie specifică şi de

fiecare dată unică între oameni.
 AXIOMELE COMUNICĂRII

1. „Comunicarea este inevitabilă” sau „Non-comunicarea este

imposibilă”;

2. „Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conținutului și

planul relației. Primul oferă informații, iar al doilea oferă informații
despre informații”.

3. „Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în

termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”.
 AXIOMELE COMUNICĂRII

4. „Comunicarea se bazează atât pe informație în formă digitală

(procesată de sistemul nervos central), cât și pe informație
analogică (procesată de sistemul neurovegetativ) ”;

5. „Comunicarea este ireversibilă”;

6. „Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar

tranzacțiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau
complementare”.
 ACTIVITATEA COMUNICATIVĂ ȘI APTITUDINILE COMUNICATIVE

COMUNICAREA, ca fenomen social-psihologic, este inseparabil

de orice latură a evoluției personalității, a vieții și activității ei.
Specificul comunicării, în comparație cu alte activități, reiese
faptul, că în cadrul comunicării se stabilesc relații nu de subiect-
obiect, ci de subiect-subiect: comunicarea apare acolo și atunci,
când se stabilește interacțiunea a cel puțin două persoane, care pe
rând devin ba subiect, ba obiect al activității.
! În comunicare are loc o continuă transformare a obiectului în subiect și, invers.
 Comunicarea, ca activitate, îi este caracteristic anumite elemente
specifici oricărei activități. Și, anume:
1. Scop
2. Motive
3. Trebuințe
4. Acțiuni
5. Mișcări
6. Mijloace
7. Rezultatele activității.
 Trebuința este izvorul de energie, care alimentează și
propulsează activismul subiectului. Anume ea îl face pe subiect să
întreprindă acțiuni de căutare, de cunoaștere și apreciere a
obiectului, ce i-ar satisface trebuința.
Esența trebuinței de comunicare constă în tendința omului de
a-l cunoaște și aprecia pe altul ca obiect social, ca partener.
În strânsă legătură cu necesitatea se prezintă scopul
comunicării, care rezidă în trebuința, în năzuința de a-l cunoaște
și aprecia pe altul pentru a stabili cu el relații, ași coordona și uni
cu el eforturile pentru obținerea unui rezultat comun.
 Realizarea scopului (stabilirea relațiilor) și satisfacerea trebuinței îi oferă
subiectului posibilitatea de a cunoaște partenerul, de a avea o impresie
despre el și posibilitățile lui.
Deci, realizarea scopului comunicării completează trebuința comunicativă
cu un nou aspect – cu tendința de a se compara cu partenerul, iar prin el și
cu anturajul lui – de a se autocunoaște și autoaprecia.
În rezultat, pe lângă imaginea altei persoane, la subiect se mai formează
și imaginea despre sine.

!!! Realizarea scopului, nu este un act momentan.

 Acțiunile comunicative sunt subordonate sarcinilor, care pe
lângă scop, mai țin și de trebuința comunicativă.

! În diverse situații trebuința comunicativă își modifică conținutul, esența fiind aceeași.

Prin conținutul trebuinței comunicative se are în vedere ceea

ce are nevoie să obțină subiectul în interacțiunea cu partenerul,
pentru ași realiza cele mai semnificative, importante sarcini
curente pe fundalul general al vieții și activității.
 Între sarcinile, acțiunile și conținuturile trebuinței comunicative, este
o legătură: conținutul trebuinței devine sarcină, care dictează anumite
acțiuni comunicative care, prin conținutul, forma, mijloacele utilizate,
exprimă conținutul trebuinței.
Semnificativ este și gândul, că conținuturile trebuinței comunicative,
o dată apărute, ba chiar și deseori satisfăcute, nu dispar, ci rămân
specifice omului pe parcursul întregii vieți, provocându-i în diverse
situații diverse acțiuni comunicative și expectația acțiunilor de răspuns
adecvat din partea partenerului.
! FĂRĂ FEED-BACK, COMUNICARE NU ARE LOC.
 Satisfacerea conținuturilor trebuinței comunicative a subiectului depinde:

• în primul rând, de sensibilitatea socială a obiectului

(partenerului), de aptitudinea acestuia de a le „citi” și înțelege;
• în al doilea rând, de acțiunile lui comunicative, de aptitudinea
de a le subordona acestor conținuturi.
 Deci, sensibilitatea socială, ca însușire a persoanei și aptitudinea ei de ași
concorda acțiunile comunicative cu trebuințele altuia, joacă rolul central,
formează pilonul aptitudinilor ei comunicative.

Prima, sensibilitatea socială, o ajută să simtă, să conștientizeze

conținuturile trebuinței comunicative ale altui om, iar a doua contribuie la
aceea, ca acțiunile să fie aduse de către conștiință în corespundere cu
aceste conținuturi, să i le satisfacă.

!!! Conținuturile trebuinței comunicative a subiectului se exprimă prin acțiunile lui comunicative.
 Trebuințele, atât prin natura sa biologică cât și cea socială, sunt strâns
conectate de emoții, de afectivitate – ceea ce denotă gradul de satisfacere de
către obiect a trebuințelor subiectului.
Satisfacerea trebuinței comunicative de către partener îi provoacă
subiectului o stare afectivă pozitivă și-i formează o atitudine respectivă față
de cel care i le satisface.

!!! Atitudinea
pozitivă a subiectului față de o persoană relevă, că aceasta îl
atrage; comunicarea cu ea îi produce plăcere, bucurie, satisfacție.
 APTITUDINILE COMUNICATIVE – au o mare însemnătate pentru
procesul de socializare a omului, însușirea formelor necesare de
comportament social și, în general, pentru o evoluție psihologică armonioasă
a personalității.

Cuzimina N. V., evidențiază drept comunicative următoarele abilități: de a

crea reciprocitate în relații, de a se include, a stabili și de a susține un contact
emoțional pozitiv, de a comunica spontan, de a asculta și înțelege partenerul
de comunicare, de a interacționa cu partenerul, de a percepe adecvat
dispoziția auditoriului, de a dirija atenția lui.
 Platonov C. C. și Umanskii L. I., consideră drept comunicative aptitudinile
persoanei de a stabili relații interpersonale, care îi asigură succes în
activitatea colectivă, îi determină locul în cadrul ei și coeziunea colectivității în
genere.

!!! COMUNICATIVĂ este și aptitudinea de a atrage oamenii spre sine.

Platonov L. I., afirmă că uneori aptitudinile comunicative coincid cu

aptitudinea de a fi LIDER, dar, alteori, ele se manifestă, dimpotrivă, în
CONFORMISM sau MODESTIE și DISCIPLINĂ, care cucerește stima
generală în cadrul colectivului și contribuie la coeziunea acestuia.
APTITUDINILE COMUNICATIVE
(în viziunea dvs.)

sunt înnăscute sau dobândite

???
 CONCLUZIE

APTITUDINILE COMUNICATIVE, SUNT INSTRUMENTE

PROFESIONALE FOARTE NECESARE:

- PEDAGOGILOR;
- MEDICILOR;
- JURIȘTILOR ETC.
 CONCLUZIE

Competența de comunicare
presupune un set de abilități, resurse primare cu care
un comunicator este capabil să utilizeze procesul
de comunicare, ceea ce facilitează
o comunicare constructivă și eficientă.
 CONCLUZIE

Comunicarea
este un proces activ de transmitere și recepționare de
informații. Pentru ca această comunicare să se poată
realiza sunt necesare: ascultarea activă, înțelegerea
mesajului transmis, interpretarea limbajului nonverbal
și susținerea conversației.