Trăia odată, lângă o pădure, o femeie văduvă. Îi era tare greu singură şi nu avea pe nimeni în preajmă cu care să mai schimbe o vorbă. Cel mai mult îşi dorea un copil care să-i aline bătrâneţile. Într-o dimineaţă, pe când culegea ciuperci în pădure, o întâlni pe Zâna Florilor şi îi spuse dorinţa ei. Zâna îi dădu un bob de orz şi o sfătui: - Pune bobil acesta la încolţit într-un ghiveci. E un bob fermecat şi vei avea o mare surpriză. - Mulţumesc, zise femeia recunoscătoare şi se grăbi spre casă. Puse bobul la încolţit, îl udă şi în câteva zile răsări o floare frumoasă. Femeia săruta zilnic petalele florii şi îi vorbea cu dragoste. Într-o dimineaţă, floarea se deschise şi din ea ieşi la iveală o fetiţă mică, mică de tot. Femeia era în culmea bucuriei şi îi dete numele de Degeţica. Îi făcu un leagăn dintr-o coajă de nucă, puse petale de flori în loc de saltea şi de acoperit o acoperea cu o foaie de trandafir. Ziua, Degeţica plutea pe o petală într-o farfurie cu apă şi cânta cu glasul ei suav şi cristalin, încât femeii îi dădeau lacrimile de atâta fericire. Însă într-o noapte, pe când Degeţica dormea în coaja ei de nucă, o broască intră pe fereastră şi sări direct pe masă, unde-şi avea leagănul fetiţa. Vazând frumuseţea fetiţei, broasca cea urâtă îşi zise: - Ce soţie minunată pentru băiatul meu! Şi luând cu grijă coaja de nucă, sări în grădină, ajunse la pârâu şi de acolo la mlaştina în care-şi aveau locuinţa ea şi fiul ei. Broscoiul era mai slut decât mama lui. Începu să ţopăie de bucurie la vederea gingaşei fetiţe: “Oac!”, “Oac!”. - Nu striga aşa tare, o s-o trezeşti şi se va speria! Se răsti la el broasca mamă. O să o aşezăm pe o foaie de lipan în mijlocul bălţii, să nu poată fugi, în timp ce noi vom pregăti odaia în care o să locuiţi voi după ce veţi fi căsătoriţi. Când se trezi Degeţica şi se văzu într-un loc necunoscut, începu să plângă cu lacrimi amare. Broasca veni cu fiul ei cel slut şi încercă să o liniştească: - Nu mai plânge, fetiţă, uite, el va fi soţul tău şi va avea grijă de tine. Aveţi o odaie frumoasă pe fundul iazului, împodobită cu flori şi papură, ce ţi-ai putea dori mai mult? - Oac, oac! Adaugă odrasla broaştei. apoi luară leagănul fetiţei să-l ducă în odaia din iaz. Degeţica nu mai contează cu plânsul, gândindu-se ce soartă o aşteaptă. Însă peştişorii din iaz, care nu au pierdut nici o fărâmă din discuţia lor, s-au strâns în jurul frunzei pe care era izolată fetiţa şi cu dinţişorii lor au retezat codiţa care bloca frunza în mijlocul apei. Nu erau de acord ca o făptură atât de gingaşă să ia de soţ un broscoi hidos. Degeţica pluti pe frunză în josul pârâului şi astfel scăpă de cele două broaşte urâte. Păsărelele din tufişuri ciripeau vesele la vederea fetiţei, iar un fluture alb se aşeză lângă ea pe frunză şi pluteau liniştiţi în bătaia lunii. Ajunse la marginea unei păduri, îşi împleti un pătuţ din paie, se hrănea cu suc de flori şi bea roua de pe frunze. Aşa a trecut vara şi toamna şi iată că Degeţica nu mai avea unde să se adăpostească. Păsărelele cu care cânta au plecat în ţările clade, copacii nu mai aveau frunze şi ea tremura continuu de frig. Venind în zbor un cărăbuş, i-a prins trupul mlădios cu labele lui, zburând cu ea şi aşezându-se într-un copac. S-a aşezat cu ea pe frunza cea lată a copacului, i-a dat suc de flori să mănânce, spunându-i că-i foarte drăgălaşă. Au venit s-o vadă şi ceilalţi cărăbuşi care locuiau în copac, spunând că e foarte urâtă. Cărăbuşului care o răpise i se părea drăgălaşă, dar fiindcă toţi ceilalţi ziceau că-i urâtă, a început şi el să creadă că-i urâtă şi nu i-a mai plăcut, spunându-i să meargă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac şi au pus-o pe un bănuţel, şi ea a început să plângă şi să se tânguie că-i aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălaşă fetiţă care se poate închipui, gingaşă şi luminoasă ca o petală de trandafir. Curând începu să ningă şi fiecare fulg care cădea pe ea, îl asemuia cu o lopată de zăpadă. Zgribulită, ieşi din pădure şi dădu de un lan de grâu cosit. Porni prin păişul pe care ea îl asemuia cu nişte copaci şi ajunse într-un târziu la vizuina unchiului şoarece. Bătu la uşă şi cerşi un bob de grâu, căci nu mai mâncase de trei zile. Unchiului i se făcu milă de ea şi o primi în vizuina lui călduriasă. Avea o bucătărie mare, o sufragerie luminoasă şi o cămară plină de grăunţe. - Poţi să stai toată iarna aici; dacă faci ordine şi-mi spui poveşti te primesc cu drag, zise şoarecele. - Mulţumesc frumos, zise Degeţica, recunoscătoare pentru norocul care a dat peste ea. Într-o zi, şoarecele îi spuse fetiţei: -Diseară vom avea musafiri de vază. Vecinul meu este bogat şi poartă o blană de catifea neagră. Dacă ar vrea să te ia de nevastă, nu ai mai duce lipsă de nimic. Dar Degeţica nu avea de gând să se mărite, mai ales când văzu că vecinul e un sobul lăudăros, care toată seara a vorbit despre bogăţiile şi înţelepciunea lui. Fetiţei nu-i plăcu nici când sobolul vorbi de rău soarele, păsările şi florile, pe care el nu le văzuse niciodată. Degeţica începu să cânte şi sobolul rămase fermecat de glasul micuţei. Se gândi imediat că ea ar fi nevasta potrivită pentru el. Atunci îl invită pe şoarece şi pe fetiţă la o plimbare pe sub pământ, printr-o hrubă săpată de el. Merseră ce merseră şi sobolul se opri, sparse puţin tavanul hrubei să intre lumină de afară şi le arată o rândunică, probabil îngheţată de frig, ce zăcea cu capul ascuns în pene. Sobolul împinse rândunica cu labele, spunând: - Ce folos să fi pasăre! Toată ziua doar ciripeşti şi iarna mori de foame! - Înţelept grăieşti! Zise şoarecele. Degeţicăi i se rupea sufletul de durere la vederea rândunicii şi îi sărută ochii închişi când cei doi s-au întors cu spatele. Sobolul îşi conduse musafirii acasă, dar Degeţica nu putea închide ochii căci imaginea rândunicii îi rămase întipărită în minte. Fetiţa se sculă, împleti o păturică din paie, luă nişte bucăţi de lână din sufrageria şoarecelui şi merse în hrubă la rândunica îngheţată. O acoperi cu păturica din paie, îi puse căpşorul pe bucăţile de lână şi o mângâia îndurerată, vorbindu-i: - Adio, rândunică frumoasă! Îţi mulţumesc pentru trilul tău care mă veselea astă vară. Când Degeţica mângâia tristă corpul neînsufleţit al păsării, simţi o bătaie uşoară în dreptul inimii acesteia. Tresări speriată, dar nu-şi pierdu cumpătul şi înveli cât mai bine ştiu ea pasărea amorţită de frig. -Îţi mulţumesc, fetiţă dragă, datorită ţie am revenit la viaţă. Când voi mai prinde puteri, voi zbura către casă. -E iarnă acum şi afară e ger, zise fetiţa. Te voi îngriji eu până la primăvară, când va da soarele şi vei putea pleca. Toată iarna Degeţica avu grijă de rândunică. Îi ducea grăunţe şi apă, apoi stăteau de vorbă , povestind prin ce au trecut fiecare. Curând sosi primăvara şi rândunica îşi luă rămas bun de la fetiţă, însă nu înainte de a-i propune să o ducă şi pe ea în pădure - Da, da, merg cu tine! strigă Degeţica, bucuroasă că nu mai e nevoită să se mărite cu sobolul cel urât. Se sui pe spatele păsării, de unde văzu toate minunăţiile naturii, în drumul lor spre ţările calde. Ajunseră astfel într-o ţară plină de păduri de lămâi şi portocali, cu flori înmiresmate şi multicolore şi copii veseli care se jucau cu fluturii. Rândunica ajunse la cuibul ei, care se afla sub streaşina unui palat de marmură de pe marginea unui lac cristalin. - Alege-ţi o floare care va fi locuinţa ta, zise rândunica, şi eu voi avea grijă de tine. Degeţica îşi alese o floare mare, albă şi se uita împrejur, uluită de atâta frumuseţe. Văzu, la mică distanţă de ea, un strat de flori şi în fiecare floare câte o pereche de mici făpturi străvezii, cu aripi strălucitoare şi chip omenesc. Peste ei domnea Duhul Florilor. Privirile li se întâlniră şi Degeţica rămase uimită de frumuseţea lui. Prinţul, fermecat şi el de gingăşia fetiţei, veni şi-o întrebă dacă vrea să fie soţia lui, devenind astfel şi Zâna Florilor. Degeţica se învoi şi prinţul îi puse coroana de aur pe cap şi o pereche de aripi străvezii pe umeri. - De acum încolo n-o să te mai cheme Degeţica, îi zise prinţul; numele tău va fi Maia. Din fiecare floare au început să apară perechi de făpturi din lumea florilor, care le făceau daruri şi le urau viaţă lungă şi fericită. Degeţica credea că e un vis frumos, dar cântecele rândunicii de lângă ea dovedeau că totul e aievea.