Sunteți pe pagina 1din 44

Tema 5: Cercetarea propriu-zisă.

Metode calitative şi cantitative de analiză a fenomenelor


şi proceselor economice.

1. Rolul şi conţinutul observării stiinţifice


2. Elaborarea ipotezelor ştiinţifice. Măsurarea economică
3. Metode şi procedee de analiză calitativă
4. Metode şi procedee de măsurare cantitativă
5. Model econometric – instrument de analiză calitativă şi cantitativă
6. Procedee empirice şi teoretice de verificare a ipotezelor.
Fundamentarea concluziilor ştiinţifice economice.
5.1. Rolul şi conţinutul observării știinţifice
Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă este etapa definitorie care concentrează cele mai
dificile şi complexe operaţiuni şi procese ale metodologiei cercetării ştiinţifice
economice. În această etapă se realizează impactul fenomenului sau procesului
economic asupra alegerii şi utilizării celor mai diferite metode şi tehnici de calcul şi
analiză, aici se elaborează şi se verifică ipotezele şi construcţiile teoretice
(modelele), se afirmă şi se verifică măsura în care cercetătorul dispune de totalitatea
aptitudinilor şi cunoştinţelor pe care le implică studiul unui fenomen economic
sau altul.
În sfera acestei etape a cercetării se depun şi cele mai mari eforturi de
perfecţionare a metodologiei cercetării ştiinţifice economice, de sporire a
capacităţii ştiinţei economice de a explica şi influenţa procesele economice practice.
Explicarea fenomenului economic cuprinde practic trei momente şi anume:
• observarea ştiinţifică ;
• formularea ipotezelor şi a modelelor;
• verificarea ipotezelor şi a modelelor.
Observarea ştiinţifică deţine o poziţie “strategică” în cadrul explicării fenomenului
economic. Ea este etapa de debut, pentru că elaborarea ipotezelor şi a modelelor este
dependentă de observaţia ştiinţifică a fenomenului empiric. Însă de observaţia
ştiinţifică a fenomenului economic empiric depinde, şi verificarea ipotezelor şi
construcţiilor teoretice (modelelor, inclusiv a concluziilor teoretice şi practice).
Conţinutul observaţiei ştiinţifice în cercetarea ştiinţifică economică:
• • Observarea ştiinţifică în general, în toate ştiinţele este considerată “o
contemplare metodică a cercetătorului” asupra datelor şi faptelor rezultate din
documentare pentru obţinerea de informaţii noi asupra procesului sau fenomenului
supus cercetării ştiinţifice.
• • Observarea ştiinţifică constă în perceperea de către cercetător a faptelor
economice, aşa cum se desfăşoară ele în practică în procesualitatea lor.
• • Observarea ştiinţifică este o activitate care face obiectul analizatorilor
individuali ai cercetătorului ; tot aceştia realizează şi transferul constatărilor
(informaţiilor) în limbaje.
• • Observarea ştiinţifică nu este o observaţie sau cunoaştere comună, la
îndemâna oricui. Observarea ştiinţifică o poate face numai omul pregătit.
• • Observarea ştiinţifică înfăptuită de cercetători este dependentă de trei
factori :
◊ calităţile şi perfecţiunea organelor de simţ ale cercetătorului;
◊ sistemul de cunoştinţe prealabile;
◊ sistemele de aparatură care prelungesc organele de simţ, amplificând
uneori mult performanţele.
• • Observarea - ca metodă ştiinţifică de cunoaştere - implică şi
realizarea de cercetări de caz şi multidisciplinare.
• • Observarea ştiinţifică “nu o avem, nu se realizează de la sine, ci o
facem”; ea este întotdeauna pregătită de un interes concret-specific, de o
întrebare sau de o problemă bine pusă.
Observarea ştiinţifică şi mai ales cercetările expozitiv-descriptive
pun în evidenţă cercetătorului multe informaţii preţioase despre
însuşirile şi proprietăţile fenomenului economic.
5.2 Elaborarea ipotezelor ştiinţifice. Măsurarea economică

Ipoteza de cercetare reprezintă un enunţ cu caracter de probabilitate


despre esenţa, intercondiţionarea şi cauzalitatea unor fenomene sau
procese încă necunoscute.
Prin urmare, ea nu este o cunoaştere certă, autentică, ci o informare verosimilă, a
cărei veridicitate se cere demonstrată. După cum menţiona K. Popper, ”o ipoteză
este îndrăzneaţă, dacă posedă un înalt grad de generalizare, adică explică o mare
varietate de fapte între care nu s-a observat anterior nici o legătură; este
îndrăzneaţă, dacă are un conţinut bogat, adică spune mult peste ceea ce se
cunoaşte despre domeniul la care se referă în momentul formulării; este
îndrăzneaţă, dacă reprezintă o descriere structurată a lumii, aşa cum este ea
dincolo de nivelul apariţiei şi cu atât mai îndrăzneaţă, cu cât este mai mare
distanţa dintre lumea aparenţelor şi realitatea descrisă de această ipoteză; este
îndrăzneaţă, dacă face predicţii despre evenimentele şi fenomenele încă
necunoscute; îndrăzneala şi caracterul ei riscant sporeşte pe măsură ce cresc
numărul, varietatea şi exactitatea acestor predicţii”.
Ipotezele ştiinţifice pot fi rezultatul:
• deduceri din cunoştinţele empirice şi teoretice existente;
• deduceri din noile fapte apărute;
• deduceri prin analogie (o serie întreagă de ipoteze economice au fost
propuse prin analogie cu fenomenele fizice, chimice şi biologice).

Pentru a avea o validitate solidă, orice ipoteză trebuie să satisfacă


trei cerinţe majore:
• Să reprezinte o concepţie coerentă, care să fie atât inteligibilă, cât şi
transmisibilă ca acceptare (aspect logic);
• Să reprezinte o codificare verificabilă a datelor(aspect empiric);
• Să posede o valoare şi un interes practic (aspect practic).
După formularea ipotezelor, cea mai mare parte a efortului de
cercetare este îndreptată spre testarea lor – pentru delimitarea
adevărului de fals. Adevărul se prezintă ca o reflectare adecvată a
obiectului cercetat de către subiectul cercetător prin reproducerea
realităţii în forma în care ea, realmente, există, adică ceea ce nu poate
fi respins şi, prin urmare, se cere admis. Adevărul nu este unul
universal şi absolut, ci posedă un caracter relativ. Pe de o parte, el
poate fi cunoscut doar în anumite limite şi condiţii, realitatea fiind
prea complexă pentru a putea fi percepută în totalitatea
caracteristicilor şi manifestărilor sale. Pe de altă parte, adevărul se
poate schimba sub influenţa modificării realităţii şi a creşterii
capacităţilor de cunoaştere.
Regulile de testare a ipotezei:
• o ipoteză este considerată validă, dacă toate consecinţele ei sunt concordante
cu toate datele şi faptele empirice observate în practică
• dacă o singură consecinţă nu coincide cu faptele empirice, ipoteza este
considerată infirmată. În această situaţie, cercetătorul reformulează ipoteza
îşi reia procesul de verificare de la început. Dacă nici după reformulare
ipoteza nu se verifică, cercetătorul trebuie să renunţe la ipoteză.
• ipoteza parţial infirmată de datele empirice urmează să fie reluată în condiţii
mai riguroase, pentru a putea decide asupra confirmării sau infirmării ei.
• ipoteza parţial verificată, dar neinfirmată, este considerată a fi numai
confirmată.
• când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele pot fi asociate
cu insuficienţe metodologice (lipsa tehnicilor de prelucrare satisfăcătoare a
informaţiei, lipsa procedeelor de verificare corespunzătoare) sau slaba
calitate a datelor. În aceste caz, cercetarea se poate fie amâna, fie abandona.
Prin urmare, cercetarea ştiinţifică generează două feluri de
demersuri metodologice: creator-constructiv, în cadrul căruia
sunt evidenţiate problemele de cercetare şi elaborate ipotezele, şi
critic-valorizator, care constă în testarea ipotezelor elaborate, ce
poate fi reprezentat prin schema următoare:
Cunoaşterea Fapte noi
de fond

Problemă de cercetare

Ipoteza posibilă

Testare

Eşec Confirmare

Aplicare

Figura 1. Conţinutul demersului metodologic al cercetării ştiinţifice


Pe măsura dezvoltării activităţii economice, apar noi fapte, care nu pot fi
interpretate cu ajutorul teoriei existente. Aceasta generează o nouă
problemă ştiinţifică, care pune pe ordinea de zi o nouă ipoteză. Ipoteza
formulată şi testată asigură soluţionarea problemei. Dar, întrucât
activitatea economică se află în permanentă evoluţie, se schimbă
condiţiile de activitate şi apar noi probleme de cercetare. În asemenea
mod începe un nou ciclu metodologic de cercetare ştiinţifică, pe care K.
Popper l-a reprezentat în felul următor:
P1- I –TI-P2
unde P1 indică problema iniţială;
I – ipotezele care pot servi la soluţionarea problemei P1
TI – testarea ipotezelor;
P2 – noua problemă generată
După observarea şi cunoaşterea calităţii fenomenului, a
structurii şi însuşirilor sale definitorii începe măsurarea economică,
statistico-matematică.
Măsurarea economică reprezintă o condiţie esenţială, de bază a
cunoaşterii ştiinţifice, a afirmării pe mai departe şi a consolidării
ştiinţei economice. Cu ajutorul măsurării economice se
realizează aprofundarea analizei economice, se determină şi se
cunosc dimensiunile fenomenelor economice şi structurile lor
interne.
Pentru a înţelege cât de cât complexitatea şi dificultatea măsurării fenomenelor
economice - cărora trebuie să le facă faţă statistica şi în măsură mereu crescândă matematica
şi alte discipline - vom insista în continuare asupra câtorva aspecte deosebit de relevante.
a) Economia, fenomenul economic este complex şi dificil de măsurat în primul
rând pentru că el se manifestă la cel puţin trei niveluri:
• • macroeconomic (nivel naţional şi nivel internaţional);
• • mezoeconomic (nivel de ramură, subramură şi nivel teritorial);
• • microeconomic (nivel de firmă).
b) Oricare ar fi nivelul său de agregare, fenomenul economic în funcţie de nevoile
analizei poate şi trebuie exprimat în unul, mai multe sau chiar toate unităţile de
măsură:
• • unităţi naturale
• • unităţi natural-convenţionale
• • unităţi de timp de muncă (ore)
• • unităţi valorice (băneşti)
Se poate observa că pe baza unităţilor de măsură prezentate, fenomenul economic
(producţia, activitatea) poate fi studiat pe orice nivel de agregare (macro, mezo şi
microeconomic).
c) Fenomenul economic (macro, mezo şi microeconomic) are nu
numai o dimensiune numerică cantitativă, ci şi una calitativă.
d) Fenomenul economic static, la un moment dat este şi prin excelenţă
dinamic.
Din această cauză, a raportului dintre static şi dinamic, mari probleme se pun
atât pentru cercetarea şi măsurarea statistică, dar şi pentru cercetarea şi
măsurarea economică în general, cu ajutorul metodelor matematice,
cibernetice, sistemice etc.
• • măsurarea statică (în statistică şi în economie) examinează şi evaluează
fenomenul economic şi conexiunile lui la un moment dat.
• • măsurarea dinamică (statistică şi economică) - asigură evaluarea cât
mai precisă a fenomenului economic în evoluţia sa, temporal.
În ambele cazuri ale cercetării şi măsurării dinamice, ca şi în cercetarea şi
măsurarea statică a fenomenului economic se cer luate în seamă şi bine
evidenţiate proporţiile şi contribuţiile celor două laturi, atât cantitativă, cât şi
calitativă.
e) În construirea unor indicatori, cu toate eforturile de reflectare
a calităţii, procesele de agregare (însumare) conduc totuşi la
“pierderea” sau subevaluarea unor aspecte particulare, specifice,
esenţiale, calitative, definitorii pentru fenomenul măsurat. Din
aceste considerente în teoria şi practica statistică-matematică de
măsurare economică s-au elaborat şi alte mijloace complementare
de analiză şi convertire a laturilor calitative în dimensiuni
numerice cantitative cum sunt în special: tehnicile de scalare şi
tehnicile de vizualizare a calităţii şi specificităţii fenomenelor
economice.
◊ Tehnicile de scalare includ o serie de particularităţi aşa cum rezultă din cele de mai jos:
• • scala nominală - permite clasificarea subiecţilor studiaţi în două-trei grupe în raport
cu proprietatea (însuşirea) ce a fost scalată, dar fără ierarhizarea lor după intensitatea
fenomenului cercetat şi fără măsurarea distanţelor care separă aceste grupe.
• • scala ordinală - realizează ierarhia a cinci produse de încălţăminte după un criteriu de
referinţă - confortul - realizându-se ierarhia care urmează- primul produs, al doilea, al
treilea etc.
• • scala interval - utilizează unităţi de măsură egale care fac posibilă stabilirea ordinii
stărilor analizate mai înainte, cât şi a distanţelor dintre intervale.
◊ Tehnicile de vizualizare au un rol important pentru că realizează legătura dintre o
noţiune abstractă şi reprezentarea pe care o efectuează cercetătorul; ele redau evoluţia
sau şi structura unui fenomen economic prin reprezentare grafică mult mai sugestivă
decât datele oricărui tabel.
Alături de grafice, tehnica vizualizării include şi reprezentarea de scheme. În cadrul
acesteia se reţin componentele principale ale fenomenului şi legăturile dintre acestea,
ceea ce facilitează desluşirea lesnicioasă a esenţei fenomenului. În fine, în unele domenii
(economia muncii) se utilizează şi tehnica filmării sau înregistrării video.
f) Măsurarea economică, statistico-matematică, capabilă să
oglindească atât latura cantitativă cât şi latura calitativă,
îndeosebi pentru analiza fenomenelor complexe, multifuncţionale
foloseşte indicatori exprimaţi şi în alte unităţi de măsură, ca de pildă:
• • mărimi relative;
• • mărimi medii;
• • indici;
• • coeficienţi de variaţie;
• • coeficienţi de concentrare - dispersie;
• • coeficienţi de corelaţie şi regresie;
• • coeficienţi de elasticitate;
• • parametrii ecuaţiilor estimatoare etc.
5. 3. Metode şi procedee de analiză calitativă
Metodele de analiză calitativă:
1. metoda analizei şi sintezei
Analiza reprezintă o modalitate de examinare a fenomenelor şi proceselor
economice prin descompunerea lor logică în componente esenţiale.
Scopul analizei datelor colectate este descoperirea caracteristicilor
esenţiale ale părţilor componente ale întregului. În realizarea acestui scop
un rol decisiv îi revine procedeul abstractizării.
Sinteza reprezintă reunirea componentelor analizate într-un tot unitar şi
prezentarea funcţionării integrale a fenomenului sau procesului economic
studiat. Ea se deosebeşte de metoda analitică prin două particularităţi:
a. Cuprinde obiectul cercetării în integralitatea sa, permiţînd
evidenţierea contradicţiilor lui interne (dacă ele există);
b. Permite extinderea cunoaşterii şi obţinerea de cunoştinţe noi.
2. abstractizarea ştiinţifică
Abstractizarea reprezintă abstragerea mentală de la unele
proprietăţi şi raporturi puţin semnificative ale obiectelor cercetate în
scopul evidenţierii altor proprietăţi şi raporturi semnificative.
Abstractizarea îl ajută pe cercetător să-şi croiască drum prin
multitudinea de proprietăţi şi raporturi ale obiectelor reale, ce-i
permite să descopere mai uşor esenţa şi conţinutul lor.
3. metoda inducţiei
Metoda inductivă presupune elaborarea generalităţilor din faptele analizate i
sintetizate, adică modul de raţionare de la particular la general. Sub aspect
metodologic, se deosebesc:
• inducţia completă – este generalizarea efectuată pe baza unui număr finit
de cazuri, care acoperă integral categoria respectivă de fapte sau obiecte.
De exemplu, avem numărul locuitorilor dintr-o localitate aridă şi numărul
de climatizoare utilizate. În cazul inducţiei complete, se verifică , familie
cu familie, dacă fiecare posedă climatizor. Dacă se constată că fiecare
familie din localitatea dată este posesoarea unui climatizor, se conchide
(generalizează) că toţi locuitorii manifestă cerere faţă de acest bun.
• inducţia incompletă – este un raţionament bazat pe studiul unui număr
redus de cazuri din cîte cuprinde o clasă de obiecte şi fenomene
economice, concluzia rezultată fiind extinsă asupra tuturor cazurilor,
practic, numeroase sau chiar infinite.
4. metoda deducţiei
Un aport considerabil la formarea metodei deductive îi aparţine lui R.
Descartes. De formaţie matematician, el, prin „Discurs asupra metodei
pentru a ne conduce bine raţiunea şi pentru a căuta adevărul în ştiinţă”
(1637), şi-a propus să găsească o metodă care să combine avantajele
logicii, geometriei şi ale algebrei, eliminînd dazavantajele lor.
Deducţia este o metodă de demonstrare- raţionare de la generalităţi la
particular, cînd concluzia despre un element al muţimii se face pe baza
cunoaşterii trăsăturilor acestei mulţimi. Deci, prin deducţie, teoriile deja
descoperite se aplică la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi
spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale.
• Metoda deductivă se bazează pe o serie de principii. Iniţial, ea
porneşte de la noţiunile şi propoziţiile ale căror sens este evident ,
adevărat prin definiţie, şi care se numesc axiome. Spre deosebire de
ipoteze, ele nu sunt direct testabile.
Exemplu servesc axiomele comportamentului în abordarea ordinalistă –
axioma ierarhizării , a tranzitivităţii şi a non-saţietăţii; enunţul „firmele îşi
maximizează profitul”. Treapta a doua o reprezintă premisele teoretice –
condiţiile în care se realizează particularul. Astfel, funcţia de producţie este
o axiomă, iar funcţia Kobb-Duglas – o premisă. Deducerea de la general la
particular presupune demonstrarea – argumentarea veridicităţii unui
raţionament prin intermediul altuia. Ea cuprinde teza – enunţ care merită a
fi demonstrat şi argumentul – raţionamentul prin care este demonstrată
teza. Fundamentul logic al demonstraţiei îl formează legile logicii formale:
• Legea identităţii (A=A)
• Legea contradicţiei (A^Ā)
• Legea terţului exclus (AUĀ)
• Legea raţiunii suficiente
Nerespectarea în procesul de cercetare a legilor logicii formale conduce
la comiterea erorilor logice.
5. metoda dialectică
Elaborată în cadrul filosofiei clasice germane de către J.Kant şi G.Hegel, metoda
dialectică a fost aplicată la sfera economică de către K. Marx. Dialectica este
metoda care permite studierea esenţei şi legităţilor dezvoltării fenomenelor şi
proceselor economice. Dialectica concepe lumea ca pe un sistem complex, în care
fenomenele şi procesele economice se află în interdependenţă şi interacţiune,
fiind studiate sub aspectul:
• Esenţei şi manifestării;
• Conţinutului şi formei;
• Singularului şi generalului;
• Posibilului şi realului;
• Necesarului şi eventualului;
Dialectica presupune că fenomenele şi procesele economice se află în continuă
mişcare. Ea concepe mişcarea ca o autodezvoltare, ca un proces în cadrul
căruia acumulările cantitative lente duc la salturi calitative bruşte. Sursa
permanentă a mişcării o constitue contradicţia, unitatea şi lupta contariilor.
Dialectica presupune că cercetarea economică trebuie să se orienteze la interesele
subiecţilor economici, care formează un megasistem alcătuit din:
• Interese economice individuale;
• Interese economice de grup;
• Interese economice locale;
• Interese economice naţionale;
• Interese economice internaţional-regionale;
• Interese economice globale;
În cadrul metodei dialectice, se operează cu legi ale dezvoltării economice, concepute
ca relaţii esenţiale, constante şi repetabile de dependenţă cauzală între procesele şi
fenomenele economice. Se consideră că ele:
• posedă un caracter obiectiv, existînd independent de voinţa oamenilor;
• posedă un caracter relativ, adică încep să acţioneze în anumite condiţii şi încetează a
mai acţiona, dacă aceste condiţii dispar;
• posedă un caracter stocastic, adică se impun ca tendinţe dominante, din care motiv
se preferă tot mai mult noţiunea de „legitate” şi nu „lege”.
6. metoda istorică
Metoda istorică reprezintă metoda bazată pe studierea proceselor
economice în consecutivitatea lor cronologică, în dezvoltarea haotică
şi spontană. Utilizarea metodei istorice în cercetarea economică este
cunoaşterea acumulării cunoştinţelor în cadrul ştiinţei economice,
sau investigaţiile în cadrul istoriei gîndirii economice. După cum
menţiona J.M. Keynes, „economistul trebuie să studieze prezentul
prin lumina trecutului, pentru a-şi închipui viitorul”. Problemele
metodologice care apar în acest cadru sunt:
• Alegerea clasificării şcolilor şi doctrinelor economice
• Determinarea aportului reprezentanţilor diferitelor şcoli la
dezvoltarea gîndirii economice
• Modelul de cercetare şi expunere a ideilor din cadrul istoriei
gîndirii economice
7. metoda sistemică
Metoda sistemică este metoda de cercetare a obiectelor organizate complex.
Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente a căror legătură
(interacţiune) duce la apariţia unor proprietăţi definitorii specifice, pe care nu
le posedă părţile constitutive ale ansamblului, adică la apariţia unor însuşiri
integrative. În acelaşi sens, al nevoii abordării sistemice a fenomenelor
economice, trebuie arătat că teoria generală a sistemelor este o formă a
cunoaşterii ştiinţifice care studiază proprietăţile, principiile şi legile caracteristice
sistemelor în general, indiferent de varietatea, natura elementelor lor componente
şi de relaţiile dintre ele.
Din varietatea de conexiuni specifice fenomenului economic legătura cauzală are
de departe rolul cel mai important în descoperirea mecanismului ascuns, în
cunoaşterea esenţei oricărui proces sau fenomen economic.
Relaţia cauzală - aşa cum decurge din caracteristicile sistemelor înainte
relevate - este o legătură temporală, obiectivă între două procese sau
fenomene (două sisteme) sau două elemente care se succed, unul în calitate
de cauză provocând pe celălalt, în calitate de efect.
Cauzalitatea poate îmbrăca o forma simplă, atunci când efectul (y)
este determinat de o singură cauză-factor (x); relaţia este considerată de tip
determinist, un singur factor fiind suficient pentru producerea fenomenului,
conform funcţiei y = f(x). In economie însă, de cele mai multe ori un
fenomen y este determinat de un ansamblu de factori (xi), astfel că relaţia
devine multifactorial alcătuită y = f(x1, x2,...xi,...xn); în acest caz
fenomenul y este de tip probabilistic deoarece variabila x este aici o
condiţie necesară dar insuficientă pentru generarea efectului y. Se înţelege,
din cele arătate, că studiul cauzalităţii este un pas important în formularea
ipotezei, în cunoaşterea esenţei fenomenului economic, a mecanismelor lui
ascunse.
Studiul cauzalităţii este însă un proces extrem de complex şi de dificil.
El include, în esenţă două momente decisive:
• a) identificatrea variabilelor-factori;
• b) stabilirea relaţiilor funcţionale.
a. Identificarea variabilelor-factori
În procesul de identificare a variabilelor este necesar să se obţină în
primul rând informaţii asupra măsurii în care variabila-cauză
(condiţie) este sau nu concomitentă cu variabila-efect. În al doilea
rând cercetătorul trebuie să observe dacă relaţia de concomitenţă sau
de asociere dintre cele două variabile nu este o simplă prezenţă (sau
întâmplătoare) sau include şi variaţii ale nivelelor celor două variabile
(şi variabila-cauză şi variabila-efect). În al treilea rând, chiar dacă cele
două variabile (şi cauza şi efectul) includ variaţii de nivel, acestea nu
pot conduce neapărat la concluzia unei relaţii cauzale reale întrucât
este posibil ca variaţia acestora să fie influenţată fie de factori-
cauze aleatorii, fie de variabile neluate explicit în seamă în studiul
fenomenului respectiv.
b. Stabilirea de relaţii funcţionale între variabile
Această operaţiune - fundamentală în orice domeniu al ştiinţei
- intervine numai după ce s-a constatat că între două sau mai multe
variabile există legături cauzale. Ea constă în precizarea cu rigoare a
poziţiei pe care urmează să o ocupe, într-o relaţie funcţională,
variabilele identificate şi anterior analizate: care variabile sunt
factori-cauze şi care variabilă este efectul, respectiv care variabile
sunt independente (xi) şi care variabilă este dependentă (y).
Procedeele de măsurare economică calitativă vizează, în
principal:
• • relevarea şi precizarea elementelor şi factorilor care explică
fenomenul sau procesul economic studiat;
• • evidenţierea clară a relaţiilor de condiţionare dintre fiecare
element (factor) şi fenomenul sau procesul cercetat;
• • precizarea relaţiilor de condiţionare dintre elementele
(factorii) interni fenomenului şi cei din mediul extern al acestuia,
cu alte fenomene economice;
• • conceperea şi construirea de modele economice care să
expliciteze şi să reprezinte cât mai corect fenomenul economic
studiat.
a) Procedeul (metoda) concordanţei
Se postulează că, dacă prezenta cauză, este prezent şi efectul. Regula procedeului:
dacă în toate complexele cauzale există un singur factor care se repetă, atunci
acest factor constant este cauza fenomenului cercetat (efectul)

b) Procedeul (metoda) diferenţei


Este utilizat pentru separarea influenţei factorului considerat a fi cauză a
fenomenului cercetat. Regula procedeului: dacă două complexe cauzale diferă
doar printr-un singur factor, astfel că, primul el apare, iar în al doilea el nu apare,
se poate considera că acest factor este, probabil, cauza fenomenului, conform
schemei:
(1) A B C - a
(2) B C - -
Deci A este cauza fenomenului cercetat –a.
Acest procedeu este frecvent utilizat în cercetările economice, deoarece
fenomenele economice sunt determinate multifactorial, şi este de mare
însemnătate separarea influenţei fiecărui factor, restul fiind păstraţi constanţi.
c) Procedeul combinat (al concordanţei şi al diferenţei)
Dacă două sau mai multe complexe cauzale includ, fiecare în parte, un
factor pe care alte două sau mai multw complexe nu-l includ, se
conchide că factorul, care deosebeşte cele două grupuri de complexe,
este cauza sau, cel puţin parţial, cauza fenomenului cercetat, conform
schemei:
(1) A B C - a
(2) A D E - a
(3) A F G - a
(1) B C - -
(2) D E - -
(3) F G - -
Deci A este cauza fenomenului cercetat – a.
d) Procedeul variaţiilor concomitente
Se aplică cînd într-un complex cauzal un factor variază odată cu
fenomenul cercetat. Dacă se constată că fenomenul cercetat variază
în acelaş sens cu factorul de influenţă , se conchide că aceasta este
cauza fenomenului cercetat, conform schemei:
(1) A1 B C D - a1
(2) A2 D E D - a2
(3) A3 F G D - a3
Deci A este cauza fenomenului cercetat – a.
e) Procedeul soldului sau rămăşiţei
Dacă o parte a fenomenului cercetat este determinat de anumiţi factori cunoscuţi şi aceştia se
scad, putem afla reziduul efectului, acesta fiind o cauză a fenomenului cercetat, conform
schemei:
A, B, C -abc
Deci A este cauza fenomenului cercetat – a.
Astfel, dacă din sporul profitului scoatem influenţele cunoscute (a volumul producţiei,
structurii producţiei şi a costului pe unitatea de produs), se obţine influenţa preţurilor de
vînzare a producţiei.
f) Procedeul interferenţei prin analogie
Se utilizează în azul cînd, din concordanţa anumitor caracteristici a două fenomene,
conchidem că între ele există şi alte asemănări de conţinut.

Aprofundarea naturii fenomenelor economice necesită şi utilizarea altor metode de


analiză, cum sunt:
a) Procedeul diviziunii şi descompunerii rezultatelor
b) Procedeul de grupare
c) Procedeul comparaţiei
5. 4. Metode şi procedee de măsurare cantitativă
Metodele cantitative se aleg întotdeauna de cercetător în funcţie de
obiectivele studiului şi de natura relaţiilor de condiţionare dintre factori,
pe de o parte, şi dintre aceştia şi fenomenul studiat, pe de altă parte.
Variabilele oricărui model reprezintă relaţii de două feluri:
• relaţii de tip determinist,
• relaţii de tip stochastic.
Relaţiile de tip determinist reprezintă o dependenţă a unui
fenomen economic (y) de un alt fenomen economic (x); astfel, cum am
văzut, unei variaţii anume a factorului x îi corespunde o valoare anume a
variabilei efect, rezultative (y).
Relaţiile de tip stochastic au drept caracteristică faptul că fiecărei valori
a factorului determinant (x) îi corespund mai multe valori probabile
ale variabilei dependente (y).
În vederea separării influenţei fiecărui factor - obiectivul esenţial al
măsurării economice cantitative - se pot folosi diverse metode care se
aleg în dependenţă de forma funcţiei şi relaţiile dintre factori, cum sunt:
I. Metoda seriilor paralele constă în aşezarea a două serii în paralel, în
ordinea crescătoare sau descrescătoare a caracteristicii factoriale. Prin
compararea lor se poate stabili existenţa sau inexistenţa legăturii dintre ele
şi direcţia acetei legături. Seriile paralele se folosesc numai în cazul unui
număr mic de unităţi observate. Dacă numărul şi amplitudinea variaţiei lor
este mai mare, se recurge la metoda grupărilor.
II. Metoda grupărilor. Studiul legăturii se realizează după ce unităţile
colectivităţii se grupează în funcţie de caracteristicii factoriale cu aceea a
caracteristicii rezultative se pot aproxima caracterul legăturii, direcţia şi
intensitatea ei.
III. Legătura dintre caracteristica factorială şi cea rezultativă poate fi
stabilită şi cu ajutorul metodei grafice. Caracteristica factorială (x) se
trece pe abcisă, iar valorile caracteristicii rezultative (y) – pe
ordonată.
 În cazul lipsei legăturii dintre aceste două variabile, expresia
grafică va fi reprezentată print-un nor de puncte dispersate aleatoriu
în plan.

 În cazul legăturii liniare, fiecărei valori a variabilei x îi va


corespunde o singură valoare a variabilei y.
Dacă legătura dintre variabile este de o însemnătate mai mică,
stocastica, mulţimea de puncte formează un nor în formă de elipsă.
Legătura este cu aît mai mare cu cît raza elipsei este mai mică.

Metodele prezentate de studiere a legăturilor dintre fenomenele


economice au ca deficienţă faptul că, deşi permit constatarea legăturilor
şi a caracterului lor, nu o pot măsura printr-un indicator sintetic. Acest
inconvenient este eliminat prin utilizarea metodei regresiei şi corelaţiei.
IV Metoda regresiei presupune evaluarea modificării variabilei rezultative (y) ca
urmare a modificării variabilei sau variabilelor factoriale (x).
În funcţie de numărul factorilor care influenţează variabila rezultativă, se deosebesc:
Regresia unifactorială, dacă funcţia include un factor – unul dintre modelele cel
mai frecvent utilizate pentru explicarea comportamentului unei variabile dependente de
o singură variabilă independentă este regresia simplă liniară exprimată prin funcţia
Yx=a+bx
Coeficientul „b” denumit coeficient de regresie, arată măsura în care variază variabila
dependentă în cazul în care variabila independentă se modifică cu o unitate.
În funcţie de semnul coeficientului de regresie este apreciat tipul legăturii:
• În cazul legăturii directe, b>0;
• În cazul legăturii inverse, b<0;
• În cazul în care b=0, se apreciază că variabilele x şi y sunt independente.
Regresia multifactorială, dacă funcţia include mai mulţi factori – regresia multiplă
liniară extinde analiza regresiei, utilizînd două sau mai multe variabilele independente.
Astfel, dacă luăm în considerare o variabilă dependentă (y) şi două variabilele
independente (x1 şi x2), modelul de regresie multiplă liniară va fi:
Y=a+b1x1 + b2x2
5.5. Model econometric – instrument de analiză calitativă şi cantitativă
 
Modelul econometric este un instrument de analiză calitativă şi cantitativă a
fenomenelor economice, util atât teoriei cât şi practicii economice. Evident
este un instrument mult evoluat, cel mai modern dintre toate metodele,
tehnicile şi instrumentele analizei economice. Astăzi nu se poate concepe
progresul cercetării ştiinţei economice, dar şi al calităţii deciziei actului
practic de conducere economică, fără model şi modelare, care cunosc o
foarte largă recunoaştere şi extindere.
Modelul, definit de Mircea Maliţa în trăsăturile sale cele mai caracteristice,
este “un instrument ştiinţific pentru reprezentarea unor realităţi care, prin
scara şi complexitatea lor, depăşesc capacitatea de cuprindere a intuiţiei
sau a logicii discursive cu care stăpânim fenomenologia vecinătăţilor
noastre imediate. Este foarte greu să surprinzi în raţionamentul curent
totalitatea interdependenţelor care au loc în sistemul economic dat”.
În funcţie de nivelul de abstractizare şi generalizare la care se
ţinteşte, este nevoie sau este posibil, modelele se împart în patru
categorii principale.
• • Modelul imitativ al realităţii (denumit şi iconic);
• • Modelul de tip index;
• • Modelul simbol (tip ipoteză, lege sau teorie);
• • Modelul cibernetic include gradul cel mai înalt de
abstractizare; el se întemeiază pe un sistem cu conexiune
inversă (autoreglare).
5.6. Procedee empirice şi teoretice de verificare a ipotezelor.
Fundamentarea concluziilor ştiinţifice economice.

Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice reprezintă a treia


componentă a explicării fenomenului economic. Acest conţinut complex al procesului
de verificare a ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice poate fi acum prezentat ca un
complex de mai multe operaţii, dintre care menţionăm:
• • evidenţierea rezultatelor ipotezei - teoria, implicaţiile sau consecinţele acesteia;
• • confruntarea teoriei (implicaţii, consecinţe) cu faptele empirice observate;
• • testarea trăiniciei relaţiilor dintre fenomenul economic real (empiric) şi ipoteză,
teoria pe care aceasta a generat-o.
În urma verificării ipotezelor ştiinţifice, se realizează trei paşi importanţi în direcţia
elaborării şi fundamentării concluziilor ştiinţifice şi anume:
• • se evidenţiază consecinţele ipotezelor care urmează să devină principii, legi,
teorii sau soluţii practice;
• • confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
• • relaţiile dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente, se reliefează concordanţa sau discordanţa dintre
ipoteză şi practică. Din această confruntare a ipotezei cu faptele observate ale practicii
se pot formula următoarele situaţii privind valoarea demersurilor realizate de-a
lungul etapei de cercetare ştiinţifică propriu-zise:
• o ipoteză este considerată verificată dacă toate consecinţele ei sunt concordante cu toate datele
şi faptele empirice observate în practică;
• dacă o singură consecinţă nu coincide cu faptele empirice, ipoteza este considerată ca
infirmată. În această situaţie, cercetătorul reformulează ipoteza şi reia procesul de verificare de la
capăt; dacă nici după reformulare ipoteza nu se verifică, cercetătorul trebuie să renunţe la ipoteză;
• verificarea unei ipoteze nu se face printr-o simplă şi rapidă confruntare cu datele empirice, printr-un
singur experiment, ci prin repetarea în mai multe unităţi, adeseori pe bază de serii de date lungi şi de
bună calitate;
• o ipoteză doar parţial infirmată de datele empirice urmează să fie reluată în condiţii mai riguroase
pentru a putea decide asupra verificării sau infirmării ei;
• când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele pot fi legate de insuficienţe
metodologice sau de slabă calitate a datelor; în aceste cazuri cercetarea se poate fie amâna, fie
abandona;
• ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se întrunesc toate condiţiile obiective şi
subiective pentru verificarea lor;
• orice ipoteză care nu a fost infirmată se consideră acceptată (provizoriu) până la apariţia de fapte
care să o repună în discuţie. Până în acel moment, ipoteza verificată se transformă în teză, lege, teorie
ştiinţifică şi soluţie practică.
Concluzia ştiinţifică este rezultatul ultim, final al cercetării
unui fenomen economic.
Fundamentarea concluziei trebuie să satisfacă exigenţe multiple:
de logică, de interes practic, de eficienţă economică; orice
concluzie ştiinţifică trebuie să fie coerentă întregului sistem de
concluzii ştiinţifice care alcătuiesc teoria economică; cercetătorul
va trebui totodată să formuleze observaţii şi critici pentru diverse
aspecte ale teoriei şi practicii economice, să indice direcţii şi chiar
teme de cercetare indispensabile progresului continuu al ştiinţei şi
practicii economice.