Prof. univ. dr. ing.

MARIUS BIBU

ŞTIINŢA MATERIALELOR
ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
STUDIUL MATERIALELOR

STUDIUL METALELOR
METALURGIE FIZICĂ

STINTA MATERIALELOR – M. BIBU 1

 BIBLIOGRAFIE
1. Bibu, M. – Metalografia aliajelor feroase şi neferoase, Editura Universităţii "Lucian Blaga"
din Sibiu, ISBN 973-651-027-1, Sibiu, 2000;
2. Bibu, M. – Metode şi tehnici de analiză structurală a materialelor metalice, Editura
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 973-651-030-1, Sibiu, 2000;
3. Bibu, M., - Ştiinţa materialelor, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, Sibiu, 2004;
4. Bibu, M. – Studiul materialelor – Bazele teoretice ale ştiinţei şi ingineriei materialelor
metalice, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 973-651-824-8, Sibiu, 2004;
5. Bibu, M. – Studiul materialelor – Materiale utilizate în construcţia de maşini, Editura
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 973-651-825-6, Sibiu, 2004;
6. Bibu, M., - Tehnologia construcţiilor sudate – Bazele tehnologice ale sudării şi tăierii
termice, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, Sibiu, 2004;
7. Colan, H. ş.a., - Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
8. Domşa, A., Domşa, S. – Materiale metalice în construcţia de maşini şi instalaţii, Editura
Dacia, Bucureşti, 1981;
9. Gâdea, S., Petrescu, M., ş.a. – Metalurgie fizică şi studiul metalelor, vol.I, II şi III, E.D.P.,
Bucureşti, 1979, 1981, 1988;
10. Geru, N. – Metalurgie fizică, E.D.P., Bucureşti, 1981;
11. Geru, N., ş.a. – Analiza structurii materialelor metalice, E.T., Bucureşti, 1991;
12. Geru, N., ş.a. – Materiale metalice. Structură, proprietăţi, utilizări, E.T., Bucureşti, 1985;
13. Mitelea, I., Radu, B. – Selecţia şi utilizarea materialelor inginereşti, Editura Politehnica,
Timişoara, 1998;
14. Mitelea, I., ş.a. – Ştiinţa materialelor în construcţia de maşini, Editura Sudura,
Timişoara, 1999;
15. Truşculescu, M., ş.a. - Studiul metalelor - tehnici de laborator, Editura Facla,
Timişoara, 1977.
16. *** Colecţia de standarde STAS, SR ISO, SR EN ş.a.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 2

 CUPRINS

1. - STRUCTURA CRISTALINĂ A METALELOR ŞI ALIAJELOR

METALICE

2. - DEFORMAREA PLASTICĂ ŞI RUPEREA MATERIALELOR METALICE

3. - DIAGRAME DE ECHILIBRU

4. - FIERUL ŞI ALIAJELE FIER-CARBON

5. - TRANSFORMĂRI ÎN STARE SOLIDĂ LA ALIAJELE FIER-CARBON

6. - TRATAMENTE TERMICE ŞI TERMOCHIMICE (NOŢIUNI DE BAZĂ)

7. - OŢELURI ALIATE

8. - ALIAJE NEFEROASE

9. - MATERIALE METALICE SINTERIZATE ŞI MATERIALE COMPOZITE

10. - POLIMERI PENTRU INGINERIE

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 3
1. STRUCTURA CRISTALINĂ A METALELOR
ŞI ALIAJELOR METALICE
● Materialele metalice (dar şi nemetalice) se caracterizează printr-o serie de
proprietăţi uşor de controlat:
- conductibilitate termică;
- opacitate;
- luciul metalic;
- rezistenţa mecanică etc.
● Individualizarea caracteristicilor se realizeaza în funcţie de:
- destinaţia piesei;
- condiţiile tehnice de utilizare şi funcţionare.
● Materia apare sub formă chimică unitară (atom sau corp compus).
● Noţiunea de metal comportă două sensuri:
a. individual – elementele chimice care formează cationi (oxizi şi
hidroxizi) care în combinaţii cu acizii formează săruri;
b. agregat – atomii există într-o stare metalică cu proprietăţi specifice.
● Studiul teoretic şi caracteristicile fizico-mecanice ale metalelor
presupune cunoaşterea:
- structurii atomice;
- forţelor de interacţiune interatomice;
- aranjamentul atomilor în agregatul cristalin (reţea cristalină).

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 4

1.1. ATOMUL. LEGĂTURI ATOMICE

ATOMUL

(particule cu sarcină negativă)

(particule grele pozitive)

(particule care dau masa)

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 5

 ATOMUL

● Atomul este neutru din punct de vedere electric - sarcina pozitivă

a nucleului este compensată de cea negativă a electronilor.
● Ioni pozitivi - atomul pierde electroni.
● Ioni negativi - atomul captează electroni.
● Masa atomului, aproape în întregime concentrată în nucleu.
● Dimensiunea maximă a atomilor - dată de orbita exterioară pe
care electronii se rotesc.
● Spaţiul atomic este ocupat numai într-o infimă parte cu particule
materiale, proprietăţile fizice şi chimice depinzând de:
- sarcinile nucleelor;
- numărul de electroni.
● Izotopi (ai elementului chimic) - la acelaşi număr de protoni
există un număr diferit de neutroni, atomii având mase diferite.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 6

 +F +E

Er
Fr

d0

O O
Ft d Distanţa
Et
interatomică, d
d0

E min Ea
Fa
-F -E

a. O b.

a. – Variaţia forţelor interatomice în funcţie de distanţa dintre atomi

b. – Variaţia energiei (potenţiale) a atomilor cu distanţa interatomică

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 7

 ATOMUL

● Poziţia atomilor în reţeaua cristalină rezultă din echilibrul, (fig. a):

- energiei de atracţie – Ea şi energiei de respingere (Er);
- forţelor de atracţie – Fa şi forţelor de respingere – Fr.

● Forţa totală – Ft, rezultă ca urmare a interacţiunii:

- forţelor de atracţie (acţionează la distanţe mari);
- forţelor de respingere (preponderente la distanţe foarte mici).

● Atomii:
- se amplasează în poziţii de minim energetic (Emin);
- se poziţionează la o anumită distanţă unul de celălalt (d0 = 2r0);
- forţele de atracţie şi respingere sunt sunt în echilibru;
- atomii sunt în echilibru;
- energia totală – Et este minimă, (fig. b).

● Presiunea se adaugă forţelor de atracţie care apropie atomii, iar

creşterea temperaturii sistemului duce la creşterea energiei
cinetice de vibraţie a atomilor.
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 8
 LEGĂTURI ATOMICE
a. legătura ionică:
- se întâlneşte la moleculele formate din ioni;
- constă în cedarea electronilor de valenţă de către atomii metalici şi
captarea acestora de alţi atomi pentru formarea octetului în stratul
de valenţă (ambii atomi se comportă ca ioni cu sarcini electrice
opuse);

b. legătura covalentă:
- atomii nu primesc şi nu cedează electroni de valenţă;
- octetul de valenţă se completează prin punerea în comun a
electronilor de valenţă de către doi sau mai mulţi atomi vecini;

c. legătura polară (Van der-Waals):

- apare între molecule (grupuri de atomi)
- se manifestă prin apariţia unei atracţii electrostatice slabe între părţile
polarizate ale unor molecule;
- este caracterizată de forţele Van der - Waals (forţe slabe, bazate pe
legile atracţiei maselor);

d. legătura de hidrogen – se realizează între protonul atomului de

hidrogen care a pierdut electronul şi ceilalţi doi atomi;
e. legătura metalică
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 9
 LEGĂTURI ATOMICE

● Legătura covalentă ● Legătura metalică

● Legătura ionică ● Legătura Van der Waals

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 10

 LEGĂTURA METALICĂ

gaz (nor) electronic

(e- liberi în mişcare)

ioni
pozitivi
metalici

orbită

nod de reţea
d0

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 11

 LEGĂTURA METALICĂ
● Legătura metalică - datorată electronilor de valenţă ai atomilor metalului, care se
comportă ca electroni liberi în cristalul metalic.
● Metalul este un sistem alcătuit din:
- subsistem de ioni pozitivi, formând o structură cristalină periodică ce
execută mici oscilaţii în jurul poziţiilor lor de echilibru;
- subsistem de electroni de valenţă, care ocupă spaţiile dintre ioni,
putându-se deplasa liberi sau cvasiliberi în cristal.
● Legătura metalică - specifică materialelor metalice care au electronii din stratul
exterior al atomului la distanţe egale de mai multe nuclee şi slab legaţi de
acestea.
● Electronii se deplasează liber în masa metalului nefiind sub atracţia nucleului bine
determinat, formând gazul (norul) electronic adică electroni liberi în mişcare.
● Metalele
- corpuri cristaline cu atomii aşezaţi în forme geometrice ordonate, numite reţele
cristaline
- cristalizează în structuri relativ compacte
● Atomii pierd electroni din orbitele exterioare, metalele fiind alcătuite din ioni
pozitivi fixaţi în nodurile reţelei şi gaz electronic în mişcare.
● Forţele electrostatice de atracţie – există între electronii liberi şi ioni există.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 12

1.2. STRUCTURA CRISTALINĂ RETICULARĂ
● Structura cristalină reticulară - dispoziţie ordonată, riguros geometrică a
atomilor. Distanţele medii dintre atomi sunt menţinute constante de
forţe de atracţie şi respingere. Această constantă (prin formă şi
distanţă: feţe plane şi unghiuri) defineşte starea (structura) cristalină.
● Anizotropie - schimbarea proprietăţilor fizice după direcţia orientării,
datorită lipsei de omogenitate.
● Corpuri izotrope - compuşii care au aceleaşi proprietăţi în toate
direcţiile, aflându-se într-o stare amorfă (particulele materiale: nu
prezintă aranjament propriu, sunt neperiodicitate, fără orientare şi nu
au simetrie internă). Corpurile amorfe (ex. sticla) fac tranziţia între
starea lichidă şi solidă.
● Toate metalele şi aliajele acestora au structură cristalină.
● Într-o reţea spaţială la metale:
- în nodurile reţelei se află ioni pozitivi sau atomi;
- limitele dintre atomi sunt imaginare;
- nodurile reprezintă poziţiile medii ale atomilor în oscilaţie, cu o
mică amplitudine, datorată agitaţiei termice, produsă de
creşterea temperaturii.
● Reţelele cristaline sunt constituite prin multiplicarea unui mare număr
de corpuri geometrice simple - celule elementare (grupare complexă
de atomi care prin repetare, suprapunere sau alăturare, formează
reţeaua cristalină).

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 13

1.3. REŢELE CRISTALINE. CELULE ELEMENTARE

● Elementele care definesc celula elementară (celula Bravais) sunt:

- parametrii liniari: a, b, c – distanţele interatomice identificate cu
muchiile paralelipipedului sau vectorii pe direcţiile spaţiale x,y,z;
- parametrii unghiulari: α, β, γ.

Aranjare ordonată a atomilor

Reţea cristalină spaţială

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 14

 Reţea
cristalină
spaţială

Celula elementară

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 15

REŢEAUA CRISTALINĂ SPAŢIALĂ
ŞI CELULA ELEMENTARĂ

celula elementară
(sisteme cubice:
ra = 1 … 2,7 Å)

centrul (nucleul) atomic

linii convenţionale

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 16

1.4. SISTEME ŞI REŢELE CRISTALINE

Sunt definite şapte sisteme cristaline:

a. - sistemul cubic: a = b = c, α = β = γ = 900

b. - sistemul tetragonal: a = b ≠ c , α = β = γ = 900
c. - sistemul rombic (ortorombic): a ≠ b ≠ c, α = β = γ = 900
d. - sistemul hexagonal: a = b ≠ c, α = β = 900, γ = 1200
e. - sistemul romboedric (trigonal): a = b = c, α = β = γ ≠ 900
f. - sistemul monoclinic: a ≠ b ≠ c, α = γ = 900, β ≠ 900
g. - sistemul triclinic: a ≠ b ≠ c, α ≠ β ≠ γ ≠ 900

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 17

SISTEME ŞI REŢELE CRISTALINE

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 18

A. - REŢEAUA CRISTALINĂ CUBICĂ CU VOLUM CENTRAT - C.V.C.

● Numar de coordinaţie: C 8 (metale dure)

► Numar de coordinaţie - număr de atomi aflaţi la
distanţă egală şi cea mai apropiată de un anumit atom;
► Grad de compactitate - raportul dintre volumul
ocupat de atomi şi volumul total al reţelei.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 19

 B. - REŢEAUA CRISTALINĂ
CUBICĂ CU FEŢE CENTRATE - C.F.C.

● Numar de coordinaţie: C 12
(metale moi / semidure)

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 20

C. - REŢEAUA CRISTALINĂ HEXAGONAL COMPACTĂ – H.C.

● Numar de coordinaţie: H 12 (grafitul)

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 21

 STRUCTURI CRISTALINE

a. b. c.
a. b. c.
a. - structura C.F.C; b. - structura C.V.C; c. - structura H.C.
C 12, NC = 14, NA = 4 C 8, NC = 9, NA = 2 H 12, NC = 17, NA = 6
(metale moi / semidure: Fe, Al, Cu, Pb, Ag) (metale dure: Fe, Cr, V, Mo) (grafit, Mg, Zn, Cd, Be)

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 22

● SISTEMUL - C.F.C. (C 12, NC = 14, NA = 4)
- metale care cristalizează (metale moi / semidure): Feγ, Al, Cu, Pb, Ag etc.;
- plasticitate ridicata datorata posibilităţilor de alunecare multiple
şi uşoare pe planele şi direcţiile de mare densitate atomică.
● SISTEMUL - C.V.C. (C 8, NC = 9, NA = 2)
- metale care cristalizează (metale dure): Feα, Cr, V, Mo etc.;
- nu conţine plane atât de compacte ca cele ale reţelei C.F.C.;
- există numai direcţii compacte (diagonalele cubului);
- plasticitatea metalelor care cristalizează în sistemul C.V.C. este
mai redusă datorită creşterii rezistenţei la alunecare;
● SISTEMUL - H.C. (H 12, NC = 17, NA = 6)
- metale care cristalizează: Mg, Zn, Cd, Be etc.;
- planele de bază cât şi cel intermediar sunt plane de compactitate maximă;
- metalele care cristalizează în sistemul H.C. prezintă o singură
familie de plane de alunecare;
- plasticitate este mai redusă decât cea a metalelor cu reţea C.F.C.
Compactitatea reţelelor cristaline scade în următoarea succesiune:
- H.C., C.F.C., C.V.C.;
Plasticitatea reţelelor cristaline creşte în următoarea succesiune:
- H.C., C.V.C., C.F.C.;
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 23
1.5. ALOTROPIA

Exemplu:

Fierul prezintă următoarele forme

alotropice:

• Fe între temperatura

ambiantă şi 912ºC, cu
structură c.v.c.

• Fe între 912ºC şi 1394ºC, cu

structură c.f.c.

• Fe între 1394ºC şi

temperatura de topire
(1532ºC), cu structură c.v.c.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 24

 1.6. CRISTALIZAREA MATERIALELOR METALICE

În starea gazoasă – dezordine

În starea solidă, la materialele
cristaline – ordine îndepărtată

În starea lichidă – ordine apropiată

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 25

 Materialele metalice, ceramice, polimeri etc.:
- la temperatură ambiantă - stare solidă;
- la temperaturi ridicate - stare lichidă (topitură).
● Ordine apropiată: atomii ocupă poziţii aleatoare, asocierile fiind
doar temporare şi restrânse la volume mici.
● Ordine îndepărtată: atomii sunt dispuşi ordonat în spaţiu, formând
celule elementare şi cristale bine definite (formă, compoziţie), care
cuprind un număr foarte mare de atomi.
● Cristalizare – trecerea materialelor cristaline din starea topită în
starea solidă.
● Metale pure (un singur element chimic) – cristalizare la temperatură
constantă (coordonate temperatură-timp) procesul se desfăşoară pe un
palier de cristalizare.
● Materiale cristaline (mai multe elemente chimice formând aliaje
metalice sau compuşi chimici nemetalici) – procesul se desfăşoară într-un
interval de temperaturi.
● Solidificare – proces care începe când temperatura materialului
este scăzută sub punctul său de topire (energia internă va fi mai mică
decât energia internă a lichidului).

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 26

 ● Germeni de cristalizare - se formează într-o primă fază în lichid, prin
asocierea într-o structură ordonată a unui număr oarecare de atomi.
● Căldura latentă de cristalizare – este degajată de atomi la trecerea
acestora spre starea de ordine îndepărtată.
● Cristale – se formează când germenii au dimensiuni suficient de mari
(depăşesc raza critică de cristalizare); se dezvoltă prin alipirea tot mai
multor atomi la structura solidă. Cristalele cresc până când întâlnesc alte
cristale şi întreaga cantitate de lichid a fost consumată şi transformată în
materie solidă.
● Grăunţi cristalini (cristalite) – cristalele metalelor cu distribuţie
aleatoare a germenilor în spaţiu, mărimi diferite şi forme neregulate
(natură policristalină).
● Granulaţia (dimensiunea grăunţilor) – depinde de numărul centrelor
de cristalizare şi de viteza de dezvoltare a cristalelor.
● Granulaţie fină – număr mare de centre de cristalizare şi viteză mică
de creştere a cristalelor.
● Dendrite – structuri cristaline spaţiale de tip ramificat, arborescent
care cresc mai rapid pe direcţia evacuării căldurii; acumularea de materie
solidă are loc cu preponderenţă la colţurile grăuntelui, deoarece mişcarea
turbulentă a lichidului permite disiparea mai rapidă a căldurii latente de
solidificare.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 27

 A. CRISTALIZAREA MATERIALELOR METALICE
● Faza I: - formarea centrelor de cristalizare (embrioni)
● Faza II: - creştera cristalelor

faza germeni cristale (grăunţi)

cristalite
topită (centre, nuclee)
de cristalizare

dendrite

● Etapa I: - transformare primară (din stare lichidă în stare solidă)

● Etapa II: - transformări secundare în stare solidă
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 28
 B. CURBE DE RĂCIRE ŞI TOPIRE ALE UNUI METAL PUR
T T T
e e e
m interval m interval m
p p p
e e e
r palier r palier r
a a a
t Ts t Tt t Ts
u u u
r r r
a a a
[oC] [oC] [oC]
Tr s

Timpul, [s] Timpul, [s] Timpul, [s]

a. b. c.
Curbe de răcire şi încălzire ale unui metal pur:
a. - curba de răcire; b. - curba de încălzire; c. - curba reală de solidificare
Ts – temperatura de solidificare, Tt – temperatura de topire,
Tr s – temperatura reală de solidificare

Ts = Tt (teoretic)

Ts ≠ Tt - histerezis termic
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 29
 C. TEORIA CRISTALIZĂRII

■ Factorii care influenţează cinetica procesul de cristalizare sunt:

● viteza de cristalizare vCR - viteza de creştere liniară măsurată
din centrul de cristalizare după o anumită direcţie; vCR
corespunde unei anumite viteze de răcire, evaluând cantitatea
de metal solidificată în unitatea de timp şi de volum;
● capacitatea de cristalizare QCR - numărul centrelor de
cristalizare (NCR) în unitatea de timp şi de volum; QCR indică
viteza de formare a centrelor de cristalizare.

■ Parametrii procesului de cristalizare se utilizează pentru

stabilirea:
- structurilor cristaline;
- mărimii cristalelor;
- formei şi dispersiei cristalelor.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 30

 I II III
Qcr
[Ncr / mm3]

Vcr
[mm / s] structură
structură structură
grosolană grosolană vcr fină
(columnară)

Qcr

Ts Temperatura, T [oC]
0 Subracirea, Δ T [oC]
0 Viteza de racire, vr [oC / s]

Variaţia:
● vitezei de cristalizare – germinare (vcr)
● capacitătii de cristalizare (Qcr)
● numărului centrelor de germinare în unitatea de timp şi de volum (Ncr)
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 31
 CAZURILE PROCESULUI DE CRISTALIZARE

■ cazul I
- suprarăcire mică;
- QCR - foarte mic (există puţine centre de cristalizare);
- vCR - foarte mică (centrele de cristalizare nu vor creşte mult,
apărând în permanenţă noi centre);
- structură cristalină grosolană;
■ cazul II
- vCR - mai mare;
- QCR - foarte mic (rezultă puţine centre de cristalizare);
- creştere columnară a cristalelor;
- structură cristalină grosolană;
■ cazul III
- suprarăcire mare;
- QCR foarte mare (multe centre de cristalizare);
- vCR - foarte mare (grăunţii nu vor creşte la dimensiuni foarte mari);
- QCR - preponderentă în influenţă;
- structură cristalină fină.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 32

 1.7. MACROSTRUCTURA CRISTALINĂ A PIESELOR
TURNATE
1.7.1. CRISTALIZAREA LINGOULUI METALIC
retasură

I. Zona cristalelor marginale I

II

II. Zona cristalelor columnare III

III. Zona cristalelor centrale secţiunea A - A

A A

lingotieră

lingou

Structura lingoului de oţel

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 33

 A. STRUCTURA INTERNĂ A LINGOULUI DE OŢEL
retasură

zona I zona II zona III zona II zona I

II

III

I. Zona cristalelor peretele peretele

marginale lingotierei lingotierei
II. Zona cristalelor columnare
III. Zona cristalelor centrale

a. b.
Forma (a) şi detaliul (b) structurii interne a unui lingou de oţel
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 34
B. ZONELE DE CRISTALIZARE ALE UNUI MATERIAL METALIC
► zona cristalelor marginale (I) se compune din grăunţi:
- de dimensiuni mici;
- echiaxiali;
- fără o orientare dominantă;
- formaţi datorită vitezei mari de răcire la contactul metalului topit
cu pereţii lingotierei (rugozitatea pereţilor interiori determină
formarea unui mare număr de centre de cristalizare);

► zona cristalelor columnare (II) cuprinde grăunţi

- de dimensiuni relativ mari;
- cu aspect dendritic sau columnar;
- cu pronunţată orientare perpendiculară pe pereţii lingotierei;

► zona cristalelor centrale (III) este formată din grăunţi

- de dimensiuni relativ mari;
- echiaxiali;
- cu orientări variate;
- apăruţi în centrul lingoului datorită vitezei de răcire mici din
această regiune.
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 35
 ZONA CU CRISTALE COLUMNARE

cristale fine echiaxiale la suprafaţa

de contact cu lingotiera

metal
forma topit
de (lichid)
turnare
(lingotiera)

cristale
columnare

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 36

a. b.

Zonele structurii unei piese turnate din:

a. – oţel inoxidabil b. – aluminiu

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 37

1.7.2. DEFECTE LA CRISTALIZAREA LINGOULUI

FENOMENUL DE TRANSCRISTALIZARE

zonă de
transcristalizare
(impurităţi,
microfisuri)

fisurare

rupere

a. b.
Fenomenul de transcristalizare:
a. - transcristalizarea în lingouri;
b. - evitarea transcristalizării prin rotunjirea pereţilor lingotierei.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 38

 RETASURA

RETASURA - gol de contracţie sub forma unei pâlnii cu contur neregulat,

situat în zona central superioară a lingoului (obţinut la trecerea metalului din
starea lichidă în cea solidă); prezintă suprafeţele oxidate, decarburate cu
acumulări de gaze şi incluziuni nemetalice.
retasură
retasură
maselotă
şutarea (tăierea) maselotieră
lingoului
lingou
lingotieră

● Retasura interioară - dacă eliminarea căldurii pe suprafaţa liberă este intensă,

se formează o crustă superficială, retasura fiind situată în interiorul lingoului.
● Microretasura intercristalină - se formează în volume foarte mici, în pungi de
metal lichid situate la contactul a trei cristale în formare.
● Microretasura intracristalină - se formează în volume foarte mici, în interiorul
cristalelor în creştere.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 39

 SEGREGAŢIA

SEGREGAŢIA - neomogenitate chimică caracterizată prin concentraţia

zonală a unor elemente chimice (Fe, S, C) sau impurităţi, care pot să
ajungă la concentraţii de 2-10 ori mai mari decât cele normale.
● Segregaţii macroscopice:
- segregaţie zonală normală (directă) - determinată de împingerea unor
elemente sau impurităţi spre mijlocul lingoului de către cristalele
columnare în creştere;
- segregaţie zonală inversă - determinată de lichidul din zona centrală,
îmbogăţit în impurităţi, care este absorbit spre exteriror (între dendritele
zonei columnare deja solidificată), prin presiunea gazului şi forţe capilare;
- segregaţia inferioară - determinată de greutatea specifică mare a
cristalelor.
● Segregaţii microscopice:
- microsegregaţii intracristaline (dendritice) - consecinţă a diferenţei de
compoziţie a solidului şi lichidului ca urmare a limitării difuziei şi al
timpului insuficient pentru omogenizarea compoziţiei chimice a cristalelor
în timpul creşterii; ichidul depune în jurul centrelor de cristalizare, straturi
diferite, rezultând o neomogenitate chimică în interiorul aceluiaşi grăunte
cristalin;
- microsegregaţia intercristalină - omogenităţi chimice, exces în infuziune
de elemente chimice, concentrate la limita dintre grăunţii cristalini.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 40

 SEGREGAŢIA INTRACRISTALINĂ (DENDRITICĂ)

faza lichidă acumulări de gaze

1 4

►
► ► ►

3
2

1 … 4 - zone cu compoziţii ► - Centre (germeni, nuclee)

chimice diferite de cristalizare

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 41

 SUFLURI
SUFLURI - goluri (cavităţi) conţinând gaze colectate la scăderea
temperaturii metalului topit, sub formă moleculară (CO 2, H2, N2);
metalul solidificându-se, capacitatea sa de a dizolva gaze scade brusc.
● Suflurile au formă rotunjită, ovală cu suprafeţe netede,
neoxidate, fapt care le deosebesc de microretasuri.
Diminuarea suflurilor se realizează prin adăugarea de Mn, Si, Al, care
provoacă o puternică deoxidare, leagă gazele (în special oxigenul) sub
formă de oxizi, silicaţi etc., rămânând în topitură sub formă de
suspensii; retasura va fi mai largă şi mai adâncă.
● Procedeul poartă denumirea de degazare sau calmare.

FULGI
FULGI - în cazul oţelurilor, suflurile produse de zone cu hidrogen
molecular (H2) nedizolvat, sunt deosebit de periculoase, deoarece
solubilitatea acestuia scade brusc la răcire. Fenomenul este însoţit de
recombinări moleculare care duc la o creştere volumică majoră,
creându-se presiuni foarte mari asupra pereţilor suflurilor. Ca urmare,
pot să apară fisuri foarte fine, respectiv rupturi, în piesa din oţel,
numite fulgi, care au efect nefavorabil asupra rezistenţei mecanice a
piesei respective.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 42

 CRISTALIZARE
a. b. A ALIAJELOR
METALICE:

a. - cristale
dendritice
de oţel nealiat;

c. d. b. - retasură
prelungită a unui

lingou din oţel;

c. - transcristalizare;

d. - microretasură;
e.
e. - sufluri în piesă
turnată.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 43

 a.

CRISTALIZAREA ALIAJELOR METALICE:

a. – retasură formată la solidificarea unei piese
turnate din bronz;

b. – cristal dendritic de oţel. b.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 44

 a. b.

CRISTALIZAREA ALIAJELOR METALICE:

a. – transcristalizare într-un lingou;
b. – sufluri în piesă turnată.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 45

 a. b.

DEFECTE ÎN PIESE PRELUCRATE

PRIN DEFORMARE PLASTICĂ:
a. – suprapunere de material la laminare;
b. – fisură in piesă forjată;
c. – fulgi în secţíunea transversală
c. a unei bare bară de oţel forjat.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 46

 a. b.

REACTIVI CHIMICI UTILIZAŢI PENTRU EXAMINAREA

MICROSCOPICĂ A OŢELURILOR ŞI FONTELOR:
a. – reactivi Oberhoffer, Fry şi Heyn care pun în evidenţă segregaţii
interdendritice de fosfor şi linii de deformare plastică la cald;
b. – segregaţii de sulf puse în evidenţă cu amprenta Baumann.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 47

ANALIZA FRACTOGRAFICĂ A MATERIALELOR METALICE

Rupere con-cupă Aspectul suprafeţelor de rupere ale

la încercarea la tracţiune unor epruvete de rezilienţă încercate
a unei epruvete din oţel (1:2) la temperaturi diferite

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 48

ANALIZA FRACTOGRAFICĂ A MATERIALELOR METALICE

a. b.
Eterogenitate chimică în secţiunea transversală:
a. – epruvete din bronz rupte la tracţiune, (1:1);
b. – şină de cale ferată, (1:2)

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 49

ANALIZA FRACTOGRAFICĂ A MATERIALELOR METALICE

b.

a.

Suprafeţe de rupere
la oboseală:

a) - longeron de autocamion, (1:1);

b) ax, (1:2)

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 50

1.8. DEFECTE ÎN STRUCTURA MATERIALELOR METALICE
● cristale ideale ● cristale reale

Defecte ale reţelelor cristaline:

► defecte punctiforme

► defecte liniare (dislocaţii)

► defecte de suprafaţă

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 51

1.8.1. DEFECTE PUNCTIFORME

Vacanţă Atom Impurităţi

(lacună) interstiţial (atom străin
în lacună
sau
interstiţial)

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 52

1.8.2. DEFECTE LINIARE (DISLOCAŢII)
După direcţia de alunecare se deosebesc:
● dislocaţii marginale - direcţia de alunecare este perpendiculară pe linia de dislocaţie
● dislocaţii elicoidale - direcţia de alunecare este paralelă cu linia de dislocaţie

b
● Dislocaţie
b marginală

b - vector de alunecare Burgers

AB - linie (centrul) de dislocaţie marginală
(elicoidală)
ABCD - plan de alunecare marginal (elicoidal)
┴ - dislocaţie marginală (elicoidală) pozitivă
┬ - dislocaţie marginală (elicoidală) negativă
b ● Dislocaţie elicoidală
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 53
DEPLASAREA DISLOCAŢIILOR ÎN CRISTALE

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 54

1.8.3. DEFECTE DE SUPRAFAŢĂ

A. LIMITELE DINTRE GRĂUNŢI

● apar într-un agregat policristalin;
● reprezintă zona de legătură între cristalite;
● diferenţa de orientare cristalină este mare de la un

grăunte la altul (limite la unghiuri mari,  > 300).

a. b. c.
Limitele intercristaline ale defecte de suprafaţă:
a. - fără zonă de tranziţie între cristale; b. - cu zonă de tranziţie ordonată;
c. - cu zonă de distribuţie amorfă
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 55
 B. SUBLIMITELE
 defecte de suprafaţă care apar în interiorul
grăuntelui;
 abateri de reţea prin formarea de mici blocuri
spaţiale care fac între ele unghiuri mici de ordinul
minutelor (limite la unghiuri mici,  < 200);
 dislocaţii marginale situate una sub cealaltă
formând o structură în mozaic.

poligonizare

POLIGONIZARE - proces de aranjare una sub alta pe planele de alunecare, a

dislocaţiilor marginale de acelaşi semn, formând o reţea poligonală de sublimite
POLIGONIZARE - deformare plastică la rece + tratament termic de recoacere
(recoacere - tratament termic primar care urmăreşte aducerea aliajului
într-o stare apropiată de starea de echilibru

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 56

 1.9. DIFUZIA ATOMILOR
Difuzia - modul de deplasare al atomilor în interiorul unui material metalic:
- difuzie în masa cristalului (difuzie în volum);
- difuzie la suprafaţa cristalului (difuzie superficială);
- difuzie în lungul limitelor intercristaline (difuzie intergranulară).

a. b.
Mecanisme de difuzie:
a) - asocierea atom-vacanţă; b) - atom interstiţial
Intensitatea difuziei este influenţată de:
- natura atomilor;
- condiţiile exterioare sau interioare ale materialului metalic
(temperatură, compoziţie chimică, concentraţie, structură etc.).

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 57

 Factori care influenţează difuzia:

► Temperatura; cu cât temperatura este mai

ridicată, cu atât energia internă a materialului este
mai mare, şi deci energia de activare va putea fi
depăşită mai uşor;

► Tipul reţelei cristaline a materialului de bază;

► Dimensiunile relative ale atomilor reţelei

cristaline de bază şi ai atomilor străini pătrunşi în
material;

► Existenţa şi frecvenţa defectelor în reţeaua

cristalină.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 58

 2. DEFORMAREA PLASTICĂ ŞI RUPEREA
MATERIALELOR METALICE
2.1. DEFORMAREA PLASTICĂ A MATERIALELOR METALICE

2.1.1. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII

● tensiuni (eforturi unitare)

● deformaţii
 deformaţii elastice - cu caracter nepermanent, corpul revenind la forma
iniţială după încetarea aplicării sarcinii
 deformaţii plastice - cu caracter permanent, deformarea se păstrează şi
după îndepărtarea sarcinii
 deformaţii anelastice - se produce o mărire bruscă a sarcinii, o parte din
deformare dispare treptat

NATURA SI MARIMEA TENSIUNILOR (EFORTURILE UNITARE)

STAREA DE SOLICITARE
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 59
 tensiune normală

tensiune tangenţială

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 60

 τ

lungire
alungire

În domeniul elastic:

Legea lui Hooke

E = modul de elasticitate longitudinal

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 61

 τ

lunecare specifică

G = modul de elasticitate transversal

ν = coeficientul lui Poisson

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 62

2.1.2. CURBA TENSIUNE - DEFORMAŢIE LA TRACŢIUNE

F F
d0

L0 = 5d0

Epruvetă standardizată

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 63

 deformare elastică A – σp
deformare plastică
σ Limita de
/mm2] curba proporţionalitate
reală E’ ruperea
B – σe
curba Limita de
m (σr) convenţională
D elasticitate
zonă de
gâtuire E ruperea C – Rp0,2 (σc)
Limita de curgere
zonă de convenţională
ecruisare

(σc) C C’ D – Rm (σr)
0,2 gâtuire, alungire
σe F F Rezistenţa
B d0
σp A zonă de mecanică
curgere la rupere
zonă liniară L0 = 5d0
(de proporţionalitate) E, E’ – Rupere
O
Lungimea specifică, ε [% ]

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 64

► Determinarea modului de deformare a unui corp solid depinde de:

● tensiuni (eforturi unitare) - introduse în material sub acţiunea

unei solicitări exterioare;
● deformaţii - produse sub influenţa tensiunilor.

► Comportarea materialelor se poate studia prin întocmirea de curbe

(diagrame) tensiune-deformaţie pentru diferite tipuri de solicitări:
- tracţiune;
- compresiune;
- torsiune etc.

► Diagrama tensiune-deformaţie în cazul solicitării la tracţiune:

- se întocmeşte pentru fiecare material în parte;
- se utilizează o maşină de încercare la tracţiune;
- o epruvetă având forma şi raporturile dimensionale standardizate,
este supusă unei forţe de tracţiune din ce în ce mai mari;
- după fiecare încercare se măsoară lungimea utilă (l) a epruvetei, se
raportează la lungimea iniţială (lo), calculându-se lungirea specifică ().

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 65

► OA - zona liniară (de proporţionalitate)
- aspect rectiliniu;
- materialul se deformează elastic;
- există proporţionalitate între tensiune şi deformaţie (legea lui Hooke);
- tensiunea corespunzătoare punctului A - limita de proporţionalitate (p);

► AB - zona de tranziţie
- materialul continuă să se deformeze elastic;
- deformaţia nu mai este proporţională cu tensiunea;
- tensiunea corespunzătoare punctului B - limita de elasticitate (e);
- dincolo punctul B, pe epruvetă se va putea măsura o deformaţie plastică
tot mai pronunţată.
OBS. Este dificilă precizarea exactă a punctului în care apare deformaţia
plastică şi în consecinţă se determină limita convenţională de
curgere (Rp0,2) - tensiunea pentru care se înregistrează o
deformaţie plastică măsurabilă de 0,2% din lungimea iniţială a
epruvetei.
► C-C' - zona de curgere
- se manifestă curgerea materialului;
- deformaţia materialului continuând să crească;
- tensiunea nu se măreşte semnificativ;

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 66

► C'D - zona de ecruisare
- creşte tensiunea de deformare rezultând o deformare suplimentară
relativ mică;
- D - punctul în care se atinge valoarea maximă a tensiunii rezultând o
deformare uniformă a diametrului epruvetei;
- tensiunea corespunzătoare punctului D – rezistenţa la rupere (r sau Rm);

► DE(DE’) - zona de rupere

- dacă se depăşeşte punctul D, în zona centrală a epruvetei va apărea o
gâtuire care avansează până la ruperea care se produce în punctul E;
- dacă tensiunea se raportează la secţiunea iniţială a epruvetei d0,
tensiunea pare să scadă, se obţine curba DE - curba convenţională;
- dacă se ţine cont de micşorarea diametrului (datorită gâtuirii) se obţine
curba DE' - curba reală.
Diagrama tensiune - deformaţie:
- are un caracter general;
- între materiale există diferenţe mari referitor la forma curbei;
- pentru materialele foarte fragile nu se înregistrează vreo deformare
plastică prealabilă ruperii (punctele C, D şi E vor coincide);
- palierul de curgere C-C' este prezent doar la materialele cu ductilitate mare.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 67

2.1.3. DEFORMAREA PLASTICĂ A MONOCRISTALELOR IDEALE
2.1.3.1. DEFORMAREA PLASTICĂ PRIN ALUNECARE

● este principalul mecanism prin care se deformează plastic un material metalic;

● se pune în evidenţă prin solicitarea la tracţiune a unei epruvete
cilindrice formate dintr-un monocristal metalic;

monocristal material policristalin

F
F F

F F F

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 68

F

linii de
alunecare

benzi de
alunecare

a. b. c.

Deformarea plastică prin alunecare

a unui monocristal ideal

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 69

 ≈ 2000 Å
Å
200
≈ regiune
nealunecată

regiune
alunecată

linie de alunecare

bandă
F de alunecare F

Reprezentarea schematică a unei benzi de alunecare

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 70

► Deformarea plastică prin alunecare a monocristalului
se produce la atingerea:
● tensiunii tangenţiale critice de alunecare
● limitei de curgere,
când:
- pachete de material se deplasează unul peste celălalt de-a lungul unor

plane cristaline (plane de alunecare);

- pe suprafaţa epruvetei apar o serie de trepte / linii de alunecare
paralele, de fapt benzi de alunecare;
- benzile de alunecare (lamele) se formează prin alunecarea relativă a
unor straturi de atomi suprapuse;
- secţiunea rotundă a epruvetei devine eliptică;
- partea superioară a epruvetei nu mai este coaxială cu partea
inferioară;
- alunecarea nu are caracter uniform şi se produce pe un număr limitat
de plane de alunecare.
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 71
► Deformarea plastică prin alunecare a monocristalului
se desfăşoară în următoarele condiţii:

- direcţiile (planele) de alunecare cristalografice sunt cele

cu densitate atomică maximă;
- alunecarea se desfăşoară pe planele care sunt cel mai apropiat
orientate de planul înclinat la 45° faţă de direcţia solicitării;
- direcţia de alunecare face cel mai mic unghi cu linia de cea mai
mare pantă a planului de alunecare;
- se atinge tensiunea tangenţială critică de alunecare şi limita
de curgere;
- depinde de numărul de dislocaţii existente în planul de alunecare;
- se produc interacţiuni între dislocaţii sau dislocaţii şi impurităţi;

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 72

2.1.3.2. DEFORMAREA PLASTICĂ PRIN MACLARE
MACLAREA
● deplasarea unei părţi din cristal;
● între partea deplasată şi cea nedeplasată se stabileşte o
simetrie în raport cu un plan numit plan de maclare;
● zona deplasată (deformată) are o altă orientare
cristalografică faţă de zona nedeformată;

Maclarea (macla) se produce prin:

- deformarea plastică la
rece a cristalului sub acţiunea
unor forţe exterioare - macle de
deformare;
τ
- acţiunea unor tensiuni
interne rezultate prin deformare
plastică la rece urmată de o
recoacere de recristalizare -
macle de recoacere
(recristalizare); maclă de deformare

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 73

► Efecte la maclare:

● atomii se deplasează pe distanţe mai mici decât o

distanţă
interatomică;
● participă toate planele atomice din regiunea maclată;
● se desfăşoară mai rapid decât alunecarea;
● uneori este însoţită de un zgomot (cazul staniului);
● are loc schimbarea orientării cristalografice a unor
regiuni
din grăunţi;
● noi sisteme de alunecare sunt aduse în poziţii favorabile
alunecării.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 74

2.1.4. DEFORMAREA PLASTICĂ A AGREGATELOR
POLICRISTALINE

Deformarea plastică prin alunecare a agregatelor policristaline:

► creează o stare de tensiuni tot mai mare prin concentrarea

dislocaţiilor în lungul planelor de alunecare şi la limitele
dintre grăunţi;
► se desfăşoară intracristalin şi intercristalin;
► este condiţionată de limita de curgere care depinde succesiv de:
- dimensiunea grăunţilor;
- rezistenţa la rupere;
- interacţiunile dintre dislocaţii (ecruisarea);
► se produce la atingerea tensiunii tangenţiale critice de alunecare;
► începe în grăunţii care au sistemele de alunecare cel mai
favorabil orientate în raport cu unghiul de 45° faţă de direcţia
de solicitare;

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 75

► Alunecările într-un agregat policristalin vor fi cu atât mai
anevoioase cu cât:

● limitele dintre grăunţi sunt mai numeroase

şi constituie obstacole în calea dislocaţiilor;
● structura granulară este mai fină;
● fiecare grăunte este înconjurat de un număr
mai mare de alţi grăunţi;

► Micşorarea dimensiunii grăuntelui (mărirea gradului de fineţe),

determină creşterea următoarelor proprietăţi mecanice:

● duritatea;
● limita de curgere;
● rezistenţa la rupere;
● rezistenţa la oboseală;
● rezilienţa.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 76

Propagarea alunecării în materialele policristaline

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 77

2.2. ECRUISAREA MATERIALELOR METALICE
(durificarea prin deformare plastică la rece)

DURIFICAREA PRIN DEFORMARE PLASTICĂ LA RECE

(ECRUISAREA) - fenomenul de creştere a tensiunii
necesare pentru a produce alunecarea, datorat deformării
plastice anterioare şi prin care metalul devine mai
rezistent şi mai dur.

● Alunecarea favorizează interacţiuni între:

- dislocaţii;
- dislocaţii şi alte obstacole din planele de
alunecare (interacţiuni elastice, limitele dintre
grăunţi;
- precipitate microscopice; impurităţi etc.);

● Alunecările pe diferite plane:

- devin dificile;
- cresc tensiunile tangenţiale;
- cresc deformaţiile.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 78

 DEPĂŞIREA LIMITEI DE CURGERE
produce:
- deformarea plastică a materialelor metalice;
- deplasarea şi concentrarea dislocaţiilor pe planele de alunecare;
- frânarea dislocaţiilor la barierele existente în reţeaua cristalină;
- tensiune opusă tensiunii de deformare utilă producerii alunecărilor;
ECRUISAREA
este determinată de:

FRÂNAREA MIŞCĂRII DISLOCAŢIILOR

este determinată de:
● interacţiunea elastică dintre dislocaţiile de acelaşi semn;
● mişcarea dislocaţiilor pe plane de alunecare ce se intersectează;
● dislocaţiile care străpung planele de alunecare;
● limitele dintre grăunţi;
● precipitatele microscopice;
● impurităţi;
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 79
 CREŞTEREA GRADULUI
DE DEFORMARE

MICŞOREAZĂ:

Proprietăţi
- plasticitatea;
- alungirea la rupere;
- gâtuirea la rupere;
- rezilienţa;
- densitatea;

MĂRESC:

- rezistenţa mecanică Grad de deformare, [%]

la rupere;
- limita de curgere; Variaţia proprietăţilor mecanice
- duritatea; la tracţiune în funcţie de gradul
- rezistenţa electrică; de deformare plastică

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 80

Efectele structurale ale ecruisării:
● Textura (orientarea preferenţială a grăunţilor):
- apare la deformarea plastică a materialelor metalice policristaline;
- grăunţii îşi orienteze sistemele de alunecare pe direcţia efortului aplicat;
● Fibrajul (structura cristalină în şiruri):
- efect al orientării sistemelor de alunecare pe direcţia efortului aplicat;
- grăunţii se alungesc;
- structura devine fibroasă;
- incluziunile nemetalice (silicaţi, sulfuri, oxizi etc.), impurităţile sau
elementele de neomogenitate chimică a soluţiilor solide prezintă alungiri
şi distribuţii în şiruri intercalate printre grăunţii metalici alungiţi ;
- determină anizotropia proprietăţilor deoarece impurităţile distribuite
în şiruri au rezistenţă redusă şi sunt fragile;

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 81

 APLICAŢIILE TEHNICE FAVORABILE ALE ECRUISĂRII

Laminare
(deformarea plastică
la rece a tablelor)
- determină deplasarea
F deformării din aproape
în aproape şi obţinerea
unui perete de grosime
uniformă

F
Tragere
(trefilarea sârmelor)
- evită ruperea prin
reducerea secţiunii
acesteia

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 82

2.3. RECRISTALIZAREA MATERIALELOR METALICE ECRUISATE
(efectul încălzirii asupra structurii şi proprietăţilor
materialelor metalice ecruisate)

RECRISTALIZAREA - încălzirea unui material metalic ecruisat

Efectele recristalizării:
● se provoacă procesul de revenire la starea neecruisată;
● înlătură imperfecţiunile de reţea şi tensiunile interne;
● reduce valorilor rezistenţei mecanice la rupere,
limitei de rupere şi a durităţii;
● se formează o structură nouă prin apariţia de grăunţi, nedeformaţi;
● metalul îşi recapătă proprietăţile plastice (creşterea valorilor
alungirii şi gâtuirii la rupere şi a rezilienţei);
● restabilirea echilibrului prin modificarea proprietăţilor fizice,
structurale şi mecanice la valorile iniţiale;
● se păstrează forma dată prin deformarea plastică;
Forţa motrice a transformărilor este constituită de:
● căldura latentă de deformare;
● energia termică furnizată sistemului prin încălzire.
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 83
 Etapele recristalizarii
materialelor metalice ecruisate:

● RESTAURAREA REŢELEI

● RECRISTALIZAREA PROPRIU-ZISĂ
(GERMINAREA)

● CREŞTEREA GRĂUNŢILOR

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 84

 RESTAURAREA REŢELEI RECRISTALIZAREA PROPRIU-ZISĂ CREŞTEREA GRĂUNŢILOR

deformaţia reţelei
rezistenţa mecanică,
limita de rupere,
duritatea
Proprietăţi

dimensiunea
grăuntelui

alungirea la rupere gâtuirea la rupere

reţeaua cristalină T rec = f (T top) Temperatuira, [oC]

microstructura grăunţi noi

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 85

Material ecruisat Restaurare Recristalizare Creşterea
grăunţilor

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 86

● Etapa I – RESTAURAREA REŢELEI:

● se produce la temperaturi relativ joase;

● favorizează fenomene de difuzie a defectelor punctiforme spre
dislocaţii şi limite;
● anihilează reciproc unele vacanţe şi atomi interstiţiali;
● rearanjează unele dislocaţii în poziţii de minim energetic prin
poligonizare;
● compensează anumite dislocaţii de semn contrar;
● restabileşte parţial anumite proprietăţi fizice;
● reface reţeaua cristalină;
● elimină distorsiunile şi tensiunile de deformare elastică şi
plastică din benzile de alunecare;
● păstrează neschimbate proprietăţile mecanice şi microstructura;
● diminuează mult tensiunile interne.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 87

► Etapa II - RECRISTALIZAREA PROPRIU-ZISĂ (GERMINAREA)

● se produce la temperaturi mai înalte decât restaurarea;

● se manifestă prin formarea de germeni de grăunţi noi pe
baza cărora se dezvoltă o reţea regulată şi echiaxială;
● germenii de recristalizare se formează în locurile puternic
deformate ale reţelei cristaline pe baza fragmentelor de cristale
vechi care concentrează energie potenţială.

Recristalizarea este influenţat de următorii factori:

● structura iniţială;
● dimensiunea iniţială a grăuntelui;
● gradul de deformare anterior;
● temperatura de menţinere;
● timpul de menţinere;
● compoziţia chimică.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 88

Fenomenul germinării se produce la depăşirea
temperaturii critice de recristalizare
(prag de recristalizare)

Temperatură critică de recristalizare, t recr :

● pentru metalele de puritate tehnică:

t recr = (0,35 ... 0,50) t top ; [K]
● pentru metale de înaltă puritate:
t recr = 0,20 t top ; [K]
● pentru soluţii solide:
t recr = (0,50 ... 0,60) t top ; [K]

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 89

Etapa III - CREŞTEREA GRĂUNŢILOR

Grăunţii noi, formaţi prin recristalizarea propriu-zisă prezintă:

● instabilitate energetică prin dimensiunea lor relativ mică;
● număr mare de limite de grăunţi cu energie superficială
totală cu atât mai mare cu cât numărul de grăunţi în unitatea
de volum este mare.

Tendinţa de scădere a energiei limitelor de grăunţi constituie forţa

motrice a continuării procesului de recristalizare prin creşterea
granulaţiei.

Procesul de creştere este influenţat de:

● forma grăunţilor;
● mărimea grăunţilor;
● orientarea grăunţilor.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 90

► COALESCENŢA:

● fenomen caracterizat prin creşterea grăunţilor mari pe seama

celor mici;
● proces de absorbţie accelerat cu cât temperatura este mai
înaltă;
● cu cât timpul de menţinere la o anumită, temperatură este mai
lung, cu atât dimensiunea finală, a grăunţilor va fi mai mare.

Dimensiunea finală a grăunţilor depinde de gradul anterior de

deformare plastică. La un grad de deformare mare, numărul
locurilor puternic deformate în reţea este mărit şi apariţia a
numeroşi germeni de recristalizare determină o granulaţie
omogenă, cu atât mai fină cu cât deformarea a fost mai puternică.

Un grăunte mare este mai stabil (sub aspect energetic), decât unul
mic deoarece raportul între suprafaţa limitelor şi volumul său
este mai redus.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 91

2.4. RUPEREA MATERIALELOR METALICE. TIPURI DE RUPERE

RUPEREA - fenomen de fragmentare al unui corp în două sau mai

multe părţi sub acţiunea unor tensiuni externe sau interne.

● RUPEREA DUCTILĂ (ruperea prin forfecare sau alunecare)

● RUPEREA FRAGILĂ (ruperea prin smulgere sau clivaj)

2.4.1. RUPEREA DUCTILĂ ŞI RUPEREA FRAGILĂ

A. RUPEREA DUCTILĂ
(ruperea prin forfecare sau alunecare):

● produsă de tensiunile tangenţiale;

● precedată de deformaţii plastice mari;
● fisurile se propagă pe plane înclinate faţă de axa tensiunii la 450;
● aspectul suprafeţei de rupere este mat, fibros;
● se produce transcristalin;
● viteza de propagare este relativ lentă.
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 92
B. RUPEREA FRAGILĂ (ruperea prin smulgere sau clivaj):
● produsă de tensiunile normale după un plan normal la direcţia
tensiunii;
● viteza de propagare este mare;
● se produce brusc;
● nu prezintă deformaţii plastice macroscopice prealabile fiind
precedată de deformări plastice microscopice);
● se produce după intervale lungi de comportare bună în exploatare;
● fenomen periculos pentru structurile metalice;
● se desfăşoară la solicitări sub rezistenţa admisibilă;
● la materialele policristaline se produce transcristalin sau
intercristalin;
● ruperea transcristalină - aspectul suprafeţei de rupere este cristalin
strălucitor;
● ruperea intercristalină - aspectul suprafeţei de rupere depinde de
culoarea fazelor.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 93

 a. b. c. d.

Tipuri de ruperi în cazul solicitării la tracţiune:

a. - ruperea prin smulgere fragilă (rupere fragilă);
b. - ruperea prin forfecare a metalelor cu ductibilitate mare (rupere ductilă);
c. - ruperea prin forfecare a metalelor cu ductibilitate moderată;
d. - ruperea con-cupă.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 94

2.4.2. CONCENTRATORI DE TENSIUNI

CONCENTRATORII DE TENSIUNI

STARE DE TENSIUNI
(tensiuni mai mici decât rezistenţa
teoretică de rupere)

MICROFISURI
(mici ruperi locale
+
concentrarea dislocaţiilor la obstacole)

DEFORMĂRI PLASTICE

RUPEREA MATERIALELOR METALICE

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 95

CONCENTRATORII DE TENSIUNI:
● de natură geometrică:
- variaţii bruşte de dimensiuni (unghiuri ascuţite interioare,
găuri, fund de filet);
- crestături;
- fisuri;
- pori;
● de natură metalurgică:
- neomogenităţi structurale;
- structuri fragile locale;
- incluziuni metalice sau nemetalice;
- impuriăţi;
- imperfecţiunile de reţea;
- limitele dintre grăunţi;
- suprafeţele maclelor de deformare;
- precipitatele microscopice;
- tensiunile alternante sau oscilante;

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 96

 limita de
obstacol disl
oca
ţii grăunte

microfisură microfisură

a. b.
Formarea microfisurilor prin:
a. - coalescenţa dislocaţiilor;
b. - concentrarea la limitele de grăunţi

Microfisurile din care se dezvoltă ruperea;

● nu există de la început în material;
● sunt produse în procesul de deformare.
STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 97
2.4.3. FRAGILIZAREA MATERIALELOR METALICE

FRAGILIZAREA - procedeul (termic, chimic, mecanic etc.) prin

care se diminuează capacitatea de deformare plastică a unui
material în condiţiile date.
FRAGILIZAREA - scăderea ductilităţii datorită modificării
condiţiilor de exploatare sau de încercare a unui material sau
aliaj metalic.
Factorii care determină fragilizarea unui material metalic sunt:
● compoziţia chimică;
● structura materialului;
● dimensiunile piesei;
● tratamentele termice efectuate;
● condiţiile de exploatare (încercare) - temperaturi scăzute;
● viteza mare de deformare (solicitare) sau aplicare a sarcinii;
● atmosfera corozivă;
● starea de tensiune spaţială;
● prezenţa concentratorilor de tensiuni etc.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 98

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 99
 Obstacol
- concentrator de tensiuni -

microfisuri

microfisuri
F

rupere
coalescenţa
microfisurilor

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 100

 2.4.4. ÎNCERCAREA LA ÎNCOVOIERE PRIN ŞOC
A MATERIALELOR METALICE
● se efectuează pe epruvete prismatice
cu o crestătură la mijloc, în formă de
V sau U (Charpy V, Charpy U);
● se efectuează cu un ciocan-pendul, lăsat
să cadă, de la o înălţime iniţială - h0,
ciocan asupra epruvetei aşezate liber pe două
pendul reazeme (pe partea opusă crestăturii);
● în cădere se produce ruperea prin şoc
a epruvetei, după care ciocanul îşi
continuă eventual parcursul şi se ridică
la o înălţimea finală - hf;
● diferenţa dintre înălţimea iniţială şi cea
finală a ciocanului permite calcularea
energiei absorbite la ruperea prin şoc,
notată după caz cu KV sau KU, [J];
epruvetă ● raportul dintre energia absorbită la
crestată ruperea prin şoc, KU şi aria secţiunii
iniţiale, S0 a epruvetei în planul
crestăturii se numeşte rezilienţă,
[J/mm2];
10 mm
55 mm ● capacitatea unui material de a rezista
la solicitări dinamice de încovoiere
10 mm prin şoc se numeşte tenacitate.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 101

2.4.5. RUPEREA LA OBOSEALĂ
RUPEREA LA OBOSEALĂ - ruperea zonă mată

care apare în urmă aplicării unor sarcini

variabile şi repetate în timp.

zonă lucioasă concentrator de tensiune

canal de pană
linii de ”plajă”

linii de ”plajă”

zonă mată

zonă mată
Zonele ruperii prin oboseală

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 102

► Ruperile la oboseală ale materialelor metalice:
● se produc la tensiuni mult mai mici decât cele necesare pentru
a preceda ruperea în condiţii statice;
● nu sunt precedate de modificări vizibile ale aspectului sau
dimensiunilor pieselor;
● sunt iniţiate de existenţa unor concentratori de tensiune
geometrici sau metalurgici care, sub acţiunea sarcinilor variabile
şi repetate în timp, determină o ecruisare crescândă a zonelor
respective, în urma căreia materialul nu se mai poate deforma
plastic şi fisurează;
● sunt determinate de tensiunile variabile, repetate sau oscilante,
care produc ruperea după un număr de alternanţe foarte mare;
● sunt foarte periculoase.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 103

2.5. DEFORMAREA PLASTICĂ ŞI RUPEREA PRIN FLUAJ

FLUAJUL – deformarea lentă, progresivă în timp şi continuă a unui

material sub acţiunea unei sarcini constante.

fluaj fluaj fluaj

primar secundar terţiar
Lungimea specifică, ε [%]

C
B

Timpul, t [h]

Curba şi zonele de fluaj

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 104
După lungirea specifică (instantanee) ε0, curba prezintă trei zone de
maximă importanţă tehnică:
● Prima zonă, AB, numită zona fluajului primar (nestabilizat):
- viteza de fluaj dE/dt descreşte;
- rezistenţa la fluaj creşte (datorită deformaţiei care produce o
ecruisare puternică);
● A doua zonă, BC, numită zona fluajului secundar (stabilizat):
- viteza de fluaj este aproximativ constantă ca urmare a
compensării procesului de ecruisare prin relaxarea
determinată de fenomene de restaurare;
- valoarea medie a vitezei de fluaj se numeşte viteza minimă
de fluaj;
● A treia zonă, CD, numită zona fluajului terţiar (accelerat):
- viteza de fluaj creşte rapid până la ruperea în punctul D;
- se reduce secţiunea (gâtuirea) epruvetei;
- se produc modificări structurale ale materialului.

STIINTA MATERIALELOR – M. BIBU 105