Planeta pamant

si satelitul ei luna
 Pământul
• Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă
 de la Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale Sistemului
Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp
ceresc despre care se știe că adăpostește viață. .Conform datărilor
radiometrice și a altor surse de dovezi, Pământul s-a format în urmă
cu peste 4,5 miliarde de ani.[29][30][31] Gravitația Pământului
interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna
, singurul satelit natural al Pământului. Terra se învârte în jurul
Soarelui în 365,26 de zile, perioadă cunoscută drept un an. În acest
timp, Pământul se rotește în jurul axei sale de aproximativ 366,26 ori.
 Nume și etimologie
• Pământul este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu derivă din mitologia
greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia
greco-romană. În română, cuvântul „pământ” este moștenit din latină pavimentum,[44] care
înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj” [45],
„podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”.[46]
• Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de
origine indo-europeană terse, cu sensul de „parte uscată”, opus „părții apoase”. Dar Terra
a mai fost denumită în trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi
semnificația „cerc” și apoi de „lume”.
• Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea
rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se
poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană 
Terra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus
Mater. Termenii științifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul
grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.
• Atmosfera și oceanele Pământului au fost formate de activitatea vulcanică și de
expulzare. Vaporii de apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane,
amplificate cu apă și gheață de la asteroizi, protoplante și comete.[54] În acest
model, „gazele cu efect de seră” din atmosferă au păstrat oceanul în timpul
înghețării, când nou formatul Soare a avut numai 70 % din luminozitatea curentă.
[55]
 Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat,
împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.[56]
• O crustă se formează atunci când stratul exterior topit al Pământului se răcește
pentru a forma un solid. Cele două modele[57] care explică masa pământului
propun fie o creștere constantă a forțelor actuale[58] fie, mai probabil, o creștere
rapidă[59] la începutul istoriei Pământului,[60] urmată de o zonă continentală
constantă pe termen lung.[61][62][63] Continentele au fost fomate de tectonica
plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea continuă a căldurii din
interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-
au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul
dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se
destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu
600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a
destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.[64]
 Formă
• Forma Pământului este aproximativ sferoidal
oblică. Datorită rotației, Pământul este aplatizat la 
poli și bombat în jurul ecuatorului.[85] Diametrul
Pământului la ecuator este cu 43 de kilometri mai
mare decât diametrul pol-pol.[86] Diametrul mediu
este de 12.742 kilometri. Principalele deviații de pe
suprafața Terrei sunt: ​Muntele Everest, cu 8.850 m
deasupra nivelului mării și Groapa Marianelor, cu
10.924 m sub nivelul mării.
 Atmosferă
• Terra are o atmosferă relativ densă compusă din 78 % azot, 21 % 
oxigen, cu urme de vapori de apă, dioxid de carbon și alte molecule
gazoase. Atmosfera separă suprafața Pământului de mediul
inospitalier al spațiului, blochează cea mai mare parte a radiației
solare dăunătoare, reduce variațiile extreme de temperatură și are rol
în transportul vaporilor de apă și a altor substanțe gazoase. Variatele
sale straturi: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera si exosfera
sunt diferite pe tot globul și variază, de asemenea, cu anotimpurile.
 Câmpul gravitațional
Gravitația Pământului se referă la accelerația pe care
Pământul o imprimă obiectelor de pe sau lângă
suprafața sa, prin forța gravitațională. La suprafața
Pământului, accelerația gravitațională este de
aproximativ 9,8 m/s2. Diferențele locale în topografie, 
geologie și structura tectonică mai profundă determină
diferențe regionale și locale la nivelul câmpului
gravitațional al Pământului, cunoscute sub numele de 
anomalii gravitationale.[142]
Luna
• Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său
satelit natural permanent. Este al cincilea cel mai mare(d) satelit natural din
Sistemul Solar, și cel mai mare dintre sateliți planetari relativ la dimensiunea
planetei pe care o orbitează (obiectul său primar). După satelitul lui Jupiter, Io,
Luna este al doilea cel mai dens satelit dintre cei ale căror densități sunt
cunoscute. Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu
mult după Pământ. Există mai multe ipoteze pentru originea sa; cea mai
acceptată explicație este că Luna s-a format din resturile rămase după un impact
uriaș între Pământ și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia. Luna este în
rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el, partea
vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care umplu spațiile
dintre zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută
de pe Pământ, este al doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după
Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin comparație cu cerul nopții
pare foarte luminoasă, reflectanța ei fiind doar puțin mai mare decât cea a
asfaltului(d) uzat. Influența ei gravitațională produce mareele oceanice, mareele
de uscat(d), și o ușoară prelungire(d) a zilei.
• Luna este un corp diferențiat(d): are o scoarță, o manta și un nucleu
distincte din punct de vedere geochimic. Luna are un miez interior bogat în
fier cu o rază de 240 kilometri (150 mi) și un lichid de bază exterior, în
principal format din fier lichid, cu o rază de aproximativ 300 km. În jurul
miezului este un strat limită parțial topit cu o rază de aproximativ 500 km.
[42][43] Se consideră că această structură s-ar fi dezvoltat prin cristalizarea
fracționată(d) a unui ocean global de magmă(d) la scurt timp după ce s-a
format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44] Cristalizarea acestui ocean de
magmă ar fi creat o manta mafică(d) din precipitarea și scufundarea
mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce aproximativ trei
sferturi din magma oceanului a cristalizat, s-ar fi format minerale plagioclase
mai mici în densitate, care au plutit deasupra, formând o scoarță
• Câmpiile lunare mai întunecate și relativ lipsite de trăsături vizibile în
mod clar cu ochiul liber, sunt numite mări, întrucât odinioară se
credea că sunt pline de apă;[54] acum se știe că sunt vaste bazine de
lavă bazaltică solidificată. Deși similare bazalturilor terestre,
bazalturile lunare au mai mult fier și le lipsesc mineralele modificate
de apă.[55][56] majoritatea acestor lave au erupt sau au curs în
depresiuni asociate craterelor de impact. Mai multe provincii
geologice(d) care conțin vulcani-scut(d) și domuri vulcanice se găsesc
în apropiere de mările de pe emisfera vizibilă.[57]
• Cursa Spațială instigată de Războiul Rece între Uniunea Sovietică și
Statele Unite au dus la o accelerare a interesului pentru explorarea
Lunii. După ce lansatoarele au căpătat capabilitățile necesare, aceste
țări au trimis sonde fără echipaj uman în misiuni de observare din
zbor, cu impact și cu aselenizare. Navele din programul Luna(d) al
Uniunii Sovietice au fost primele care au realizat mai multe obiective:
după trei misiuni eșuate, fără nume, din 1958,[173] primul obiect
făcut de om care a scăpat de gravitația Pământului și a trecut pe lângă
Lună a fost Luna 1(d); primul obiect făcut de om care a lovit suprafața
Lunii a fost Luna 2(d), și primele fotografii ale părții normal ascunse a
Lunii au fost realizate de Luna 3(d), toate în 1959.