Teritoriul statului

Natura juridică a teritoriului şi raporturile dintre stat şi teritoriu

 Teritoriul este dimensiunea materială a statului. el nu este doar o noţiune geografică, ci şi un concept politic
şi juridic.
 Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de
deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Unii autori atribuie la
teritoriul statului navele maritime, navele aeriene, rachetele cosmice, precum şi terenul pe care este situată
reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin.
 Funcţiile teritoriului sânt:
 –                            teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în
aşa mod statul şi delimitându-l de alte state;
 –                            prin intermediul teritoriului statul stabileşte legătura cu cei ce-l locuiesc,
definindu-le calitatea specială de apartenenţă la statul respectiv (calitate de supuşenie sau
cetăţenie);
 –                            determină întinderea geografică a puterii de stat;
 –                            teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.
 În legătură cu natura juridică a teritoriului este cunoscută o diversitate de
concepţii. Totodată aceste teorii explică relaţia stat-teritoriu:
 „Teoria patrimonială” este specifică epocii feudale. Potrivit acesteia, puterea statului asupra teritoriului izvorâte din proprietatea exclusivă a
monarhului asupra pământului, implicit asupra teritoriului. Monarhul era în drept să modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire
etc. Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pământului.
 „Teoria teritoriului-subiect” porneşte de la ideea nu este obiect asupra căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv
al personalităţii juridice a statului. Statutul fără teritoriu n-şi poate exprima voinţa sa. Ceea ce caracterizează voinţa statului, indiferent de forma
prin care ea se exprimă este suveranitatea. Această suveranitate se poate manifesta doar în cadrul unui teritoriu, care devine un element al voinţei şi
al personalităţii statului. Teritoriul trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea publică.
 „Teoria teritoriului-obiect” susţine că teritoriul este un obiect al dominaţiei statului. Dominaţia nu se confundă cu dreptul de proprietate. În
esenţa acestei teorii se susţinea că asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: a) al proprietarului care poate poseda, folosi sau
dispune de obiectul proprietăţii sale în corespundere cu legea; b) al statului care în virtutea dreptului îşi exercită suveranitatea asupra acestuia.
Dominaţia statului se caracterizează prin dreptul de a asigura ordinea şi de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest teritoriu.
 „Teoria teritoriului-limită” apare în secolul XX. Consideră teritoriul unui stat limitele exercitării puterii, suprafaţa înăuntrul căreia legile
statului se aplică persoanelor şi bunurilor ce se găsesc pe teritoriul dat.
 „Teoria competenţei”. O concepţie apropiată de teoria teritoriului-limită. Pleacă de la ideea superiorităţii ordinii internaţionale de drept asupra
celei statale. Conform acestei teorii teritoriul statului este doar cadrul spaţial determinat de ordinea juridică internaţională. Un stat poate să exercite
în afara teritoriului său cel mult o competenţă fără a putea să-şi extindă suveranitatea.
 Potrivit doctrinei actuale, teritoriul este privit ca un element constitutiv al statului care reprezintă spaţiul în care se
exercită competenţa statului şi în care se realizează organizarea lui politică şi juridică. Teritoriul este condiţia
indespensabilă a independenţei puterii publice.
 Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra
solului şi apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană.
 Solul – principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de
locul unde este situat geografic. Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire
juridică internaţională. Subsolul este alcătuit din stratul care se află imediat dedesubtul solului sau spaţiului
acvatic a unui stat. Statul are dreptul deplin de a dispune de subsol.
 Spaţiul acvatic – alcătuit din apele interioare şi marea teritorială. Apele interioare pot fi: râuri, lacuri şi canale,
apele porturilor, ale băilor maritime. Marea teritorială (apele teritoriale) cuprinde fâşia maritimă de o anumită
lăţime situată de-a lungul litoralului unui stat şi supusă suveranităţii lui. În dreptul internaţional nu s-a ajuns încă
la un acord asupra distanţei până la care se întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat (în România: 12
mile marine).
 „Platoul continental” – prelungire a teritoriului statului. Reprezintă solul şi subsolul mării adiacente coastelor
situate dincolo de marea teritorială (până la o adâncime de 200 m). Lângă platoul continental este zonă maritimă
cu regim special numită „ zona cantiguă sau adiacentă”. Zona cantiguă este spaţiu maritim aflat dincolo de marea
teritorială. Ea se extinde la o anumită distanţă, de obicei nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării
teritoriale. În acest spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea intereselor sale economice,
vamale, fiscale etc.).
 Spaţiul aerian este alcătuit din coloana aeriană aflată deasupra solului şi spaţiului acvatic al unui anumit stat,
până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.
 Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de
deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană.
 Solul – principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent
de locul unde este situat geografic. Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de
îngrădire juridică internaţională. Subsolul este alcătuit din stratul care se află imediat dedesubtul solului sau
spaţiului acvatic a unui stat. Statul are dreptul deplin de a dispune de subsol.
 Spaţiul acvatic – alcătuit din apele interioare şi marea teritorială. Apele interioare pot fi: râuri, lacuri şi canale,
apele porturilor, ale băilor maritime. Marea teritorială (apele teritoriale) cuprinde fâşia maritimă de o anumită
lăţime situată de-a lungul litoralului unui stat şi supusă suveranităţii lui. În dreptul internaţional nu s-a ajuns
încă la un acord asupra distanţei până la care se întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat (în
România: 12 mile marine).
 „Platoul continental” – prelungire a teritoriului statului. Reprezintă solul şi subsolul mării adiacente
coastelor situate dincolo de marea teritorială (până la o adâncime de 200 m). Lângă platoul continental este
zonă maritimă cu regim special numită „ zona cantiguă sau adiacentă”. Zona cantiguă este spaţiu maritim
aflat dincolo de marea teritorială. Ea se extinde la o anumită distanţă, de obicei nu mai mult de 12 mile de la
linia de bază a mării teritoriale. În acest spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea
intereselor sale economice, vamale, fiscale etc.).
 Spaţiul aerian este alcătuit din coloana aeriană aflată deasupra solului şi spaţiului acvatic al unui anumit stat,
până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.