Sunteți pe pagina 1din 23

Pedagogie II

Teoria şi Metodologia Instruirii


Teoria şi Metodologia
Evaluării

Curs 1
Cuprins:
 Programa şi bibliografia cursului, evaluarea
- Obiective
- Tematică generală
- Metode de predare, mijloace didactice
- Bibliografie obligatorie
(selectiv)
- Evaluare: condiţii, criterii, forme, formula notei finale

 Elemente de teoria instruirii – didactică

1. Câteva elemente de istorie a didacticii


2. Didactica – teorie a procesului de învăţământ
3. Procesul de învăţământ ca obiect de studiu al didacticii
Programa şi bibliografia
cursului, evaluarea
Obiective:
 1. Înţelegerea fenomenelor subiacente procesului de
învăţământ şi a normativităţii activităţii didactice
 2. Asimilarea şi exersarea simulată a unor metode
clasice şi moderne de predare-învăţare;
 3. Formarea capacităţii de a elabora proiecte de lecţie,
ţinând cont de tipologia lecţiei;
 4. Familiarizarea cu elementele specifice relaţionării şi
comunicării didactice;
 5. Însuşirea principalelor metode şi forme de evaluare;
 6. Cunoaşterea principalelor sisteme de notare şi a
implicaţiilor acestora.
Tematică generală
 1. Procesul de învăţământ ca activitate de predare,
învăţare, evaluare;
 2. Metodologia şi tehnologia instruirii;
 3. Proiectarea activităţii didactice; tipologia lecţiei;
 4. Comunicarea didactică şi specificul relaţiei profesor
- elev;
 5. Normativitatea activităţii didactice;
 6. Probleme de docimologie didactică.
 7. Metode clasice şi complementare de evaluare;
 8. Sisteme de notare a rezultatelor şcolare.
Metode de predare,
mijloace didactice
 Curs: prelegerea universitară, prelegerea
– dezbatere.
 Ocazional, exerciţii pe grupuri;
 videoproiector, prezentări Power Point
Bibliografie obligatorie
(selectiv)
 1. Cucoş C., 2002, Pedagogie, ed. a II-a, Ed.
Polirom, Iaşi;
 2. Cucoş C. (coord.), 2008, Psihopedagogie
pentru examenele de definitivare şi grade
didactice, Ed. Polirom, Iaşi;
 3. Ionescu M., Radu I., 2001, Didactica
modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca;
 4. Moise C., 1996, Concepte didactice
fundamentale, Ed. Ankarom, Iaşi;
 5. Florin Frumos, Didactica, fundamente şi
dezvoltări cognitiviste, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Evaluare: condiţii

 a. Obţinerea notei minime 5 la examinări


 b. Realizarea integrală a obligaţiilor de
pregătire a seminariilor prin studiu
individual;
 c. Prezenţa la minim 50% + 1 dintre
seminarii.
Evaluare: criterii
 Criterii de evaluare în timpul cursului:
demonstrarea abilităţilor de comunicare,
competenţe privind evocarea, prelucrarea,
interpretarea şi utilizarea informaţiilor,
capacitate de colaborare şi învăţare în grup.
 Criterii de examinare finală: achiziţionarea unui
nivel suficient de cunoştinţe specifice
disciplinei, corectitudinea prezentării
informaţiilor, capacitate de analiză şi sinteză.
Evaluare: forme

 1. Evaluare pe parcurs a activităţii prin:


evaluări orale, observarea cantităţii şi
calităţii participării la activităţile de curs,;
 2. Examinare parţială şi finală prin
examen scris – test docimologic (grilă).
Elemente de teoria
instruirii – didactică
1.Câteva elemente de istorie a didacticii

Una dintre primele menţionări ale termenului „didactică” o


întâlnim în lucrarea „Didactica magna” – Marea didactică, a
pedagogului ceh Jan Amos Comenius în secolul al XVII-lea, cu
sensul originar de artă de a-i învăţa pe toţi – toate. În bună parte,
acest înţeles primar s-a păstrat până spre sfârşitul secolului trecut,
didactica fiind definită ca teorie a procesului de învăţământ.

În accepţiune clasică, dar şi conform dezvoltărilor moderne


din ştiinţele educaţiei, termenul de “didactică” desemnează:
 teoria procesului de învăţământ, ca proces de predare,
învăţare şi evaluare;
 ştiinţa predării, învăţării şi evaluării, în educaţia formală;
 teoretizarea elementelor structurale ale procesului de
învăţământ (obiective, conţinuturi, metode, evaluare etc.);
 „arta” de a preda.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Cei mai semnificativi autori pentru Didactica clasică sunt:
Comenius, Pestalozzi şi Herbart. A mai existat o orientare majoră –
didactica experimentală

Didactica Clasică:

 Comenius consideră că învăţământul (educaţia formală) trebuie să


reprezinte forma principală de realizare a educaţiei. Pentru a se
realiza educaţia, se impune introducerea sistematică, urmând
anumite principii, a copiilor în cunoaştere. El a enunţat pentru prima
dată principiile didactice, a structurat primele planuri de învăţământ
şi programe şcolare, a organizat programul de lucru al elevilor, a
explicat rolul unor metode de învăţământ etc. Considerat pe drept
cuvânt „părintele didacticii”, marele pedagog ceh are meritul de a
prefigura şi chiar de a teoretiza elementele esenţiale ale didacticii.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Pestalozzi, un urmaş al lui Comenius, s-a remarcat prin
organizarea învăţământului primar, prin elaborarea primelor
metodici, anticipând o serie de principii psihologice ce stau la
baza învăţării: observarea sistematică a obiectelor şi fenomenelor,
sublinierea rolului intuiţiei în predare şi învăţare etc. Este unul
dintre primii pedagogi care au emis ipoteze privitoare la instruire,
pe care le-a testat, prefigurând astfel experimentalismul de la
începutul secolului XX.
 Herbart, teoreticianul modern al didacticii a contribuit esenţial la
edificarea acesteia prin stabilirea celebrelor „trepte formale”, adică
anumite etape în predarea unei lecţii: claritatea, asocierea,
sistemul şi metoda. Adept al asociaţionismului, doctrina
psihologică a sfârşitului de secol XIX, Herbart consideră că
învăţarea se produce prin formarea la elevi a unui număr cât mai
mare reprezentări clare şi distincte.
Elemente de teoria
instruirii – didactică

 Dezvoltările ulterioare au completat aria de preocupări a didacticii


cu aşa numita didactică experimentală, ivită odată cu curentul
educaţiei noi. Scopul acestei orientări în didactică constă în a
ameliora acţiunea educativă prin observarea cât mai fidelă a
acesteia în desfăşurare. Aşadar, demersul deductiv – normativ
herbartian va fi înlocuit de demersul descriptiv – inductiv de tip
experimental. Dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai acestei
noi orientări îi pomenim pe E. Meuman, W. Lay şi Peter Petersen.
Vom vedea, pe scurt, contribuţiile fiecăruia dintre ei.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Meuman, lucrând cu Wundt în laboratorul de psihologie
experimentală al acestuia, s-a ocupat de probleme precum:
dezvoltarea limbajului, originea semnificaţiei cuvintelor, tehnicile
de învăţare, rolul repetiţiei, al uitării în memorare, efectul lucrului
individual sau în grupuri, psihologia învăţării la adulţi şi la copii etc.
Metoda utilizată cel mai frecvent de el este experimentul de
laborator, iar ţelul lui era să producă progrese în practica didactică
prin intermediul cercetărilor empirice. Deşi a ignorat relaţia umană
şi firescul situaţiilor educative naturale, meritul lui constă în
abordarea experimentală a problemelor didacticii, conferind
pentru prima dată un suport ştiinţific legilor didacticii. În opinia
unor exegeţi, meritul lui cel mai important constă în distanţarea
faţă de acea pedagogie filosofică şi deductivă, cât şi de
pedagogia empirică, bazată pe tot felul de experienţe subiective şi
de opinii.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Lay, un discipol al lui Meuman a dezvoltat de asemenea
cercetarea empirică, însă nu în laboratoare universitare, ca
predecesorul său, ci în practica învăţământului ca atare. Acest
fapt conferă rezultatelor investigaţiilor sale un caracter de
reprezentativitate extins, fiind mult mai intim legate de activitatea
didactică de la clasă. Concluziile experimentelor conduse de el
posedă o mai mare validitate ecologică.

 În sfârşit, o metodă cu totul aparte de cercetare a acţiunii didactice


a dezvoltat Peter Petersen. Procedura propusă de el consta în a
realiza o înregistrare literală a procesului didactic – cel mai
frecvent o lecţie întreagă – fără a apela la o schemă, la un cadru
prealabil; ulterior, această înregistrare („protocol”) era analizată,
extrăgându-se sugestii metodologice din datele colectate.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
2. Didactica – teorie a procesului de învăţământ

Didactica are ca obiect de studiu procesul de învăţământ, cu


toate componentele lui şi interacţiunile dintre aceste componente.
Unele lucrări mai recente consideră că orizontul de
preocupări al acestei discipline cuprinde, pe lângă obiectul de
studiu tradiţional, procesul de învăţământ, şi autoinstruirea şi
didactica adulţilor (Ionescu, Radu, 2001, pag. 23).
Procesul de învăţământ la care face referire didactica se
desfăşoară în cadru formal, instituţional.
Ca teme clasice, într-o lucrare de didactică vom regăsi:
obiectivele procesului de învăţământ, principiile didactice,
conţinutul învăţământului, metodele / mijloacele / strategiile
didactice, modurile şi formele de organizare a procesului de
învăţământ, evaluarea şcolară, proiectarea activităţilor instructive
etc.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Fenomenele descrise, explicate şi „normate” de didactică sunt
cele relativ tipice pentru situaţii educative determinabile şi
determinate: o oră şcolară, o secvenţă de lecţie etc. Condensarea
experienţelor nenumărate în situaţii tipice, modelarea,
formalizarea şi, în final, conceptualizarea situaţiilor reprezentative,
cu incidenţa şi cu cea mai mare eficienţă demonstrată în / din
activitatea didactică, pare a fi principala preocupare a acestei
discipline pedagogice. Didactica operează cu concepte precum
conţinuturi, metode, evaluare, obiective, principii etc., elemente
prezente în acţiunea de predare şi învăţare, dar şi în cea de
evaluare. Descrierile furnizate, legile (principiile) formulate,
conceptele utilizate situează didactica la un nivel de generalitate
intermediar în ansamblul ştiinţelor educaţiei, fiind mai „concretă” în
raport, de exemplu, cu filosofia educaţiei şi mai „generală” decât
didacticile speciale.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Aplicaţiile didacticii generale în predarea-învăţarea diverselor
discipline şcolare se concretizează în aşa numitele didactici
speciale sau metodici. Avem, deci, pe de o parte, didactica (sau
didactica generală, într-o formulare mai precisă, dar uşor
redundantă), iar pe de altă parte particularizări, aplicaţii ale
acesteia, prin metodici: metodica / didactica istoriei, a matematicii,
a educaţiei fizice, a ştiinţelor socio-umane (didactica pedagogiei,
didactica... didacticii!) etc. Există didactici specializate pe nivele
de instruire, de exemplu didactica învăţământului superior.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
3. Procesul de învăţământ ca obiect de
studiu al didacticii

 procesul de învăţământ reprezintă forma cea mai


organizată de instrucţie şi educaţie constând din
prezentarea, explicarea, experimentarea împreună cu
elevii a unor conţinuturi bine definite, de către persoane
special calificate.
 P de Î: "ansamblul de acţiuni exercitate în mod conştient
şi sistematic de către educatori asupra educaţilor, într-un
cadru instituţional organizat, în vederea formării
personalităţii acestora în conformitate cu cerinţele
idealului educaţional" (I. Nicola, 1994, p. 275).
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Caracterele procesului de învăţământ, într-o
sinteză a lui C.Moise (1996 si 2000) sunt:
 1. Caracter istoric şi condiţionare specifică.
Se vădeşte în faptul că de la o etapă a
evoluţiei sociale la alta acest proces se
schimbă şi el, datorită exigenţelor emise de
către fiecare societate dată. Exigenţele
respective reies fie din viaţa materială, fie
spirituală.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
2. Procesul de învăţământ întruneşte în acelaşi timp un aspect
instructiv şi unul educativ

În lucrările tradiţionale de pedagogie (vezi şi C. Moise şi T.


Cozma, 1996) se face o delimitare între ceea ce numim instrucţie
(ceea ce după unii autori înseamnă informaţie, după alţii, informaţie
şi deprinderi) şi ceea ce se cheamă educaţie în sens restrâns, adică
dezvoltarea forţelor interioare ale fiinţei umane, ca urmare a influenţei
sistematice, iar după unii pedagogi (A. Kriekemans, 1967), mai ales
formarea atitudinilor pozitive. Autori de dată mai recentă vorbesc
despre intercondiţionarea informativului, adică a "instruirii" cu
formativul, adică "dezvoltarea biopsihosocială a personalităţii celor
educaţi" (I. Nicola, 1994, p.275).
Elemente de teoria
instruirii – didactică
3. Procesul de învăţământ funcţionează ca un proces bilateral

 Învăţământul a implicat dintotdeauna activitatea de predare şi de


învăţare, cea dintâi revenind profesorului, cea de a doua elevului.

Predarea nu trebuie înţeleasă doar ca activitate de a explica elevilor


anumite cunoştinţe sau de a-i exersa în însuşirea unei deprinderi;
predarea reprezintă “întreaga activitate a educatorului în şcoală adică:
prezentarea şi explicarea cunoştinţelor, pregătirea clasei pentru
activitatea de învăţare, îndrumarea şi sprijinirea elevilor în însuşirea
deprinderilor, evaluarea progreselor realizate de elevi” (C.Moise, 2000).

Cercetările au dovedit că elevul, lăsat singur să înveţe, ar necesita timp


mult mai mult, pentru a înţelege el însuşi ceea ce educatorul îi explică
într-un timp mult mai scurt.

Se consideră, de asemenea, nefondată ideea că utilizarea mijloacelor


tehnice moderne ar putea înlocui profesorul în totalitate, pentru că în
timpul învăţării în prezenţa educatorului, acesta din urmă poate să
observe fiecare elev în parte şi să-l îndrume în mod adecvat şi continuu.
Elemente de teoria
instruirii – didactică
Învăţarea la rândul ei, constă în activitatea elevului
concretizată în receptare, descoperire, asimilare, aplicare a
cunoştinţelor, sau de exersare în vederea formării deprinderilor
diverse, potrivit cu gradul şi tipul şcolii.

4. Procesul de învăţământ este un proces de cunoaştere

Acceptăm cu toţii ideea că activitatea elevului este axată


predominant pe reconstituirea, în esenţa ei, a cunoaşterii săvârşite
de umanitate în general, cunoaştere condensată sui generis în
materiile de învăţământ. În acest proces, copilul devine subiect
cunoscător, iar realitatea cuprinsă în materia şcolară obiect al
cunoaşterii.