pe cînd oamenii nu ştiau să scrie sau să citească, într-un sat îndepărtat, o familie care avea doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Pe băiat îl chema Octavian, iar pe fetiţă Olivia. Tatăl lor lucra la pădure, iar copiii se duceau adesea să-i ducă de mâncare bietului om, care pleca dimineaţa, de îndată ce se arătau zorile, şi se mai întorcea seara, după ce apunea soarele. Mama le-a făcut copiilor doi colăcei, le-a pregătit apoi coşul cu merinde pentru tatăl lor şi i-a trimis, ca de obicei, să-l ducă acestuia. Copiii i-au lăsat tatălui bucatele pregătite de mama lor, apoi, la întoarcerea spre casă, ei s- au gîndit să vadă cum arată cele două turtiţe lipite. Zis şi făcut! Au lipit cei doi colăcei şi s-au minunat de noua formă, s-au luat cu joaca şi s-au rătăcit. În drumul său spre casă, tatăl copiilor văzu pe o piatră o formă ciudată, ca şi cum ar fi fost doi colaci lipiţi. „Copiii mei!”, se gândi omul. Dacă s-au rătăcit? Nu plecă spre casă, ci îi strigă pe copii prin pădure. Într-adevăr, ei erau sub un copac, adăpostiţi de frig şi tremurînd de frică. Tatăl îi luă, îi duse acasă, iar mama le făcu un ceai ca să se încălzească.. Auzind cele întîmplate, au venit în căsuţa aceea şi bunicii celor doi copii. Numărînd aceştia cîţi oameni erau în casă, au constatat că sunt opt şi au spus că dacă va dori cineva să scrie semnul acelui număr, să deseneze cei doi colăcei salvatori. Şi aşa a apărut cifra 8 …
