Sunteți pe pagina 1din 25

TRANSMITEREA INFORMAŢIEI

EREDITARE
Informaţia genetică (→ sinteză proteine → caractere fenotipice) – se
transmite din generaţie în generaţie, în 2 etape:
► sinteza unor molecule de ADN identice cu molecula iniţială prin replicare
semiconservativă (dublează cantitatea de ADN);
► distribuirea completă, egală şi exactă a materialului genetic dublat, prin
diviziunea celulară.
- ambele procese - controlate riguros → realizate (de obicei) cu mare
exactitate → asigură stabilitatea proceselor ereditare;
- pot suferi însă şi erori → dacă lipsesc mijloacele eficiente de reparare →
consecinţe importante la descendenţi = boli.
A. REPLICAREA ADN
Watson şi Crick (1953): mecanismul replicării - sugerat de complementaritatea
catenelor polinucleotidice din dublul helix ADN.
= despiralizarea moleculei de ADN → separarea celor două catene prin ruperea
legăturilor de H dintre bazele complementare (~ deschiderea unui fermoar) → o
structură de forma literei Y = furcă de replicare;
- fiecare catenă acţionează ca matriţă (tipar) pentru
Furcă de replicare

aranjarea complementară, în sensul 5’→3’ a


dezoxiribonucleotidelor activate (polimerizate sub
acţiunea ADN-polimerazei)
→ molecula dublu catenară de ADN formează 2
molecule noi:
― identice atât între ele, cât şi cu molecula
parentală
― fiecare moleculă - formată dintr-o catenă „veche” şi o catenă nou sintetizată.
► procesul = replicare semiconservativă.
Replicarea ADN - mai bine cunoscută la PK (mecanismul de bază ~ şi la EK).
- replicarea la celulele animale - mult mai complexă datorită:
- dimensiunii foarte mari a genomului,
- fragmentării în cromozomi,
- asocierii cu proteine în nucleozomi
- condensării.

1. Elemente implicate în replicarea ADN:


(1) Dezoxiribonucleotide activate (dezoxiribonucleozide trifosfat).
Ruperea legăturilor fosfat macroergice dintre fosfaţii α şi β → eliberarea a două
grupuri fosfat şi formarea dezoxiribonucleotidelor activate.
Aaaaaaa
aaaaaaa D
D
bază
Aaaaaaa d
D fosfat D
aaaaaaa H d
aaaaaaa
d
aaaaaaa dezoxiriboză d d
(2) Matriţa (tipar) = fiecare catenă parentală de ADN.
(3) Enzimele = ADN-polimeraze:
- la om – 5 ADN-polimeraze: α, β, γ, δ şi ε;
- replicarea ADN nuclear - ADN-polimeraza δ (= enzima majoră a
replicării) şi ADN-polimeraza α;
- ADN-polimeraza γ - replicarea ADN mt;
- ADN-polimerazele β şi ε - repararea ADN.
(4) ADN-helicaze
- catalizează desfacerea dublului helix de ADN (cu E ← ruperea legăturilor
fosfat macroergice) → eliberează monocatenele matriţă;
- acţionează în puncte specifice = origini de replicare,
- asigură apoi înaintarea furcii de replicare prin ruperea legăturilor de
hidrogen, despiralizarea şi deschiderea moleculei;
(5) Proteinele de replicare A (SSBP - single-strand binding protein)
- menţin separate (împiedică reîmperecherea bazelor, deci respiralizarea)
cele două catene, fixându-se la monocatenele ADN
(6) ADN-topoizomeraze I şi II
- despiralizarea dublului helix (fără rotaţie) → superhelixuri în aval de furca de
replicare → topoizomerazele:
- rup legăturile fosfodiester la nivelul uneia (topizomeraza I) sau a ambelor
catene (topizomeraza II),
- produc rotaţia liberă a capetelor helixului şi
- resudarea lor;
→ detensionează (relaxează) molecula de ADN.
(7) Primaza
= ARN-polimerază specifică → sinteză primer = fragment scurt de ARN
(10-12 nucleotide), complementar cu catena matriţă;
- la capătul OH 3’ al primerului, ADN-pol α adaugă ≈ 30 dexoxiribonucleotide;
- primaza şi ADN-pol α - îndepărtate → sinteza lanţului continuă sub acţiunea
ADN-pol δ.
(8) Proteinele de replicare C şi (9) antigenul nuclear de proliferare celulară
(PCNA – Proliferating Cell Nuclear Antigen)
- se leagă la joncţiunea dintre primer şi matriţă → stabilizează interacţiunea
ADN-
polimerază - matriţă ADN; controlează pornirea / oprirea replicării.

(9) Ribonucleaza H1 (RNaza H1)


- îndepărtează primerul ARN → lacuna rămasă este completată de ADN
polimeraza δ;
- sudarea capetelor - ADN-ligază (10) → refacerea continuităţii catenei.
2. Mecanismul molecular al replicării ADN
ori ori

- începe în puncte specifice = origini de replicare (ori):


- de aici, progresează în ambele direcţii (până ce ADN este complet
duplicat);
- la nivelul ori, pe ADN se fixează enzimele replicării: helicaze,
• topoizomeraze, primaze, ADN-polimeraze.
• dublul helix - despiralat sub acţiunea topoizomerazelor;
• catenele - separate temporar de către helicaze → furca de replicare;
• pe fiecare catenă separată se fixează proteinele SSBP → împiedică
reîmperecherea bazelor complementare şi refacerea spontană a dublului helix.
• pe cele două catene matriţă, ADN-polimeraza δ ataşează secvenţial şi
complementar dezoxiribonucleotidele activate.
- polimerizarea nucleotidelor - diferită pe cele două catene (antiparalele);
- ADN-polimeraza nu poate începe sinteza prin legarea a două nucleotide, ci
poate doar să adauge nucleotide la capătul 3’OH al unui lanţ preexistent →
necesită un primer ARN (← primază)
- sinteza - numai în sensul 5’-3’
► numai una din cele două catene = catena conducătoare sau directoare
(leading strand) :
- sintetizată în mod continuu şi
- în sensul deplasării furcii de replicare.
► cealaltă catenă = catena întârziată (lagging strand)
- sintetizată discontinuu şi mai lent, sub formă de secvenţe scurte (100-
1000 nucleotide) = fragmente Okazaki;
- fiecare fragment – sintetizat în sens opus deplasării furcii de
replicare.
5’ 3’

topoizomerază
helicază

3’ 5’
primază
primer
SSBP
pol α

fragment
Okazaki

pol δ

pol δ ADN - ligază

primer
3’ 5’
3’ 5’
CATENA CATENA
CONDUCĂTOARE ÎNTÂRZIATĂ
5’
sinteză primer 3’ 5’ 3’ 5’ 3’
ARN fragment
(primază) Okazaki
3’
(pol α, δ)
3’

5’
eliminare Completare
primer ARN lacună 3’
(RNA-ză) (pol δ)
+ unire
5’
fragmente
(ADN
-ligază)
3’ 5’ 5’ 3’ 5’

- primerul - eliminat prin hidroliză (← RNA-ză) şi înlocuit cu secvenţe ADN


(← ADN-polimeraza δ)
- fragmentele - unite de o ADN-ligază.
3. Particularităţile replicării ADN la eucariote
(1) Viteza de replicare - mai redusă: ~ 50 nucleotide/sec. (500 nucleotide/sec.- PK)
(datorită dimensiunii mari a genomului şi asocierii cu proteine)
- începe în mai multe ori (secvenţe specifice de ADN) - corespund unităţilor de
ori ori
replicare = repliconi:

- progresează bidirecţional pentru fiecare replicon şi, după ce se termină,


repliconii fuzionează treptat până ce întregul cromozom este duplicat.
(2) În nucleu - şi o intensă sinteză de histone (formarea de noi nucleozomi).
(3) Are loc în faza S a ciclului celular:
- în celulele umane ~ 8 ore (la un ciclu celular de 24 de ore)
→ uneori pot apare erori (timpul scurt pentru replicarea > 3x109 pb)
- reglată de o serie de proteine:
• cicline → asigură trecerea G1/S + progresia prin faza S;
• CDK4 = protein-kinază activatoare
• factori de transcripţie:
- unii activează punctele de origine,
- alţii stimulează expresia genelor necesare intrării în faza S;
• Inhibitorii kinazelor dependente de cicline - CKI:
- blochează intrarea şi progresia prin faza S - când apar leziuni ADN /când
un ţesut a încheiat diferenţierea.
- replicarea celor 20-80 de repliconi nu este sincronă şi se realizează într-o
anumită ordine, în funcţie de structura cromatinei:
- la începutul fazei S - replicarea eucromatinei,
- la sfârşitul fazei S - replicarea heterocromatinaei.
- în mod normal, întregul genom este replicat în faza S o singură dată.
(4) Replicarea telomerelor
Telomerele - alcătuite din secvenţe repetitive TTAGGG dispuse în tandem (5-20 kb);
- caracteristic: pierderea de secvenţe la fiecare replicare (25-200 pb/ ciclu celular):
la capătul 5’ al catenelor nou sintetizate replicarea este incompletă → scurtarea
progresivă a t → după o limită critică (1,5 kb) → oprirea replicării şi a diviziunii.
► celulele germinale - lungimea t rămâne nemodificată în succesiunea generaţiilor ←
telomerază: = revers-transcriptază specială - conţine o secvenţă scurtă ARN,
complemetară secvenţelor repetitive telomerice;
- adaugă secv. TTAGGG la capătul 3’, fără a necesita o matriţă.
►celulele somatice - expresia genei telomerazei - inhibată din stadiul embrio-fetal →
după naştere - scurtarea progresivă a t după fiecare diviziune, pe măsura înaintării în
vârstă.
→ atinsă o lungime critică → diviziunea se opreşte şi începe senescenţa;
→ instabilitate genomică (rearanjamente cromozomiale).
Telomeraza - reactivată în celulele canceroase !
5’ 3’
T T A G G G
A A U C C C
3’ 5’
telomerază

Sinteză ADN

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G

A A U C C C
3’ 5’

Deplasarea telomerazei +
sinteză ADN

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G T T A G G G
Etape multiple de sinteză
(telomeraza)

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G T T A G G GT T A G G G
Elongarea catenei opuse
(ADN-polimeraza α)

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G T T A G G GT T A G G G
T C CC
3’ 5’
(5) Procesul de replicare este realizat de către ADN-polimeraze cu
mare fidelitate (rata erorilor de împerechere - mismatch ~ 1/109):
- ADN-polimeraza - poziţionează corect bazele complementare
(probabil pe baza conformaţiei tridimensionale);
- ADN-polimerazele δ şi ε - corectare (proofreading): înlătură
nucleotidele greşit încorporate prin acţiune 3-5’exonucleazică.

- puţinele erori de împerechere care apar sunt reparate.


B. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE DE LA O
CELULĂ LA CELULELE-FIICE.
- în celulele somatice, materialul genetic dublat în interfază – distribuit în mod egal
celulelor-fiice prin diviziune mitotică;
- celulele-fiice - identice d.p.d.v. genetic între ele şi cu celula-mamă.
Procesele prin care o celulă îşi replică materialul genetic, îl divide egal şi îl
transmite celulelor-fiice au loc într-o ordine bine determinată = ciclul celular.

1. Ciclul celular
= succesiunea fenomenelor biochimice şi morfologice care se produc în viaţa
unei celule, din momentul formării şi până la sfârşitul diviziunii sale.
- se desfăşoară în 2 mari perioade: interfaza şi diviziunea.
- în interfază (perioada dntre două diviziuni succesive) au loc toate
activităţile specifice unei celule:
- cea mai importantă = sinteza de ADN (în faza S) → subîmparte interfaza
în 3 faze succesive: faza G1 (presintetică sau postmitotică), faza S
(sinteză) şi faza G2 (postsintetică sau premitotică).
- durata unui C.C. variază între diferite ţesuturi (← variabilitatea fazei G1):
- durata medie a C.C. ≈ 24 de ore, iar a fazelor: G1 = 10 ore, S = 9 ore,
G2 = 4 ore, M = 1 oră.

1) Fazele ciclului celular mitotic


a) Faza G1 (gap – interval, gol)
= etapa în care intră celulele stimulate să se dividă (← factori de creştere);
- cantitatea de material genetic = 2n (46) cromozomi:
- fiecare cromozom = monocromatidian (o moleculă ADN).
- în prima parte a fazei G1: sinteza de ARN, proteine, lipide şi glucide
(necesare creşterii şi funcţionării celulei).
► celulele pot trece din faza G1 într-o fază de repaus = faza G0 sau G1Q (quiescence)
în anumite condiţii (lipsa factorilor de creştere, inhibitori ai sintezei proteinelor,
etc.):
- pot supravieţui timp îndelungat (ex. celulele hepatice);
- pot reintra în G1 → continuă C.C. (când condiţiile menţionate dispar)
→ fazele G1 şi G0 sunt două stări fiziologice diferite ale celulei.
► unele celule aflate în faza G1 părăsesc definitiv ciclul celular (← factori inductori
ai diferenţierii) şi trec în faza G1D:
- celulele diferenţiate din G1D nu se mai divid → mor după un anumit timp.
b) Faza S (synthesis)
- sinteza de ADN (replicare semiconservativă) şi sinteza histonelor;
- dublarea întregului genom (condiţie pentru declanşarea diviziunii celulare):
- nr. de cromozomi = 46
(bicromatidieni - 2 cromatide identice → 2 molecule ADN)
- + • sinteza proteinelor → formarea fusului de diviziune,
• asamblarea microtubulilor → formarea centriolilor în vecinătatea nucleului.
- replicarea ADN - asincronă: - bogat în G-C (EC) - precoce
- bogat în A-T (HC) - tardiv.
- se pot produce 7- 10 schimburi egale de material genetic între cromatidele surori
(SCE – sister chromatid exchange): - mai frecvente în anumite boli şi după
expunerea organismului la substanţe mutagene / carcinogene.

c) Faza G2
- sinteza de proteine (pt. corectarea erorilor de replicare) + sinteza de proteine şi
ARN (pentru mitoză).
- fiecare cromozom - bicromatidian, despiralat.
- spre sfârşitul fazei - activarea factorului de declanşare a mitozei (factor de
condensare cromozomială) → condensarea filamentelor de cromatină.
d) Diviziunea celulară (faza M)
= procesele prin care materialul genetic (ADN din 46 cromozomi bicromatidieni)
replicat în interfază segregă (se distribuie în mod egal şi total) în doi nuclei
distincţi, iar celula se împarte prin citokineză în două celule-fiice, identice cu
celula din care au luat naştere.
- începe cu diviziunea nucleului şi se termină cu diviziunea citoplasmei.

2. Evoluţia celulelor rezultate prin diviziune


a) Proliferarea
- celulele parcurg noi C.C. → compartimentul proliferativ (ţesuturile embrionare,
măduvă hematogenă, stratul bazal al epidermei, etc.).
b) Diferenţierea
- celulele părăsesc definitiv C.C. şi se transformă în celule specializate - nu se
mai
divid şi mor după un anumit timp (ex. neuronii, celulele musculare, hematiile
c) Stadiul de repaus
- unele celule (ex. celulele stem, limfocite) părăsesc C.C. în faza G1 şi rămân în
faza G0 (păstrează o activitate minimă metabolică şi capacitatea de diviziune) →
compartimentul neproliferativ.
- pot reintra în C.C. ← stimuli (factori de creştere, hormoni, stimulatori ai
mitozei,
etc.): ex. activarea limfocitele din sângele periferic ← PHA → celule tinere
(limfoblaşti) – se divid intens.

3. Controlul ciclului celular


- asigurat prin activarea / inactivarea, în diferite momente-cheie, a complexelor
kinaze ciclin-dependente (CDK-Cyclin-dependent kinase) - cicline.
- în derularea C.C. există nişte “pauze” = puncte de control (checkpoints):
Cdk1-ciclina B
Cdk1-ciclina A
- se verifică dacă celula este „pregătită” pentru a trece

Cdk4-ciclina D
de la o fază în alta;
Cdk6-ciclina D
- identificarea unor anomalii → oprirea progresiei în
ciclul celular:
→ reparare
→ apoptoză (moarte celulară programată) - dacă
repararea nu este posibilă.
Cdk2-
ciclina E
Cdk2- ► asigură creşterea normală şi sunt înlăturate
ciclina E
defectele, pentru a nu fi transmise celulelor-fiice.
► cel mai important punct de control – la tranziţia G1/S = punct de restricţie:
→ orice alterare a ADN / perturbare fiziologică (hipoxie, etc.) → activarea genei
p53 (“gardianul” genomului uman):
- proteina P53 activează gena care codifică proteina P21 (inhibă
complexele CDK-cicline şi PCNA) → oprirea celulele în G1/S pentru a fi
corectate;
- nerepararea anomaliilor (mai ales ale ADN) → declanşarea apoptozei.
► punctul de control G2/M - decizia dacă celula intră în mitoză:
→ celulele cu anomalii cromozomiale / defecte ale aparatului mitotic - oprite
să intre în mitoză (← acţiunea P53 şi P21).
Proliferarea celulară - reglată de:
- factori extracelulari (hormoni, factori de creştere, etc.)
- anumite gene:
- genele proliferării = protooncogene (prin mutaţie / activare anormală

proliferare anormală a celulelor → cancer);
- genele antiproliferative = gene supresoare ale tumorilor (tumor
supressor genes) sau antioncogene (inhibă proliferarea celulară)
2. Mitoza
Reglarea mitozei: control riguros prin 3 puncte de control:
►Punctul de control esenţial - la tranziţia G2/M:
- se decide dacă celula intră în mitoză
- asupra lui acţionează complexul Cdc2-ciclină B = MPF (M-phase promoting
factor) (factor de declanşare a mitozei, factor de condensare cromozomială)
→ iniţierea mitozei;
- există alterare cromozomială / defect al aparatului mitotic →
activare proteina P53.
► După alinierea fiecărui cromozom în placa metafazică → oprirea (≈ 20-30 min) la
al doilea punct de control:
- se verifică dacă toţi cromozomii sunt perfect aliniaţi;
- în lipsa anomaliilor → enzima ubiquitina degradează brusc proteina ISS
(Inhibitor of Sister Chromatid Separation) → separarea cromatidelor şi
iniţierea anafazei.
► În anafază - al treilea punct de control:
- este inactivat MPF (factorul de declanşare a mitozei) → terminarea mitozei
şi trecerea într-o nouă fază G1.

C. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE


DE LA PĂRINŢI LA DESCENDENŢI
= proces complex care are loc în 2 etape:
1. formarea gameţilor
= celule sexuale mature care conţin un număr haploid de cromozomi (la om – 23),
2. fecundarea
→ refacerea numărului diploid de cromozomi (46) la zigot;

► zigotul are o structură genetică nouă, unică şi constantă = individualitate


genetică.