DOCTRINELE ETICE şi

CREŞTINISMUL
1. Doctrina creştină-SF. Augustin
3. Doctrinele etice în Evul Mediu
VALORILE MORALE LA SFÂNTUL
AUGUSTIN
 Omul creştin se confruntă cu tot
ceea ce este lumesc, de aceea el are
nevoie de suficiente repere morale
care să-l menţină în condiţia dublă de
bun creştin şi bun cetăţean. Sfântul
Augustin identifică obstacolele morale
în calea afirmării depline a individului
virtuos, oferind explicaţii şi soluţii
care să-i menţină libertatea – condiţie
inseparabilă de credinţă.
Răul, păcatul, viciul
 Răul, păcatul, viciul sunt opuse adevărurilor morale
fundamentale, pentru că „dacă omul este o valoare în sine,
şi nu este în măsură să acţioneze corect decât atunci când
vrea, este necesar ca el să aibă o voinţă liberă, faţă de care
n-ar putea să acţioneze în mod corect” cu alte cuvinte
libertatea de alegere a individului este o valoare asociată
libertăţii de credinţă.
 Răul este cel care strică ordinea divină. Sfântul Augustin,
răspunzându-i interlocutorului său Evodius [„Spune-mi te
rog, nu ţi se pare că Dumnezeu este autorul răului?”],
clarifică de la început înţelesul răului în vorbirea curentă:
 „Pentru că noi suntem obişnuiţi să numim răul în două
moduri: unul, atunci când spunem că cineva a făcut rău, şi
altul, când spunem că a suportat un rău”, Dumnezeu fiind
bun nu poate fi autorul răului, dar fiind drept, atribuie atât
răsplăţile celor buni, cât şi pedepsele celor răi.
 Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi autor al
primului fel de rău, ci numai al celui de-al doilea.
Cel care face răul este un ignorant, unul care s-a
îndepărtat de la învăţătură, iar cum „nimeni nu
învaţă fără să înţeleagă, reiese de aici că tot cel
care învaţă face un lucru bun”.
 Îndemnul de a face răul stă în voinţa rea, iar cauza
răului se află în patimile (pasiunile) şi în poftele
neînfrânate ale individului; credinţa, predicând
cumpătarea şi tăria morală, reprezintă singura
posibilitate de a-i arăta omului calea dreaptă.
Sfântul Augustin a deschis în acest fel o dispută
care a marcat întreg Evul Mediu şi ale cărei
rezonanţe le percepem şi astăzi: găsirea celei mai
bune soluţii de compensare a pasiunilor sau de
convertire a patimilor (pasiunilor) în interese.
 Păcatul este „un rău ce constă dintr-o
neglijenţă, fie în a primi porunca, fie în a o
îndeplini, fie în a păstra preocuparea pentru
înţelepciune”.
 Cauza păcatului o constituie libertatea de decizie
a fiecăruia. Sfântul Augustin identifică două
cauze posibile ale păcatului – ignoranţa şi
neputinţa: „Din ignoranţă se naşte ruşinoasa
eroare, iar din neputinţă chinul care doboară.
Dar să aprobi pe cele false în locul celor
adevărate, ca să rătăceşti fără voia ta şi să nu te
poţi abţine de la faptele desfrânate din cauza
îndârjitei şi chinuitoarei dureri a cătuşelor
carnale nu constituie natura unui om bine
întocmit, ci pedeapsa unui condamnat. Însă,
atunci când vorbim despre libertatea de voinţă în
a acţiona corect, în mod evident noi vorbim
despre aceea cu care a fost zidit omul”.
VICIUL
 Spre deosebire de alte comunităţi de
vieţuitoare (cu care oamenii au ceva comun),
comunităţile umane au un liant în credinţă şi
în acceptarea unor valorile morale sau
virtuţi, precum libertatea, dreptatea,
înţelepciunea, chibzuinţa, voinţa bună,
corectitudinea, cinstea, cumpătarea, tăria
morală, curajul, etc. şi, reprimarea viciilor.
 Între toate, cumpătarea şi chibzuinţa ne
dezvăluie unele principii ale capitalismului
tradiţional – economisirea.
Cuvântul la ordinea zilei era moderaţia: „acea care stăruie în
voinţa de dreptate, se situează cea care ne indică o anumită
cale de mijloc”.

 Moderaţia este deopotrivă cumpătare şi înţelepciune. Dacă în

privinţa cumpătării lucrurile sunt mai clare, despre
înţelepciune Sfântul Augustin simte nevoia să aducă anumite
precizări care, în ultimă instanţă, fac diferenţa între sacru şi
comun.
 Li se pare că acţionează într-un mod înţelept celor care,
„slujesc la oaste, cât şi cei care, dispreţuind milităria, se
trudesc din greu şi-şi cultivă ogorul; drept care se laudă de zor
cu această ocupaţie, pe care o atribuie şi ei înţelepciunii”, la
fel, „cei abili în a născoci tot felul de modalităţi de aduna
bani”.
 Cei care „nutresc dispreţ pentru cele vremelnice şi îşi
îndreaptă întreaga lor atenţie spre cercetarea şi aflarea
adevărului, ca să se cunoască pe ei înşişi şi pe Dumnezeu”.
 Diviziunea specială între ceea ce este laic şi ceea ce este
religios pune în valoare influenţa moralei creştine de-a lungul
timpului în selecţia activităţilor economice, poate chiar în
orientarea modului de gândire a economiei.
2. Doctrinele etice în Evul Mediu
 Biserica medievală a fost mai mult o încercare de organizare decât de
reformă socială, tot ce construia se inspira din modelele anterioare,
îndeosebi din cele antice. Biserica a reluat astfel programul Antichităţii,
al idealului unei comunităţi umane fondate pe o morală universală.
 Principalele idei ale creştinismului, dominante în secolele al XIII-lea şi al
XIV-lea, care au influenţat faptele şi gândirea economică au fost
următoarele:
 afirmarea demnităţii umane, corolar al nemuririi sufletului,
afirmaţie care atrage condamnarea oricărei forme de subordonare
economică şi socială, inclusiv a sclaviei antice;
 proclamarea legii muncii, considerată ca impusă în principiu
tuturor oamenilor, în virtutea unui ordin divin formulat în Geneză;
 propagarea sentimentului de înfrăţire umană, fondată, transcendental
pe paternitatea divină şi istoric pe paternitatea lui Adam;
 acceptarea inegalităţii condiţiilor, ca sursă a virtuţilor practicate;
 propovăduirea detaşării faţă de bogăţie, care cu câteva excepţii, nu
condamnă proprietatea, ci doar deturnează oamenii de la urmărirea în
mod exclusiv a bunurilor materiale.
 Abaterea de la morala creştină era
păcatul.
 Morala creştină şi-a pierdut, în bună
parte, din intensitate şi din influenţa
asupra educaţiei şi instrucţiei şcolare,
atunci când şcoala a fost scoasă de sub
tutela bisericii, ceea ce nu a însemnat
însă negarea valorilor creştine, ci mai
degrabă asimilarea lor şi pe alte căi în
viaţa laică.