Doctrinele etice în Epoca

Modernă
CURSUL 7
 Contractualismul
 Emotivismul moral
 Empirismul moral
 Raţionalismul
 Utilitarismul
 Doctrinele etice în Epoca
Modernă
Într-un fel filosofii au tranşat în favoarea lor
controversele legate de morală şi moralitate dintr-o
perspectivă convenabilă lor. Din multitudinea de
concepţii despre morală reţinem, pentru o prezentare
succintă:
 Contractualismul (Thomas Hobbes 1588-1679 John
Locke 1632-1704),
 Raţionalismul (Immanuel Kant ),
 Emotivismul moral (Schaftesbury 1671 1713 şi Francis
Hutcheson 1694-1746),
 Utilitarismul ( Jeremy Bentham 1748-1832 şi John
Stuart Mill 1806-1873),
 Empirismul moral (David Hume 1711-1776 şi Adam
Smith 1723-1790).
 Contractualismul
 Thomas Hobbes-fondatorul filosofiei morale, autorul celebrei cărţi Leviathan
(1651) unde transpune metoda aplicată mişcării corpurilor materiale în
studiul activităţilor umane (mişcări vitale şi mişcări voluntare), ceea ce
implica studiul fiinţei umane ca unul dintre aspectele universului fizic.
 Hobbes a căutat să identifice anumite fapte fundamentale despre natura
umană – „datum” – atunci s-ar putea deduce din ele comportamentul uman
în anumite împrejurări.
 Hobbes a descoperit atât acele cauze care conduc la coexistenţa paşnică,
cât şi pe cele care sunt generatoare de conflict, oferind soluţii pentru
guvernare de a stabili şi de a menţine pacea.
 Cercetând mişcările voluntare ale omului Thomas Hobbes descoperă că
acestea sunt provocate de eforturi care sunt mici mişcări ale creierului;
efortul poate merge către cauza lui sau se poate îndepărta de aceasta
(mişcarea către ceva este simţită ca o plăcere, iar mişcarea de îndepărtare
este simţită ca o durere).
 Mişcările sunt dorinţe şi aversiuni, simţite fie ca plăceri, fie ca dureri şi
judecate ca bune sau rele, iar omul iubeşte şi identifică drept bune
mişcarea spre lucrurile dorite şi detestă şi identifică drept rele cele pe care
le evită.
 După acest raţionament, Hobbes ataşează valorile morale în mişcări ale
materiei om.
 Thomas Hobbes susţine următoarele idei care au
influenţat evoluţia eticii:
 Omul se poate afla în două stări: în starea naturală şi în
starea normală; în starea naturală oamenii diferă prea
puţin unii de alţii, iar natura şi fiinţa naturală nu sunt
nici bune, nici rele. Starea naturală este o stare unde nu
există nici proprietate, nici autoritate, fiecare stăpâneşte
ceea ce dobândeşte atâta timp cât poate să-l păstreze,
unde fiecare individ se ciocneşte de alţii care urmăresc
acelaşi scop şi unde oamenii îşi exercită dreptul natural
de a-şi păstra viaţa şi de a evita moartea;
 Homo homini lupus – în starea naturală omul trăieşte
într-un război al fiecăruia contra toţi;
 Contractul social –pentru evitarea confictului, omul
trebuie să instaureze puterea absolută care să garanteze
pacea, adică indivizii şi să se adune şi împreună să se
pună sub o autoritate suverană şi puternică, iar dreptul
de conduce se fondează pe puterea de a proteja şi de a
păstra pacea continuă şi a ajunge la starea normală;
 Legea – omul renunţă la o parte din libertatea sa pentru
a trăi în libertate sub domnia legii;
 Puterea absolută – puterea suveranului este nelimitată.
 John Locke este fondatorul concepţiei moderne despre drept,
precursor al nominalismului moral care „agaţă” moralitatea
de convenţii – legi sau cutume. În sensul concepţiei sale
generale, după care, ideile noastre provin din două surse –
senzaţiile şi reflecţiile – Jonh Locke dezvoltă o serie de
argumente, între care:
 Dreptul natural există ca o cerinţă morală a omului aflat în
starea naturală, însă drepturile naturale, precum libertatea şi
proprietatea, sunt preexistente societăţii, care se instituie
pentru a le apăra;
 Fundamentul suveranităţii este individul cu voinţa sa, cu
drepturile sale inalienabile asupra proprietăţii şi schimbului,
morala şi educaţia îl învaţă pe om moderaţia şi mulţumirea în
care descoperă adevărata plăcere;
 Libertatea în societatea civilă constă în a nu te supune nici
unei alte puteri legislative, cu excepţia celei stabilite prin
consimţământul comunităţii, libertatea oamenilor care sunt
supuşi unei unei forme de guvernământ este de a avea reguli
de conduită comune, care au fost prescrise de puterea
legislativă care le-a stabilit;
 Puterea legislativă sau suveranul comunităţii este obligat să
guverneze urmând legile stabilite şi cunoscute de popor şi nu
prin decrete arbitrare;
 Oamenii, fiind în mod natural liberi, egali şi independenţi, nici
nu pot fi scoşi din această stare şi nici nu pot fi supuşi puterii
politice a altcuiva.
 Senzitivismul moral
Emotivismul moral şi Empirismul moral
Hutcheson a deschis discuţia şi a conturat principiile acestei
orientări morale.
 Fundamentul moralei constă într-un instinct natural pe care
nimeni nu-l poate înlocui sau controla;
 Nu există nici o normă a binelui moral prealabilă oricărui simţ;
 Aprobarea acţiunilor bune rezultă din simţul moral;
 Simţul moral descrie un anasamblu de dispoziţii înnăscute la
moralitate;
 Rolul raţiunii în materie de morală consistă în a corecta
credinţele eronate, în a lupta contra prejudecăţilor şi ignoranţei;
 Adevărul descoperit de raţiunea noastră este asigurat şi nu se
modifică;
 Frumosul, adevărul şi binele constau în tot ce este conform cu
raţiunea;
 Acţiunile îşi au motivaţiile în afecte;
 Sursa virtuţii trebuie să fie fondată pe un sentiment (afect)
dezinteresat;
 Simţul moral este o facultate care, în urma percepţiei calităţii
morale a acţiunilor noastre, noi experientăm un sentiment de
aprobare sau condamnare.
 Empirismul moral
 David Hume (1711-1777) este promotorul principiului
empirist în teoria morală – „nimic nu este în minte dacă n-a
fost mai întâi în simţuri”.
 DAVID HUME – DISCURSUL MEU FUNEBRU
„Am fost un om cu înclinaţii blânde, deprins să se
stăpânească, vesel, deschis şi sociabil, capabil de
ataşament, prea puţin susceptibil la duşmănie şi de o
mare moderaţie în toate pasiunile mele. Până şi
dragostea mea pentru faima literară, pasiunea
dominantă, nu mi-a acrit firea, în pofida frecventelor
dezamăgiri”.
În cartea sa, „Treatise of Human Nature”, David Hume
cercetează căile prin care omul percepe lumea, identificând
două tipuri de percepţii: impresii şi idei.
 Impresiile reprezintă „toate senzaţiile, pasiunile şi emoţiile
noastre, aşa cum apar prima dată în sufletul nostru”.
 Ideile sunt „imagini slabe ale acestor impresii, reflectate în
gândire şi raţiune”.
 Impresiile şi ideile pot fi ori simple, ori complexe şi
toate ideile simple decurg din impresii simple; impresiile
generează idei, dar ideile nu generează impresii. Omul
are o facultate a memoriei care reţine ideile în ordinea în
care apar ele şi o facultate a imaginaţiei care poate
restructura ideile existente şi care provin din impresii.
Noile idei simple nu provin decât din impresii.
 Diferenţa dintre impresii şi idei este marcată de
deosebirea de grad de vigoare: impresiile sunt mai „vii”
decât ideile. După Hume, ideile se referă întotdeauna la
particularităţi şi nu la generalităţi abstractizate. Hume a
elaborat o doctrină a modalităţilor în care omul îşi
explică lumea numită „Furca lui Hume”, potrivit
căreia: Orice enunţ semnificativ trebuie fie să exprime
un tip de relaţii între idei, fie, în mod necesar, să fie
adevărat sau fals, în virtutea înţelesurilor termenilor săi
sau să afirme un fapt prezumtiv care este doar în mod
contingent şi nu în mod necesar adevărat sau fals.
 În legătură cu explicarea maximei „orice
eveniment are o cauză”, Hume susţine că
omul observă întotdeauna perechi de
evenimente, ideea despre cauză şi efect este
dată de o deprindere mintală a omului
dezvoltată prin experienţe în domeniul
lucrurilor, adică din experienţă şi observaţie.
Prin urmare, omul obervând perechi de
evenimente ajunge să creadă, deşi nu există
nici o garanţie, că ele vor continua. Concluzia
acesta rezultă mai degrabă din funcţionarea
instinctelor decât dintr-un proces raţional.
 Şi în domeniul moralei Hume foloseşte aceeaşi metodă de cercetare
bazată pe observaţie, rafinând concepţia despre impresii, prin
introducerea „impresiilor de reflecţie”.
 „Impresiile de reflecţie” sunt sunt cele primite prin reflecţia asupra
propriilor stări interioare ale fiecăruia (de pildă, de furie, de bucurie, de
teamă, etc.) din care sunt extrase ideile de furie, de bucurie, de teamă.
 În privinţa moralei, problema principală pentru Hume consta în
dificultatea identificării de către individ a acelor percepţii care ar fi putut
produce impresiile morale şi să cristalizeze ideile de virtute şi viciu, bine
şi rău ş.a.m.d.
 Din păcate, omul nu percepe virtutea şi viciul ca atare, ci numai acte de
virtute şi de viciu, ceea ce menţine dificultatea identificării virtuţii şi
viciului: „Luaţi orice acţiune despre care se zice că este ticăloasă; de
pildă, omorul premeditat. Cercetaţi-o din toate unghiurile şi vedeţi dacă
puteţi găsi acea chestiune de fapt sau de existenţă reală pe care o numiţi
ticăloşie, oricum aţi lua-o, nu veţi găsi decât anumite pasiuni, motivaţii,
voinţe sau gânduri. În cazul respectiv, nu există nici o altă chestiune
faptică. Ticăloşia vă scapă cu totul, atâta vreme cât cercetaţi obiectul”.
 Dificultatea perceperii virtuţii şi a viciului este rezolvată de Hume
recurgând la înclinaţiile omului. Viciul, susţine Hume, nu poate fi
identificat „până când nu vă întoarceţi reflecţia în propria voastră inimă şi
nu găsiţi un sentiment de dezaprobare – născut în pieptul vostru – faţă de
această acţiune. Iată o chestiune de fapt; dar... ea e în voi, nu în obiect”
 Prin urmare, virtutea, viciul, dar şi alte calităţi morale depind de reacţiile
noastre naturale; ele sunt „impresii de reflecţie”, generate de propriile
noastre simţăminte. Pentru Hume, morala este mai degrabă o problemă
de sentimente, decât o problemă de raţiune.
 În acelaşi sens, David Hume a explicat dezacordurile morale şi a respins
concepţia raţionaliştilor despre existenţa unor valori morale eterne
accesibile prin intermediul raţiunii.
 Libertatea vs. Liberul arbitru?
 David Hume susţine că deşi oamenii în vorbă pretind libertatea de la
necesitatea cauzală a acţiunilor lor, în practică ei recunosc că se
aşteaptă să găsească regularităţi cauzale în comportamentul oamenilor
(motive ale acţiunilor), la fel cum se aşteaptă să le găsească în natură la
evenimentele fizice.
 Această atitudine rezultă din tendinţa omului de a atribui faptelor
exterioare o conexiune, dar când reflectează la propria conduită nu are
simţământul unei conexiuni obligatorii între motivele şi acţiunile
indivizilor.
 Oamenii spun că acţiunile lor sunt ferite de aceste conexiuni pentru că ei
nu simt nici o legătură între ele.
 În realitate, precizează Hume, este la fel pentru toate acţiunile şi pentru
toţi oamenii: realitatea observată din afara oamenilor se aplică şi lor.
 Totodată, conexiunea nu este de domeniul necesităţii, este vorba de o
legătură regulată şi constantă între anumite evenimente şi o tendinţă a
minţilor proprii de a face o deducţie pornind da la un eveniment către
altul de care se leagă în mod regulat.
 Aceasta înseamnă „conexiune necesară”, iar libertatea omenească nu
constă în scutirea de o asemenea „necesitate”, ci libertatea de a face
ceea cevrea să facă; oamenii sunt liberi atunci când nu sunt împiedicaţi
să facă ceea ce vor şi când nu sunt siliţi să facă ceea ce nu vor.
 În consecinţă, libertatea nu se opune necesităţii, ci constrângerii;
libertatea de voinţă = libertatea.
 În sinteză:
 Omul are un simţ moral;
 Experinţa este singura sursă a cunoştinţelor noastre;
 Raţiunea nu poate fi ea singură un motiv pentru acţiune;
 Domeniul propriu pasiunilor nu are nici o legătură cu cel al
raţionalului;
 Pasiunile sunt un mod de existenţă anterior oricărei reflecţii şi
a oricărei judecăţi;
 Raţiunea este sclava pasiunii;
 Pasiunile stabilesc scopurile care vor determina efectele dorite;
 Structura comportamentului moral îşi are raţiunea de a fi în
„sentimentul de umanitate” specific tuturor indivizilor;
 Simţul datoriei este o problemă a subiectivităţii empirice;
 Experienţa este principiul originar care acordă un sens moral
acţiunii umane;
 Norma nu poate fi extrasă din fapte, dar pentru a acţiona omul
are nevoie de pasiune, care caută plăcerea şi respinge durerea;
 Diferenţele morale nu derivă din raţiune, ci dintr-un simţ
moral;
 Morala îşi are fundamentul într-un instinct moral;
 Natura umană este făcută mai mult din pasiune decât din
raţiune.