1.

INTRODUCERE
2. MODELE
 Primii care şi-au spus economişti au fost fiziocraţii în Franţa la
mijlocul secolului al XIII-lea.
 Fiziocraţii, numiţi şi „economişti de salon”, au dominat gândirea
economică o perioadă scurtă de timp, între 1758-1778;
 Chiar Turgot, unul dintre cei mai importanţi fiziocraţi, a acuzat
spiritul de sectă impus, în consecinţă, declarându-şi abandonul
său faţă de fiziocraţie.
 Apariţia primelor catedre de economie politică, la începutul
secolului al XIX-lea şi, apoi, al primelor universităţi şi şcoli
economice a făcut să se vorbească de “economiştii universitari”.
Aceştia aveau menirea să asigure pregătirea economică a tuturor
celor interesaţi, de la oameni de afaceri, la avocaţi şi politicieni.
 Începutul secolului al XX-lea marchează identitatea
clară a economistului şcolit, dar mai ales a expertului în
economie devenit indispensabil sistemului.
 Diversitatea ocupaţiilor, care definesc profesia de
economist, se regăseşte în specializările pe domenii
economice bine definite: om de afaceri, bancher,
finanţist, contabil, manager etc.
 În secolul al XX-lea au fost popularizate câteva tipuri
de economişti între care “experţii“, sau “consilierii
puterii”, “gulerele albe”, “golden boys”, au fost
embleme ale eficienţei capitaliste şi ale stabilităţii
sistemului.
 În tot acest flux istoric al formării identităţii economistului au apărut
câteva întrebări legate de necesitatea şi oportunitatea regulilor de
conduită în raport cu mediul de afaceri (oameni şi instituţii) dominat
de capital: Capitalismul a apărut graţie firii hrăpăreţe şi
despotice a unor oameni? Oare un întreg sistem, recunoscut
drept cel mai eficient, a apărut şi şi-a clădit măreţia pentru că
unii oameni nu aveau nici un Dumnezeu?
 Vom încerca să desluşim aceste probleme folosind cele trei modele
de cercetare a rădăcinilor istorice ale formării economistului şi
principiile bunei lui conduite, urmărind câteva tipuri: omul de
afaceri şi funcţionarul economic, deşi la fel de interesante sunt sub
raport deontologic şi ocupaţiile bancherului şi ale speculantului
bursier.
 Pentru omul de afaceri, în diferite etape istorice ne vom folosi de:
modelul Weber, modelul Fukuyama, modelul Hirschman.
 Max Weber în “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”,
caută izvoarele istorice ale eticii profesionale aplicate
economiei.
 Weber descoperă o “etică profesională specific burgheză”
formată în Europa Occidentală pe fondul unei moşteniri
culturale comune dominată de etica creştină.
 Dacă până la Renaştere amestecul religiei în viaţa laică era
considerat normal, viaţa economică reglându-se după preceptele
creştine, începând cu secolul al XVIII-lea, şi cu mai multă
intensitate în secolul al XIX-lea întreprinzătorului burghez i se
recunoaşte statutul în comunitate, în primul rând, datorită
principiilor morale pe care le cultiva.
 Weber consideră că întreprinzătorul burghez, având
conştiinţa că se bucură de toată graţia lui Dumnezeu
şi că este vizibil binecuvântat de acesta, putea, dacă
nu depăşea limitele corectitudinii formale şi morala
sa era ireproşabilă şi dacă modul în care îşi folosea
bogăţia nu era condamnabil, să-şi urmărească
interesele de câştig şi era chiar recomandabil s-o facă.
 La aceasta se adaugă faptul că puterea ascezei
religioase îi punea la dispoziţie muncitori sobri,
meticuloşi, extraordinar de capabili şi ataşaţi muncii
pe care o considerau drept scopul vieţii lor, voit de
Dumnezeu.
 Tot ea îi mai furniza asigurarea liniştitoare că distribuţia
inegală a bunurilor în această lume este o operă cu totul
specială a providenţei divine, care prin aceste deosebiri, la fel
ca şi prin graţia particulară, îşi urmăreşte scopurile tainice
necunoscute nouă.
 Între toatele bisericile creştine, după opinia lui Weber,
curentele puritane, în mod deosebit cel protestant, au format
“spiritul capitalist”, pe care apoi emigranţii din Europa l-au
purtat în America.
 Întreprinzătorul sau omul de afaceri, educat în spiritul
valorilor creştine, este stâlpul firmei tradiţionale, al firmei
unde succesiunea familială asigura continuitatea afacerilor.
 Omul de afaceri tradiţional, simbol al “spiritului capitalist”,
era depozitarul nu numai al unei “etici a muncii”, ci al unor
virtuţi sociale precum onestitatea, sentimentul datoriei,
credibilitatea, hărnicia, cumpătarea, înţelepciunea,
inventivitatea, curajul în asumarea riscurilor etc.
 Fukuyama caută fondul laic al bunei conduite în afaceri,
recunoscând însă importanţa moştenirii culturale comune în
evoluţia capitalismului. După opinia sa epoca actuală,
începută cu secolul al XX-lea, se caracterizează prin
dominaţia economică a marilor firme corporative, care sunt
fondate pe alte valori, decât cele ale firmelor tradiţionale.

 Firmele din zilele noastre, ca forme de comunitate, spune

Fukuyama, dispun de un capital social, mai mare sau mai mic,
definit de gradul de obişnuinţă cu normele morale ale
organizaţiei şi de însuşirea unor virtuţi precum loialitatea,
onestitatea şi capacitatea de a inspira încredere.
 Condiţia necesară este ca organizaţia să adopte ansamblul normelor comune
înainte ca încrederea să se generalizeze în rândul membrilor săi, ceea ce
înseamnă că dacă membrii organizaţiei acţionează pe cont propriu nu pot obţine
capital social.
 Scopul principal al formării capitalului social este dobândirea sociabilităţii.
Într-adevăr sociabilitatea nu se realizează nici foarte simplu şi nici foarte uşor,
dar spre deosebire de alte forme ale capitalului uman, sociabilatea se bazează pe
obiceiuri etice, fiind mai greu de distrus sau de modificat.
 Coeziunea socială a angajaţilor constituie un fel de garanţie morală pentru
omul de afaceri, în sensul că imaginea şi activitatea organizaţiei se confruntă cu
riscuri minime. Coeziunea este însă şi o sursă de efecte perverse, oamenii pot fi
la fel de solidari în contestarea unor decizii sau chiar în sabotarea activităţii.
 Încrederea cu care sunt învestiţi angajaţii poate fi uneori o sursă de tensiuni;
prea multă încredere poate să inducă angajaţilor sentimentul că sunt
supravegheaţi sau poate să provoace abuzul de încredere, de la indolenţă până
la furt.
În consecinţă, omul de afaceri are o misiune mult mai dificilă, el acţionează
într-un mediu economic pe care îl percepe, cel mai adesea, ca ostil. Are însă
şi alte atuuri, este şcolit la universităţi de renume şi practică munca în
echipă, poate să conducă delegând puterea, poate să folosească servicii
specializate de consultanţă, poate să-şi protejeze firma şi viaţa privată
apelând la firme specializate, etc.
 Valorile care îl pun în mişcare astăzi pe omul de afaceri sunt cam aceleaşi
valori ale omului obişnuit, după cum observă Fukuyama:

“De obicei credem că un nivel minim de încredere şi onestitate este

inerent societăţii şi uităm că acestea există pretutindeni în viaţa economică
şi sunt cruciale pentru buna sa funcţionare. De ce, de pildă, nu pleacă
oamenii din restaurante mai des fără să plătească, sau de ce nu uită să lase
tradiţionalul bacşiş de 15%? A nu achita nota de plată este, desigur, ilegal,
iar uneori oamenii nu o fac pentru că se gândesc că ar putea fi prinşi. Dar
dacă ar urmări, cum spun economiştii, să-şi mărească veniturile fără să
ţină cont de convenţii, consideraţii morale şi alţi factori neeconomici,
atunci ar trebui să socotească, de fiecare dată când intră în vreun
restaurant sau opresc un taxi, cum să facă să scape fără să plătească. Dacă
costul înşelăciunii (ruşinea sau, în cel mai rău caz, arestul) este mai mare
decât câştigul preconizat (o masă gratis), persoana respectivă rămâne
cinstită; dacă nu, ea va da bir cu fugiţii. Dacă acest tip de înşelăciune ar
deveni mai frecvent, firmele ar suporta mai multe costuri, de pildă
angajând o persoană care să stea la uşă şi să se asigure că nu pleacă nimeni
fără să plătească sau cerând clienţilor un avans. Faptul că ele nu fac aceste
lucruri arată că, în societate, există un nivel elementar de onestitate,
practicat mai degrabă ca obicei decât ca raţionament.”
 În societăţile moderne instituţiile democraţiei şi ale
capitalismului dacă ar funcţiona corect, “ele ar trebui să
convieţuiască cu anumite obiceiuri culturale premoderne
care să le asigure bunul mers. Legea, contractul şi
raţionalitatea economică constituie un fundament necesar,
dar nu suficient, pentru stabilitatea şi prosperitatea
societăţilor postindustriale, se adaugă reciprocitatea,
obligaţia morală, sentimentul datoriei faţă de comunitate şi
încrederea, care îşi au obârşia mai degrabă în obicei decât în
calculul raţional, şi care nu sunt anacronice într-o societate
modernă, ci condiţia sine qua non a succesului acesteia”.
 Marcat de un scepticism explicit, Hirschman lansează o mare
provocare economiştilor, cărora le contestă în primul rând
capacitatea de previzionare şi de anticipare a eficacităţii
sistemului fondat pe ordinea pieţei: “Nici un sistem
economic, social sau politic nu poate garanta că indivizii,
firmele sau organizaţiile în general, vor acţiona întotdeauna
într-un mod funcţional şi vor avea constant o conduită eficace,
raţională, în respectul legilor şi virtuoasă”
 Potrivit concepţiei lui Hirschman economiştii au o morală
secretă sunt oameni complexaţi, marcaţi de fracasomanie şi
exit-voice.
 a) Fracasomania sau frica de faliment face din
economist un om al spaimei, pierzându-şi într-un fel
uzul raţiunii, fapt observat mai ales în perceperea
eronată a schimbării.
 b) Exit-voice descrie abandonul şi contestarea ca
opţiuni de rezolvare a erorilor de mangement:
 unii clienţi nu mai cumpără produsele firmei sau unii
membri părăsesc organizaţia (abandon). Efectul este
aproape previzibil: scăderea veniturilor, scăderea
numărului de membri, iar conducerea este constrânsă
să caute noi soluţii.
 Clienţii firmei sau membrii organizaţiei aleg protestul
general. Rezultatul este la fel ca în primul caz.
 Un posibil răspuns la dilemele economistului l-ar putea oferi
analiza pasiunilor şi intereselor, sintetizând şi simplificând
motivaţia umană. Hirschman, spre deosebire de Weber, îşi
centrează discursul pe rolul pasiunilor în funcţionarea
sistemului, iar “Pasiunile care trebuie întâi de toate înfrânate
sunt cele ale potentaţilor, a căror posibilitate de a face rău
este uriaşă şi care, pe deasupra, sunt mult mai înzestraţi cu
pasiuni decât cei din stările de jos. În consecinţă, cele mai
interesante aplicaţii practice ale doctrinei se referă la felul în
care îndărătnicia, setea nestăvilită de glorie şi, în general,
excesele celor puternici sunt strunite de interese – ale lor
înşişi sau ale supuşilor lor”.
 Dacă valorile morale tradiţionale sunt simple ficţiuni,
“speranţa unor beneficii de anvergură, deşi nerealiste,
facilitează adoptarea anumitor decizii cu implicaţii
sociale”.

 Altfel spus, dacă vrei ca economia să meargă bine,

atunci cel mai bun adevăr este minciuna. Erodarea
valorilor morale ne arată o realitate strâmbă, dar
extrem de sensibilă la modul de manifestare a
afectelor oamenilor.