Sunteți pe pagina 1din 18

Redefinirea

unităților de
măsură

Dicu Denisa
clasa a 12-a P1
Trăim într-o lume dependentă de precizia cu care putem măsura diferite mărimi fizice.
De-a lungul timpului, atât în domeniile inginerești, cât și în știință, am învățat să
măsurăm cu precizie din ce în ce mai mare. Am ajuns în momentul în care vechile
definiții din Sistemul Internațional de Unități nu ne mai satisfac deloc. Erorile implicate
de vechile etaloane sunt mai mari decât precizia cu care putem măsura. Din acest motiv
definițiile au trebuit să fie schimbate și să fie raportate la constante universale.În urmă
cu doi ani, în luna noiembrie, s-a făcut un pas important în acest sens: a fost redefinit
kilogramul.
Puțină istorie

Până la apariția sistemului metric domnea un adevărat haos. De exemplu, în Franța,


fiecare breaslă avea propria sa unitate de măsură pentru lungime. Haosul acesta punea
probleme mari nu numai pe plan intern ci și în domeniul comerțului internațional.
Fiecare țară avea propriile unități de măsură. Nici oamenii de știință nu se simțeau prea
bine în această babilonie, din momentul în care au început să realizeze experimente
cantitative din ce în ce mai rafinate.

De-a lungul timpului au existat mai multe propuneri pentru a adopta un sistem de
unități de măsură universal, dar primii pași concreți au fost făcuți abia în 1790, an în care
episcopul d’Autun (devenit mai târziu un important personaj istoric sub numele de
Talleyrand) adresează un memoriu către proaspăt înființată Adunare Națională. În
memoriu se argumenta necesitatea unui sistem de unități de măsură universal. Episcopul
d’Autun mai solicita lansarea de negocieri cu parlamentul britanic, pentru ca cele două
mari puteri ale vremii să adopte împreună un asemenea sistem de unități de măsură.
Britanicii refuză propunerea așa că Adunarea Națională decide, pe 16 februarie 1791,
înființarea unei comisii, din carea făceau parte, printre alții, Lagrange și Laplace, pentru
a stabili o bază pentru noile unități de măsură.
Comisia decide că noul sistem de unități de măsură ar trebui să fie unul zecimal și că la
baza lui ar trebui să stea lungimea pendulului care bate secunda la o latitudine de 45
grade, un sfert din lungimea cercului ecuatorial sau lungimea unui sfert din meridianul
terestru. În cele din urmă, ca bază pentru noul unități de măsură a fost adoptat sfertul de
meridian terestru. Pe 26 martie 1791 ”Considerând că, pentru a se ajunge la o
uniformizare a sistemului de măsură este necesară fixarea unei mărimi naturale și
invariabile” Adunarea dădea definiția metrului. Acesta reprezenta a zecea milioana parte
dintr-un sfert de meridian terestru. Dar exista o mare problemă. La acea vreme nimeni nu
măsurase lungimea acestui sfert de meridian terestru.

Pierre-François Méchain
și Jean-Baptiste Delambre
au folosit acest instrument,
numit Cercul lui Borda,
pentru a determina, prin
metoda triangulației,
distanța dintre Dunqueque
și Barcelona.
Sarcina rezolvării acestei probleme au primit-o doi
geodezi renumiți, Pierre-François Méchain și Jean-
Baptiste Delambre. Nu a fost deloc o muncă ușoară. Timp
de șapte ani, cei doi au folosit metoda triangulației
sferice pentru a determina distanța dintre Dunkuerque și
Barcelona. A fost o adevărată aventură, care ar merita,
cu siguranță să o povestesc cândva. Franța era în plină
dezorganizare revoluționară. La asta s-a adăugat războiul
dintre Franța și Spania izbucnit în martie 1793 și care a
durat până în iulie 1795. De mai multe ori, pe parcursul
efectuării măsurătorilor, îndrăzneții oameni de știință au
fost arestați, fiind bănuiți de acțiuni subversive.

Între timp, Adunarea Națională a dăduse, pe 7 aprilie


1795, ”Decretul referitor la greutăți și măsuri”. La
articolul 5, pe lângă definirea unităților de lungime,
suprafață și volum se introducea o unitate de măsură
pentru masă: gramul. Conform definiției din decret
”Gramul este greutatea unui volum de apă pură dintr-un
volum egal cu cel al unui cub cu latura de o sutime de
metru și la temperatura de topire a gheții.”
Între timp, Adunarea Națională a dăduse, pe 7 aprilie 1795, ”Decretul referitor la
greutăți și măsuri”. La articolul 5, pe lângă definirea unităților de lungime, suprafață și
volum se introducea o unitate de măsură pentru masă: gramul. Conform definiției din
decret ”Gramul este greutatea unui volum de apă pură dintr-un volum egal cu cel al unui
cub cu latura de o sutime de metru și la temperatura de topire a gheții.”
În fine, măsurătorile o dată terminate, pe 22 iunie 1799, sunt depuse etaloanele pentru
metru și kilogram la Arhivele naționale din Paris. În același an, pe 10 decembrie, sistemul
metric devine obligatoriu în Franța.
Pe măsură ce mai multe țări au optat pentru sistemul metric propus de francezi, s-a
simțit nevoia de elaborare a unor standarde cât mai precise pentru definirea unităților de
măsură. În 1872, la aproape 100 de ani de la ”Decretul referitor la greutăți și măsuri”,
guvernul francez lansează o chemare internațională pentru întâlnire la Paris în vederea
creării unei structuri care să definească aceste standarde. Drept urmare, în anul 1875 la
Paris are loc o conferință, la care au participat reprezentanți din 17 țări, care s-a finalizat
prin semnarea așa-numitei Convenții a Metrului. Era vorba despre un document
diplomatic, care prevedea înființarea Biroului Internațional pentru Greutăți și Măsuri
(Bureau international des poids et mesures, BIPM), Comitetului Internațional pentru
Greutăți și Măsuri (Comité international des poids et mesures, CIPM) și a Conferinței
Generale pentru Greutăți și Măsuri (Conférence générale des poids et mesures, CGPM).
În aceste organisme oamenii de știință urmau să stabilească standardele pentru unitățile
de măsură. România a aderat la această convenție pe n în 1883, prin ”Legea pentru
aderarea Regatului României la Convenția Metrului din 20 mai 1875”.
Prima Conferință Generală pentru Măsuri și Greutăți are loc în 1889. Cu această ocazie
se renunță la definirea metrului în raport cu lungimea sfertului de meridian terestru și se
trece la definirea lui în raport cu un lungimea unui metru etalon, realizat dintr-un aliaj
compus din 90% platină și 10% iridiu, la temperatura de 0 grade Celsius. Același lucru se
întâmplă și cu kilogramul, care devine masa unui etalon realizat din același aliaj din platină
și iridiu, de forma unui cilindru care are are înălțimea și diametrul egale cu 39 mm. Pasul
către standardizarea unităților de măsură fusese făcut. Și a fost unul hotărâtor. De atunci și
până acum Sistemul Internațional este folosit pe întreaga planetă. Între timp au apărut în
cadrul lui și alte unități de măsură. Șapte dintre ele sunt considerate a fi fundamentale.
Acestea sunt metrul, kilogramul, secunda, amperul, kelvinul, molul și candela. Există și
unități derivate din acestea. Nu voi insista asupra unităților de măsură pentru că vreau să am
suficient de mult spațiu pentru a vă povesti despre problemele ridicate de definirile și
standardele de la începuturile Sistemului Internațional de Unități.
O problemă de timp

Inițial pentru definirea unității de timp, secunda, s-a optat ca aceasta să reprezinte
fracția de 1/86.400, din durata unei zile solare medii. Astronomilor le-a revenit sarcina de a
stabili cât durează această ”zi solară medie”. Pentru astronomi problema nu era atât de
simplă, pe cât ar putea să pară la o prima vedere. Nu a trecut multă vreme și instrumentele
de măsurare a timpului au arătat că ziua solară medie nu are o valoare constantă, deci nu
poate fi folosită pentru a obține etalonul pentru timp. Din acest motiv, în 1952, în cadrul
celei de a noua Adunări Generale a Uniunii Astronomice Internaționale, s-a propus legarea
secundei de durata anului tropic din 1900. Anul tropic reprezintă intervalul de timp dintre
două treceri ale Soarelui mijlociu prin punctul echinocțiului de primăvară. Propunerea a
fos acceptată și la a 11-a Conferință Generală pentru Măsuri și Greutăți s-a decis ca
secunda să fie fracția de 1/31.556.925,9747 din durata anului tropic din 1900.
Nici această nouă definiție a secundei nu era satisfăcătoare. Între timp apăruseră
primele ceasuri atomice. În vara anului 1955, doi fizicieni britanici, Louis Essen și Jack
Parry, de la National Physical Laboratory, au anunțat realizarea unui ceas atomic care
avea o eroare de numai o secundă la 300.000 de ani. Foarte pe scurt și ultrasimplificat, un
ceas atomic se bazează pe măsurarea frecvenței radiației emise de un atom, atunci când
unul dintre electronii săi trece între două niveluri de energie bine precizate. Ceasurile
atomice au evoluat neîncetat și, în prezent, ele ajung să aibă o eroare de numai o secundă
la… 15 miliarde de ani.

Louis Essen (dreapta) și Jack Parry


(stânga) împreună cu primul ceas
atomic, construit în 1955
Evident, ceasul atomic este cea mai bună soluție pentru etalonul de timp. El nu mai
depinde de raportarea la rotația Pământului, care, așa cum spuneam, este o mărime
variabilă. Din acest motiv la cea de-a 13-a Conferință Generală pentru Măsuri și
Greutăți, din 1967, s-a dat o nouă definiție pentru secundă: ”Secunda este durata a
9.192.631.770 perioade ale radiației corespunzătoare tranziției între două niveluri
hiperfine ale stării fundamentale a atomului de cesiu 133.” În 1997, Comitetului
Internațional pentru Greutăți și Măsuri a venit cu o precizare importantă: definiția este
valabilă pentru un atom de cesiu 133 aflat în stare de repaus, la o temperatură de 0K iar
toate etaloanele primare trebuie să țină seama de decalajul care apare atunci când
ceasurile atomice funcționează în alte condiții.
O problemă de lungime
Cu metrul lucrurile par a fi simple. Avem un etalon concret, realizat dintr-un aliaj
platină și iridiu, încă de la prima Conferință Generală pentru Măsuri și Greutăți din
1889. Dar acest etalon simplu ridică o mare problemă. Nu avem nici o metodă pentru a
detecta modificarea lungimii etalonului produsă de îmbătrânirea materialului din care
este executat, sau de deteriorarea lui în urma folosirii lui în condiții neadecvate. Nu este
chiar de neimaginat că, la un moment dat, un răuvoitor ar fura metrul nostru etalon.
Drept consecință, se poate spune că metrul etalon din 1889 este nesigur.
Și aici avem nevoie de un etalon care să se bazeze pe o mărime fizică fundamentală.
Aceasta ar putea fi lungimea de undă a radiației emise atunci când un electron
basculează între două niveluri de energie bine precizate. Asta s-a făcut în cadrul celei de-
a 11-a Conferințe Generale pentru Măsuri și Greutăți din 1960 metrul a primit o nouă
definiție: ”metrul este egal cu 1.650.763,73 lungimi de undă a radiației corespunzătoare
tranziției dintre nivelurile 2p10 și 5d5 ale atomului de krypton 86.”
Din păcate, deși se pot realiza măsurători precise, această definiție a metrului implică
erori inerente de măsurare. Practic ele sunt foarte mici, de ordinul a patru miliardimi de
metru, și sunt o consecință a faptului că nu avem de-a face cu o lumină coerentă, cum
este cea produsă de către un laser. Desigur, pe măsură ce tehnologia laserelor a evoluat,
definiția metrului din 1960 a devenit caducă.
Din acest motiv, datorită evoluției spectaculoase a preciziei ceasurilor atomice, în
1983, la ce-a de-a 17-a Conferință Generală pentru Măsuri și Greutăți s-a adoptat o nouă
definiție a metrului, care este valabilă și astăzi. ”Un metru este lungimea traiectoriei
parcurse de lumină în vid într-un interval de timp egal cu 1/299 792 458 secunde.”
O problemă de masă
Și kilogramul etalon, așa cum a fost el definit în 1889, are aceleași probleme ca metrul
etalon. Și aici avem nevoie de o altă definiție. În anul 2011, la cea de-a 24-a Conferință
Generală pentru Măsuri și Greutăți, s-a decis analizarea posibilității de a redefinirii
kilogramului prin raportarea lui la o constantă universală, constanta Planck.

Kilogramul
etalon
Aici lucrurile sunt ceva mai complicate. Pot presupune că noțiuni ca perioada și lungimea
de undă a unei radiații electromagnetice și viteza luminii vă sunt cât de cât familiare. Nu
același lucru îl pot presupune când vine vorba despre constanta Planck. Să încercăm să
vedem despre ce este vorba.

Constanta Planck, notată cu h, face legătura dintre energia și frecvența undei


electromagnetice asociate unui foton. Formula corespunzătoare este:
E=hf, unde E reprezintă energia, h este constanta Planck, iar f este frecvența undei
electromagnetice asociate unui foton.

Pe de altă parte Einstein a arătat relația dintre masă și energie prin faimoasa sa formulă:
E=mc2 . Din aceste două formule simple se deduce ușor că putem găsi o relație între masă și
constanta Planck. Rămâne doar să determinăm valoarea acestei constante. Simplu? Nu, nu
este chiar atât de simplu. Avem nevoie de cea mai precisă evaluare a acestei constante pe
care o putem obține cu tehnologiile actuale.
Această dificilă sarcină și-a asumat-o Grupul de Lucru Privind Constantele
Fundamentale (Task Group on Fundamental Constants). Cercetătorii au folosit un
instrument special, numit balanța lui Kibble. Spre deosebire de balanța obișnuită, care
folosește mase calibrate pentru a măsura masa unui obiect oarecare, această balanță
realizează echilibrul cu ajutorul forței electromagnetice. Practic, pe unul dintre brațele
balanței este montată o bobină plasată într-un câmp magnetic constant. Sunt executate două
măsurători, una în regim static şi una în regim dinamic. Pentru prima măsurătoare este
folosit un kilogram etalon şi se determină valoarea tensiunii aplicate bobinei pentru ca
balanţa să rămână în echilibru. La cea de-a doua măsurătoare kilogramul etalon este
îndepărtat iar bobina este antrenată într-o mișcare de translație, cu o viteză bine cunoscută,
și se măsoară tensiunea indusă. Această ce-a de-a doua măsurătoare are scopul de a
caracteriza foarte exact caracteristicile bobinei. Plecând de la aceste două măsurători se
poate calcula valoarea constantei Planck. Pare simplu? Desigur, nu este chiar atât de simplu.
Eu v-am oferit aici doar o versiune extrem de simplificată a felului în care se determină
constanta Planck cu ajutorul balanței lui Kibble.
O altă cale pentru determinarea
constantei Plank a implicat numărarea
atomilor dintr-o sferă de siliciu ultrapur.
Această sarcină și-a asumat-o consorțiul
Avogadro Project alcătuit din mai multe
institute de cercetare metrologică. Au fost
realizate mai multe sfere din siliciu 28,
care cântăreau exact un kilogram.
Provocarea tehnologică a fost una aspră.
Sferele cu pricina trebuiau să se apropie
de perfecțiune, imaginați-vă că, dacă le-am
mări astfel încât să fie egale cu Pământul,
ele nu ar trebui să aibă denivelări mai
mari de cinci metri… Apoi, pentru a se
obține puritatea izotopică necesară a fost
utilizate centrifuge similare cu cele folosite
pentru îmbogățirea uraniului.

Balanța lui Kibble


După realizarea sferelor, cu ajutorul difracției în radiații X s-au măsurat distanțele
dintre atomii de siliciu. Cunoscând cu precizie parametrii geometrici (dimensiunea
sferelor și distanța dintre atomii de siliciu) și masa lor s-au putut ”număra” numărul de
atomi. Cu acest număr s-a putut determina valoarea numărului lui Avogadro. Cum
valoarea produsului dintre numărul lui Avogadro și constanta Planck este bine cunoscut,
s-a putut determina valoarea constantei lui Planck.

Rezultatele obținute prin cele două metode au fost publicate, pe 29 ianuarie 2017, în
revista Metrologia. Pe baza lor, Biroul Internațional pentru Greutăți și Măsuri a adoptat
pentru constanta lui Planck valoarea 6,62607015×10-34 kg⋅m2⋅s-1. Această valoare a stat
la baza noii definiții a kilogramului, adoptată pe 16 noiembrie 2018 la cea de-a 26-a
Conferință Generală pentru Măsuri și Greutăți. Noua definiție sună așa: ”Kilogramul,
prescurtat kg, este unitatea de masă din SI. El este definit având în vedere valoarea
numerică fixată a constantei Plank, care este egală cu 6,62607015×10-34, atunci când este
exprimată în kg⋅m2⋅s-1 . Altfel spus, ca unitate de măsură a masei, kilogramul are exact
valoarea care duce la valoarea de mai devreme a constantei Planck.
Încheiere cu alte probleme rezolvate
Voi enunța rapid alte patru probleme rezolvate la cea de-a 26-a Conferință
Internațională pentru Măsuri și Greutăți. Avem o nouă definiție pentru amper (acum este
legată de sarcina electronului), o nouă definiție pentru mol (acum este legată numărul lui
Avogadro), o nouă definiție pentru gradul Kelvin (acum este legată de constanta lui
Boltzman) și o nouă definiție pentru candelă (acum este legată de intensitatea energetică
a unei radiații monocromatice cu frecvența de 540×1012 Hz). Toate aceste noi definiții au
intrat în vigoare pe 20 mai 2019. Avem de-a face cu o adevărată revoluție în ceea ce
privește unitățile de măsură. De acum înainte ele vor fi raportate la mărimi fundamentale
valabile oriunde în Univers. Dacă vom intra cândva în dialog cu o civilizație extraterestră,
vom putea foarte ușor să le explicăm ce unități de măsură folosim, pentru ca mai apoi să
putem începe schimbul de informații științifice…
BIBLIOGRAFIE
https://stiintasitehnica.com/redefinirea-unitatilor-de-masura/