Mihai Eminescu

Repere ale creaţiei

 Rol şi importanţă
În conştiinţa colectivă a românilor, s-a impregnat
ideea că Mihai Eminescu este poetul nostru naţional,
culme a spiritualităţii româneşti, cel mai valoros autor
de versuri din literatura autohtonă, supranumit „luceafăr
al poeziei româneşti” ori „poet nepereche”. La
dobândirea acestui statut au contribuit, în primul rând,
valoarea incontestabilă a operei sale, iar în al doilea
rând, aprecierile exegeţilor de la Eminescu încoace, care
au fost multe, pentru că nu există critic literar care să nu
fi dedicat pagini semnificative surprinderii vieţii sau
operei scriitorului.
Titu Maiorescu – Eminescu şi poeziile lui
Cel dintâi care fixează trăsăturile personalităţii poetului
şi caracteristicile operei sale este Titu Maiorescu. La
moartea poetului, în 1889, scrie un studiu intitulat
„Eminescu şi poeziile lui”, în care creează un portret
după modelul geniului schopenhauerian, al cărui fervent
adept era poetul, iar în a doua parte a lucrării, evidenţiază
valoarea operei sale lirice. Pornind de la ideea ca Mihai
Eminescu se află în fruntea generaţiei sale de poeţi, liderul
Junimii îşi încheie studiul printr-un act de profeţie,
anticipând influenţa pe care lirica eminesciană urma să o
aibă asupra scriitorilor din veacul următor, al XX-lea.
 George Călinescu – Opera lui Mihai Eminescu

Trecând în revistă preocupările poetului (limbă, literatură,

istorie, artă, ştiinţă, filosofie), George Călinescu, în finalul
monografiei sale – Opera lui Mihai Eminescu –,
concluzionează că a cădea în exagerări în ceea ce priveşte
pregătirea poetului în diverse domenii, nu este în avantajul său
şi că, privit cât mai obiectiv cu putinţă, M. Eminescu a fost „cel
mai cult dintre poeţii noştri” (înţelegându-se prin „cultură” cea
mai înaltă pregătire într-un anumit scop), poetul cu cea mai
ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură. Dar,
afirmă criticul, „tendinţa de a înfăţişa un Eminescu
atoateştiutor” este greşită, întrucât, deşi foarte cultivat ca poet,
Eminescu avea limitele sale în celelalte domenii ale cunoaşterii.
 Începuturi – prima etapă de creaţie
Debutul absolut al poetului este reprezentat de o poezie
„ocazională”, scrisă cu prilejul morţii profesorului său, ce se
intitulează „La mormântul lui Aron Pumnul” (1866). La 9 martie
1866, debutează la Pesta, în revista Familia, condusă de Iosif
Vulcan, cu poezia „De-aş avea”, în care foloseşte diminutivarea, ca
manieră facilă de versificaţie. În perioada 1866-1870, publică în
revista lui Iosif Vulcan care are un rol istoric, el fiind cel care îl
sfătuieşte pe poet să îşi schimbe numele din „Eminovici”, în
„Eminescu”.
Textele acestei prime etape de creaţie sunt concepute în
manieră postpaşoptistă, atitudinile lirice caracteristice fiind
elogiul patriei şi al înaintaşilor. La nivelul limbajului poetic, se
constată multitudinea epitetelor şi comparaţiilor, în detrimentul
metaforelor, ce sunt mai puţine.
 Eminescu la Junimea – a doua etapă de creaţie
La 15 aprilie 1870, are loc debutul în Convorbiri literare, cu
poezia „Venere şi Madonă”. Începe astfel colaborarea poetului cu
revista Societăţii Junimea. Între 1870 şi 1872, se desfăşoară „etapa de
tranziţie spre romantismul total” (Ioana Em. Petrescu). Viziunea
poetului se schimbă, sub influenţa studiilor vieneze: modelele
iniţiale, autohtone (Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu) sunt
înlocuite cu cele europene (marii poeţi romantici).
La 1 septembrie 1872, Mihai Eminescu este invitat să citească la
Junimea. Citeşte proza „Sărmanul Dionis”, dar nuvela – fantastică şi
filosofică – nu este receptată pozitiv de către membrii Societăţii,
deşi ea era în deplină sincronie cu ceea ce se scria în Europa. Doar
Maiorescu înţelege câte ceva din conţinutul său ideatic. Insuccesul
acesta a marcat orientarea ulterioară a poetului.
 Maturitatea artistică – a treia etapă de creaţie

Între 1872 şi 1880, se manifestă etapa romantismului

fundamental. Se schimbă uneltele stilistice, are loc
metaforizarea limbajului poetic eminescian. Este etapa
maturităţii artistice, în care timpul devine supratema
creaţiei. După 1879, amprenta tanaticului devine
fundamentală.
 După 1880 – ultima etapă de creaţie
După 1880, are loc o schimbare de viziune. În această perioadă,
Eminescu este redactor-şef la Timpul. Publicistica sa devine
virulentă, ajunge să îi critice chiar şi pe junimişti. Personajul
predilect al acestei etape este călugărul demonizat. Teme şi motive
dominante sunt moartea, somnul, visul. Somnul e tanatic. Stilistic,
asistăm la „scuturarea de podoabe artistice” (Tudor Vianu).
Poemul, foarte simplu, conceptualizează idei pur ştiinţifice,
teoretice, situându-se în afara tropilor. Antiteza devine principiu
structural al discursului poetic. Se schimbă radical şi imaginea
femeii. Discursul elegiac devine dominant. Acum coexistă creaţii
fundamental romantice şi texte care pun sub semnul întrebării
metoda romantică. Perfecţiunea formală devine un deziderat,
poetul realizând întoarcerea către poeziile cu formă fixă: sonetul,
gazelul, epistola. Este etapa marilor sinteze lirice: Scrisorile,
Luceafărul.
 Poesii – un fragment din marea creaţie
În decembrie 1883, apare singurul volum antum de poezii
eminesciene, intitulat Poesii şi editat de Titu Maiorescu. Tot în
1883, se declanşează boala, iar momentele de luciditate sunt
rare, ceea ce îl determină pe G. Călinescu să vorbească despre
un poet genial, „mort cu spiritul la 33 de ani”, ce a lăsat în urma
sa o operă alcătuită dintr-un volum de poezii şi puţină proză
scurtă, precum şi impresia de a fi dorit să cultive în special
poemul scurt. Analizând însă manuscrisele poetului, criticul
descoperă numeroase proiecte neîncheiate de drame sau poeme
istorice ample, ceea ce îl face pe exeget să vorbească despre
„năzuinţa grandiosului” caracteristică poetului. Aşadar,
volumul antum (pentru care poetul visa titlul de Lumină de
lună. Versuri lirice) nu reprezintă decât o mică parte a operei
eminesciene, cea mai consistentă rămânând în manuscris.
 Mihai Eminescu şi romantismul
În tratatele de specialitate, Mihai Eminescu este
considerat a fi ultimul mare romantic european,
termenul „ultim” referindu-se la dimensiunea temporală,
în niciun caz la valoare. Poetul trăieşte şi îşi concepe opera
într-o etapă în care romantismul se încheiase.
Estetica romantică se conturează la nivelul temelor şi
motivelor abordate, al principiilor şi atitudinilor poetice.
Cosmogonia, timpul şi istoria, iubirea şi natura, condiţia
geniului în raport cu lumea comună sunt temele
romantice predilecte ale creaţiei eminesciene. Printre
motivele recurente se numără visul, noaptea, umbra, luna,
steaua, bolta cerească, râul, codrul, lacul, teiul ş.a.
 Poezia de dragoste
Segmentul erotic al liricii eminesciene a constituit obiectul de analiză al
celor ce au vrut să demonstreze apartenenţa poetului la romantism. Între 1874
şi 1876, poezia de dragoste dobândeşte o proeminenţă incontestabilă. Poetul
valorifică mitul iubirii fericite, iar cuplul de îndrăgostiţi – reiterare a perechii
adamice – experimentează o sete de iubire absolută. Dragostea apare
proiectată într-un cadru natural paradiziac ce reflectă trăirile întrăgostiţilor.
Altă dată, iubirea apare ca proiecţie în ideal, ca aspiraţie a eului liric
îndrăgostit. Iubiţii se cheamă reciproc în mijlocul naturii protectoare, însă de
multe ori, întrăgostiţii nu se găsesc şi iubirea rămâne o iluzie neîmplinită.
Odată cu atingerea maturităţii artistice, se modifică şi viziunea asupra
acestui sentiment. Imposibilitatea femeii de a se ridica la nivelul cunoaşterii şi
aspiraţiilor eului liric masculin determină decăderea din statutul de alter ego
al bărbatului. Iubirea este evocată acum ca amintire şi dispariţia ei provoacă
haos, nebunie, moarte. Singura consolare care îi mai rămâne eului poetic
dezamăgit în iubire este aceea a aspiraţiei spre cunoaşterea deplină. Detaşarea
de frământările anterioare, răceala şi impasibilitatea sunt atitudini specifice
eului lirc masculin din ultima etapă de creaţie eminesciană.
 Poezia de dragoste
Această evoluţie de perspectivă o surprinde şi George Călinescu, în
lucrarea mai sus citată. Criticul sesizează trei etape ale liricii erotice.
Poeziile scrise până în 1876 („Noaptea”, „Sara pe deal”, „Dorinţa”,
„Floare albastră”, „Lacul”, „Povestea teiului”, „Povestea codrului”, „Lasă-
ţi lumea”) degajă linişte şi intimitate pasională. De la „Melancolie”
(1876), începe să se întrevadă la poet o oboseală afectivă. Poeziile de
după 1878 – „Singurătate”, „Pe aceeaşi ulicioară”, „Pe lângă plopii fără
soţ”, „Nu mă înţelegi”, „De câte ori, iubito”, „Atât de fragedă”, „S-a dus
amorul”, „Adio”, „Te duci”, „Din noaptea” etc. – exprimă ostenirea
sentimentală, amorul propriu jignit al întrăgostitului respins ori
regretul de a nu-şi putea exprima afecţiunile în voie. În ultima etapă de
creaţie, ostenirea sentimentală va lăsa locul atitudinii misogine.
Această atitudine de dispreţ îndurerat şi sarcastic faţă de femeie
caracterizează maturitatea artistică şi se află în strânsă legătură cu
dragostea pentru Veronica Micle.
Avatarurile imaginii eminesciene

Mihai Eminescu
la Praga (19 ani) –
imagine iconică
Avatarurile imaginii eminesciene

Fotografie pentru
albumul Junimii –
1878
Avatarurile imaginii eminesciene

Eminescu, pentru
posteritate - 1884
Avatarurile imaginii eminesciene

Pentru Societatea
literară
„Eminescu” –
noiembrie 1887