Lucrul mecanic tehnic

Considerăm un sistem termodinamic deschis prin care curge un fluid. Sistemul este izolat adiabatic, iar fluidul de lucru suferă în interiorul
sistemului o transformare din starea 1, cu care intră în sistem, până în starea 2, cu care iese din sistem.

Sistem deschis în care fluidul de lucru

suferă o transformare

Multe din maşinile termice utilizate în practică sunt sisteme de acest tip. Ca exemplu, în figura este reprezentată o maşină termică
motoare şi anume o turbină.
În turbină intră un fluid cu starea 1 (p 1, v1, T1), care curge printre paletele turbinei şi se destinde, ieşind cu starea 2 (p 2, v2, T2). În
general p2 < p1 şi v2 > v1. În interiorul turbinei, fiecare unitate de masă de fluid de lucru produce un lucru mecanic exterior (l 12) şi consumă
un lucru mecanic de deplasare (ld12) pentru a curge prin turbină de la secţiunea de intrare până la secţiunea de ieşire.
Lucrul mecanic utilizabil în afara sistemului, sau lucrul mecanic furnizat la arborele turbinei, se numeşte lucru mecanic tehnic, se
notează cu Lt şi are unitatea de măsură [J]. Lucrul mecanic furnizat la arborele turbinei de unitatea de masă de fluid de lucru se numeşte
lucru mecanic tehnic specific masic, se notează cu lt şi are unitatea de măsură [J/kg].
Considerăm un proces elementar prin care trece o masă unitară de fluid de lucru în interiorul maşinii. Prin destindere,
fluidul de lucru produce lucrul mecanic exterior specific elementar δl. Din acesta, o parte este consumat pentru
deplasarea în interiorul maşinii sub formă de lucru mecanic de deplasare specific elementar δld.
Suma algebrică a acestora este lucrul mecanic tehnic elementar specific disponibil la arborele maşinii δlt. Utilizând
relaţiile de definiţie rezultă:
 rezultă

δlt = δl - δld = p·dv - d(p·v) = p·dv - p·dv - v·dp

Astfel, forma diferenţială a relaţiei de definiţie a lucrului mecanic tehnic specific este:

δlt = - v·dp

Pentru procesul finit între stările 1 şi 2 lucrul mecanic tehnic specific masic furnizat la arborele turbinei de unitatea de masă de fluid de
lucru este:

Relaţia poate fi integrată numai dacă se cunoaşte funcţia de variaţia a volumului specific cu presiunea, deci dacă se cunoaşte ecuaţia
termică de stare a fluidului de lucru. Ea poate fi integrată direct numai în cazul particular când volumul specific rămâne constant, adică:
 Transformarea 1→2 fiind cvasistatică, aceasta poate fi reprezentată într-o diagramă p-v ca o curbă continuă (figura2 a). Pentru o
transformare elementară, lucrul mecanic tehnic elementar este reprezenta în diagrama p-v de aria unui dreptunghi de lăţime dp şi înălţime v
(constant). Lucrul mecanic tehnic specific total schimbat în transformarea 1→2 este egal cu aria cuprinsă între curba transformării şi ordonată (axa
presiunilor), respectiv aria (p112p2). Se poate observa grafic că dacă transformarea are loc pe un alt drum, atunci lt12 va avea altă valoare, deci este
evident că şi lucrul mecanic tehnic depinde de drumul transformării, fiind un parametru de proces.

În diagrama p-v din figura 2b sunt reprezentate toate lucrurile mecanice specifice pentru o transformare finită 1→2. La l 12 = aria (v112v2) se
adaugă dreptunghiul p1·v1 = aria (0p11v10) şi se scade dreptunghiul p2·v2 = aria (0p22v20), obţinându-se astfel lt12 = aria (p112p2).
 Enunţuri ale principiului întâi al termodinamicii

Principiul întâi al termodinamicii a fost enunţat pentru prima oară în 1832 de către Nicolas Sadi Carnot sub forma echivalenţei dintre
căldură şi lucru mecanic. Lucrarea sa a fost însă publicată postum abia în 1882, când principiul întâi al termodinamicii era deja recunoscut ca lege
fundamentală a naturii.
În 1842 Julius Robert Mayer publică pentru prima oară în mod explicit primul principiu al termodinamicii tot ca echivalenţă între căldură şi
lucru mecanic ca forme de transmitere a energiei şi ridică la rang de lege generală a proceselor termice legea conservării forţei vii din mecanică. În
1847 H. von Helmholtz a enunţat pentru prima oară legea generală a conservării energiei.
În 1865 Rudolf Clausius a reformulat (şi numerotat) principiile întâi şi al doilea ale termodinamicii, dând principiului întâi celebrul enunţ:
“Energia universului este constantă”.
Prima formulare, restrânsă, a fost specifică sistemului tehnic de unităţi de măsură şi afirma că întotdeauna căldura are un echivalent unic
în lucrul mecanic, acestea putându-se transforma reciproc din una în alta conform unei relaţii de echivalenţă de forma :

Pentru o lungă perioadă de timp, problema principală a constat în determinarea experimentală a raportului de echivalenţă, respectiv a
constantei A. Valoarea acceptată astăzi este A = 427 kcal/kgf·m. Atunci relaţia de echivalenţă dintre unităţile de măsură este:

1 kcal = 427 kgf ⋅ m = 427 ⋅ 9,80665 N ⋅ m = 4186,8 J

O enunţare generală a principiului întâi al termodinamicii care exprimă conservarea energiei este: “Energia unui sistem termodinamic
izolat este constantă”. De aici se poate ajunge la formularea specifică termotehnicii şi anume: “Un perpetuum mobile de speţa (sau de ordinul)
întâi este imposibil”, adică nu poate exista o maşină termică motoare care să producă o anumită formă de energie fără a consuma o cantitate egală
din alte forme de energie.
În 1900 Max Planck, studiind radiaţia electromagnetică a corpului negru, introduce cuantificarea energiei, demonstrând că energia nu
poate varia continuu, ci doar discret, în multipli de cuante de energie “ε” (ε = h·ν, respectiv energia fotonului). În 1902 Gibbs a publicat Mecanica
statistică, aceasta fiind şi în prezent baza statisticii cuantice. S-a produs astfel prima revoluţie în fizică şi mai ales în principiul conservării energiei.
Aceasta a fost urmată la scurt timp, în 1905, de o a doua revoluţie, cauzată de Teoriei relativităţii restrânse elaborată de Albert Einstein, în cadrul
căreia principiul conservării energiei a fost unit cu principiul conservării masei, pe baza celebrei relaţii de echivalenţă între masă şi energie:
 E = m·c2

unde: c = (2,99776 ± 0,00004)·108 m/s - viteza luminii în vid.

La vitezele utilizate în practică, neglijabile în comparaţie cu viteza luminii, efectele relativiste sunt neglijabile, masa rămâne practic
constantă, deci principiul conservării energiei este valabil (ca un caz particular).

Exprimarea matematică a principiului I al termodinamicii pentru sisteme închise

Consideră un sistem termodinamic închis oarecare. Conform principiului întâi, dacă sistemul este izolat, deci dacă nu schimbă energie prin
nici un tip de interacţiune, atunci energia lui internă rămâne constantă, adică variaţia acesteia este nulă atât pentru un proces elementar, cât şi
pentru un proces finit. Aceste afirmaţii se exprimă matematic prin relaţiile:

U = const. ⇔ dU = 0⇔∆U = 0

Un sistem închis dar neizolat poate schimba energie cu mediul înconjurător prin mai multe tipuri de interacţiuni, dintre care în cadrul
termodinamicii se studiază în principal cele termice şi mecanice. Cantităţile de energie primite sau cedate sub formă de căldură şi lucrul mecanic
produc modificarea energiei interne a sistemului. Pentru exprimarea matematică a tuturor cazurilor posibile ar fi necesare patru relaţii matematice,
care să evidenţieze faptul că sistemul primeşte sau cedează căldură şi lucru mecanic respectiv toate variantele posibile din relaţia:

Studiind însă relaţiile de definiţie, se constată că atât căldura, cât şi lucrul mecanic nu sunt întotdeauna cantităţi pozitive, ci pot avea şi
valori negative

Din ecuaţia calorimetriei

 Se observă că dacă un sistem primeşte căldură şi temperatura sa creşte (dT > 0), atunci căldura are valoare pozitivă (δQ > 0), deoarece
masa şi capacitatea calorică specifică pot avea numai valori pozitive. Dacă sistemul cedează căldură şi temperatura sa scade (dT < 0), atunci
căldura are valoare negativă (δQ < 0).
Din relaţia de definiţie a lucrului mecanic exterior se observă că acesta este pozitiv (δL > 0) atunci când sistemul se destinde şi volumul
său creşte (dV > 0), deci atunci când sistemul efectuează lucru mecanic asupra mediului ambiant, adică atunci când sistemul cedează o parte din
energia sa internă mediului ambiant sub formă de lucru mecanic. Dacă mediul ambiant efectuează lucru mecanic asupra sistemului, producând
comprimarea acestuia, deci scăderea volumului (dV < 0), atunci lucrul mecanic exterior are valoare negativă (δL < 0).
Analog, din relaţia de definiţie a lucrului mecanic tehnic se observă că şi acesta este pozitiv atunci când este efectuat de sistem asupra
mediului ambiant şi este negativ atunci când este efectuat de mediul ambiant asupra sistemului.
Ţinând cont de semnele căldurii şi lucrului mecanic, pentru o transformare finită 1→2 în timpul căreia un sistem schimbă cu mediul
ambiant căldura Q12 şi lucrul mecanic exterior L12, principiul întâi se poate exprima matematic printr-o singură relaţie şi anume:

Scrisă în această formă, relaţia evidenţiază clar faptul că variaţia parametrului de stare energie internă este cauzată de parametri de proces
căldură şi lucru mecanic.
Ca parametrii intensivi, respectiv pentru o masă unitară, se poate scrie:

Pentru un proces elementar, în timpul căruia unitatea de masă a sistemului schimbă căldura elementară specifică δq şi lucrul mecanic specific
elementar δl, variaţia elementară a energiei interne specifice este:

Din relaţia de definiţie a entalpiei în formă diferenţială,

respectiv:
înlocuind variaţia elementară a energiei interne specifice (du)

deci, cu relaţia de definiţie a lucrului mecanic tehnic elementar

Forma generală a ecuaţiilor calorice de stare

Prin convenţie, energia internă şi entalpia se numesc parametri calorici de stare, ambiiavând unitatea de măsură a energiei şi variaţia lor
fiind provocată de schimbul de energie cu mediul ambiant. Fiind parametri de stare, conform postulatului de stare, pot fi exprimaţi în funcţie de
doi parametri de stare independenţi. O relaţie funcţională între un parametru caloric de stare şi doi parametri termici de stare independenţi se
numeşte ecuaţie calorică de stare. În general energia internă se exprimă în funcţie de volum şi temperatură, iar entalpia în funcţie de presiune şi
temperatură. Ca parametri intensivi, cele două ecuaţii calorice de stare utilizate de obicei sunt:

Deoarece toţi parametrii din ecuaţiile calorice de stare sunt parametri de stare, aceştia acceptă diferenţială totală. Ecuaţiile calorice de stare pot fi
atunci scrise sub forma diferenţială:
 Dacă o masă unitară dintr-un sistem oarecare suferă o transformare la volum constant, conform principiului întâi al termodinamicii căldura
schimbată într-un proces elementar este:

Transformarea având loc la volum constant, dv = 0 şi

rezultă:

Prin definiţie variaţia energiei interne în raport cu temperatura la volum constant se notează c v şi se numeşte capacitate calorică specifică
masică la volum constant:

Analog, în cazul unei transformări la presiune

constantă:

Prin definiţie, variaţia entalpiei în raport cu temperatura la presiunea constantă se notează cp şi se numeşte capacitate calorică specifică
masică la presiune constantă:
 GAZUL IDEAL

În urma experienţelor cu termometrele cu gaz la volum constant s-a constatat că la presiuni foarte mici, tinzând spre zero, toate gazele tind
să se comporte în acelaşi fel. Pe baza acestor consideraţii s-a introdus noţiunea de gaz ideal.
Gazul ideal este un gaz omogen şi izotrop ale cărui molecule nu au volum propriu şi între ele nu există forţe de interacţiune.
Gazul ideal este un concept teoretic, el nu există în realitate, dar toate gazele reale tind să se comporte la fel cu gazul ideal (respectând
aceleaşi legi), atunci când presiunea lor tine spre zero, deoarece în acest caz volumul ocupat de gaz este foarte mare în comparaţie cu volumul
propriu al moleculelor (care devine astfel neglijabil), iar distanţele dintre molecule cresc foarte mult şi forţele de interacţiune dintre ele devin ce
asemenea neglijabile.

Legile gazelor ideale

Legea Boyle – Mariotte

În 1661 Boyle a descoperit experimental şi în 1679 Mariotte a verificat mai exact şi a confirmat că, pentru un gaz ideal, în toate stările
posibile de pe o izotermă dată, produsul dintre presiune şi volum este constant, adică:

Pentru două stări oarecare 1 şi 2 de pe aceeaşi izotermă:

Legea lui Charles

În 1790 Charles a descoperit experimental că dacă o masă dată m de gaz ideal ocupă un volum constant, atunci presiunea sa este
proporţională cu temperatura, deci raportul lor este constant:
 Pentru două stări oarecare în care gazul ocupă acelaşi
volum:

Legea lui Gay Lussac

În 1802 Gay-Lussac a demonstrat că volumul unui gaz ideal menţinut la presiune constantă variază liniar cu temperatura:

γ [1/°C] - coeficientul de dilatare volumică al gazului ideal;

V0 [m3] - volumul gazului la temperatura de referinţă t 0.

Dacă se alege scara de temperaturi Celsius şi ca stare de referinţă (indicele zero în ecuaţie) starea normală fizică (t0 = tN = 0°C), atunci
coeficientul de dilatare volumică al gazului ideal are valoarea:

Pentru două stări oarecare 1 şi 2 raportul volumelor este:

Ecuaţia termică de stare (Ecuaţia lui Clapeyron)

În 1843 Clapeyron, pe baza legilor deja cunoscute, a formulat pentru prima oară ecuaţia termică de stare a gazului ideal.
Considerăm că o masă unitară de gaz ideal suferă succesiv două transformări: Eliminând din cele două relaţii (legile Boyle - Mariotte şi
Gay-Lussac) volumul specific din starea intermediară x (vx) şi grupând parametrii de stare, rezultă:
 Deoarece nu au fost impuse condiţii restrictive pentru stările iniţială şi finală, relaţia este valabilă pentru orice stare de echilibru a
sistemului, deci se poate scrie ca o lege generală de forma:

Constanta Ri se numeşte constanta caracteristică a gazului ideal “i” şi are aceeaşi unitate de măsură cu capacitatea calorică specifică masică.
Constanta caracteristică Ri este o proprietate de material specifică gazelor reale care se comportă ca un gaz ideal, deci depinde de natura gazului.
Pentru un anumit gaz particular, indicele “i” se înlocuieşte de obicei cu simbolul chimic al gazului respectiv şi cu “a” pentru aer.
Legea dedusă de Clapeyron este ecuaţia termică de stare a gazelor ideale şi se mai numeşte ecuaţia lui Clapeyron, ea fiind de obicei scrisă în
forma:

Legea lui Avogadro

În 1811 Avogadro a descoperit legea care în prezent îi poartă numele (lege care a fost acceptată doar în 1860, când a fost reluată de Canizzaro) şi
anume: “În condiţii identice de presiune şi temperatură, volumele egale ale tuturor gazelor (ideale) conţin acelaşi număr de particule (molecule)”.

Avogadro a introdus o nouă unitate de măsură pentru masă, numită kilomol (symbol [kmol]). Prin definiţie, 1 kmol este cantitatea de
substanţă care conţine un număr de molecule egal cu numărul de molecule conţinute de 12 kg din izotopul 12 al carbonului (12C). Acest număr se
numeşte numărul lui Avogadro, se notează NA şi are valoarea:
 Masa unui kilomol de substanţă se numeşte masă molară, se notează Mi (indicele “i” reprezentând simbolul chimic al substanţei) şi are ca
valoare numerică masa moleculară a substanţei respective (suma maselor atomice ale tuturor atomilor care compun molecula) exprimată în
[kg/kmol]. De exemplu masa atomică a oxigenului (O) este 16, masa moleculară a oxigenului (O 2) este 32 (molecula de oxigen fiind compusă din
doi atomi) şi masa molară a oxigenului este MO2 = 32 [kg/kmol]. Masa unei substanţe oarecare se poate scrie astfel ca:

unde: n [kmol] - numărul de kilomoli.

În condiţii normale fizice de presiune şi temperatură (p N = 760 mmHg şi TN = 0°C = =273,15 K) un kilomol din orice gaz care se comportă ca
şi gazul ideal ocupă (conform legii lui
Avogadro) acelaşi volum, numit volum molar, notat VM şi având valoarea:

Se poate astfel defini pentru gaze o altă unitate de măsură pentru masă, numită normal metru cub, notată
şi reprezentând cantitatea de gaz care, în condiţii normale fizice de presiune şi temperatură, ar ocupa un volum de 1 m 3.
Relaţiile de echivalenţă între cele trei unităţi de măsură pentru masă sunt:

1kmol=22,424 = Mi kg

Ecuaţia lui Clapeyron se poate scrie şi

sub forma:
 Pentru un gaz ideal oarecare “i”, constanta caracteristică se
calculează ca:

Constanta caracteristică Ri şi masa molară Mi sunt mărimi caracteristice unui anumit gaz “i” şi sunt constante pentru gazul respectiv, deci:

Pentru un gaz ideal oarecare “i”, constanta caracteristică se

calculează ca:

Ecuaţia termică de stare a gazului ideal se poate astfel scrie şi

în forma: