BIOFIZICA

 Biofizica este o ştiinţă multidisciplinară care studiază:

 structurile şi funcţionarea biosistemelor sau ale
subsistemelor acestora cu ajutorul metodelor fizicii teoretice
şi experimentale
 efectul factorilor fizici: temperatura, presiunea, umiditatea,
radiaţiile ionizante şi neionizante, ultrasunetele, câmpul
electromagnetic, câmpul gravitaţional etc, asupra sistemelor
boilogice.
 Luând drept criteriu de clasificare, nivelul de organizare a materiei
vii, ramurile principale ale biofizicii sunt:
 Biofizica electronică (cuantică) abordează aspectele
intime ale transferului intra- si intermolecular de sarcină
(electroni şi protoni) şi de energie.
 Biofizica moleculară se ocupă cu determinarea structurii
spaţiale şi cu proprietăţile biomoleculelor. Prin metode
spectroscopice, utilizând tehnici RMN, difracţie de raze X,
difracţie de neutroni şi RPE, s-a determinat structura
tridimensională a macromoleculelor (proteine, acizi nucleici)
şi a radicalilor liberi.
  c)Biofizica supramoleculara abordează studiul
complexelor macromoleculare (membrane, cromozomi,
ribozomi etc) şi interacţiile fizice ale particulelor biologice,
subcelulare şi celulare, în procesul funcţionării acestora.
 d)Biofizica celulară se ocupă de comportarea din punct
de vedere fizic a celulelor individuale: limfocite, eritrocite,
neuroni, fibre musculare, celule receptoare etc. Studiază
probleme referitoare la transportul substanţei prin
membrana celulară, interacţiuni specifice celulare,
fenomene electrice, generarea şi propagarea influxului
nervos, precum şi mecanisme de traducere a stimulilor la
nivelul tuturor tipurilor de celule receptoare (celule
fotoreceptoare, celule ciliate etc).
 e)Biofizica sistemelor complexe abordează structura şi
funcţionarea ansamblurilor celulare (tesuturi, organe) din
punct de vedere fizic, precum şi bioelectrogeneza ţesuturilor
şi organelor, operarea analizorilor biologici şi bioenergetica
contracţiei musculare.
 In concluzie, cu toate că numărul problemelor abordate de biofizică
este foarte mare, ele au un numitor comun, şi anume posibilitatea
de a fi studiate şi clasificate cu ajutorul teoriilor şi tehnicilor fizicii.
 ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ BIOLOGICĂ

 Termodinamica este o ramură a fizicii, care studiază legătura

reciprocă dintre mişcarea termică şi mişcarea mecanică, precum şi
procesele intime ale materiei privite din punct de vedere energetic.
 Termodinamica biologică se ocupă în special cu studiul
transformărilor de energie din sistemele biologice şi formulează
legile generale ale oricărui biosistem.
 Schimburile energetice ce se produc în cursul reacţiilor care asigură
existenţa lumii vii sunt acţionate de aceleaşi legi fundamentale
valabile lumii nevii.
 1.1.1. Sisteme termodinamice

Sistemul termodinamic - orice ansamblu bine definit de

corpuri macroscopice aflate in interacţiune.
Clasificarea sistemelor termodinamice se poate face după mai
multe criterii:
a)în funcţie de compoziţia internă:
 sisteme omogene – în care proprietăţile
sistemului sunt aceleaşi în orice punct.
 sisteme heterogene – au suprafeţe de
separaţie în care proprietăţile sistemului
prezintă salturi. Regiunile omogene delimitate
de aceste suprafeţe se numesc faze.
 b)în funcţie de variaţia spaţială a proprietăţilor:
 sisteme izotrope – în care proprietăţile fizice şi chimice sunt
aceleaşi în toate direcţiile spaţiului.
 sisteme anizotrope - în care proprietăţile fizice şi chimice
variază cu direcţia.
c)după caracterul interacţiunii cu mediul înconjurător:
 sisteme izolate – care nu schimbă nici substanţă şi nici energie
cu mediul înconjurator.
 sisteme închise – care fac numai schimb de energie cu mediul.
 sisteme deschise – care fac schimb de substanţă şi de energie
cu mediul.

Observaţie: Sistemele biologice sunt sisteme deschise,

schimburile permanente cu exteriorul fiind necesare pentru
desfăşurarea ansamblului de procese care reprezintă viaţa.
 1.1.2. Parametri şi funcţii de stare

 Starea unui sistem termodinamic este definită de totalitatea

mărimilor fizice, chimice, biologice etc, care îl caracterizează.
Mărimile ce pot fi măsurate direct se numesc parametri de
stare, de exemplu temperatura (T), volumul (V), presiunea (p).Ei
îşi modifică valoarea atunci când condiţiile exterioare se modifică.
Ei se pot clasifica în două mari categorii:
- intensivi (de contact) – au aceeaşi valoare pentru toate corpurile
puse în contanct, exemplu temperatura;
- extensivi (de capacitate) – când valoarea lor este dată de suma
valorilor corespunzătoare tuturor corpurilor componente ale
sistemului, exemplu volumul.
 Relaţiile care se stabilesc între parametrii de stare ai unui sistem
se numesc ecuaţii de stare.
 In funcţie de varaţia spaţială sau temporală a parametrilor de stare
un sistem termodinamic se poate afla în:
 stare de echilibru - parametrii lui de stare rămân constanţi în

spaţiu şi timp;
 stare staţionară - diferiţi parametri ating valori constante, dar

care totuşi sunt diferite de acelea din alte zone ale sistemului;
 stare de neechilibru staţionar - parametrii variază de la un

punct la altul, dar rămân constanţi în timp;

 stare de neechilibru nestaţionar - parametrii variază atât în

spaţiu cât şi în timp.

 Funcţiile de stare - mărimi care definesc starea energetică şi
sensul de evoluţie al unui sistem termodinamic. Ele nu pot fi
măsurate direct fiind exprimate în funcţie de parametrii de stare.
 Termodinamica utilizează următoarele funcţii de stare: U-energia
internă, H-entalpia, S-entropia, G-entalpia libera, F-energia liberă
Helmholt
 1.1.3. Procese termodinamice

 Procesul termodinamic este orice modificare care se produce

în sistem ca urmare a variaţiei în timp a cel puţin unuia din
parametrii de stare. Procesul termodinamic este echivalent cu o
transformare de stare.
 Clasificarea proceselor termodinamice se poate face după mai

multe criterii:
a)după mărimea variaţiei parametrilor de stare:
- procese elementare – cu o variaţie foarte mică a parametrilor de
stare;
- procese finite – cel puţin unul dintre parametrii de stare suferă o
variaţie relativ mare;
 b)după natura stărilor intermediare:
- procese cvasistatice – au loc cu viteză foarte mică astfel, încât
orice stare intermediară se poate considera o stare de echilibru;
- procese necvasistatice – decurg cu viteză mare, iar stările
intermediare sunt diferite de stările de echilibru.
c)după sensul procesului:
- procese reversibile - dacă se schimbă sensul de variaţie al
parametrilor de stare, sistemul trece prin aceleaşi stări
intermediare ca în procesul direct;
- procese ireversibile - procesele a căror revenire în starea iniţială
se face obligatoriu prin cu totul alte stări intermediare ca în
procesul direct.
 d) după parametrul de stare care rămâne constant:
- proces izoterm - cu T = const., ecuaţia procesului fiind: pV =
const.;
- proces izocor - cu V = const., ecuaţia procesului fiind: p/T =
const.;
- proces izobar - cu p = const., ecuaţia procesului fiind: V/T =
const.;
- proces adiabatic - nu există schimb de căldură cu mediul
înconjurător (Q=0), ecuaţia procesului fiind: pV = const. ( -
coeficient adiabatic);
-proces politrop - energia schimbată este constantă.
e) după distincţia între stările finale şi iniţiale:
- procese închise (ciclice) - starea finală şi cea iniţială coincid;
- procese deschise - starea finală şi cea iniţială nu coincid.
Tipuri de procese termodinamice reprezentate în coordonate Clapeyron (p,V)
sunt schiţate în figura 1.1.

Fig.1.1. Procese termodinamice: (a) reversibil; (b) ireversibil; (c) izoterm;

(d) izobar; (e) izocor; (e) ciclic.
 1.2.Termodinamica stărilor de echilibru

 Termodinamica stărilor de echilibru, specifică sistemelor

închise, studiază legile generale ale fenomenelor termice, având la
bază trei principii (descoperite în urma unor studii experimentale
laborioase).
 Principiu - un enunţ legic rezultat din generalizarea unor
constantări experimentale, care nu poate fi demonstrat, însă poate
fi verificat experimental.
 1.2.1. Principiul I al termodinamicii

 Interacţiunea unui sistem cu mediul exterior are drept

consencinţă schimbarea stării sistemului. Aceasta poate
avea loc prin două modalităţi:
 prin efectuarea unui lucru mecanic (L) fie de sistem, fie de
forţe exterioare;
 prin schimb de căldură (Q) între sistem şi mediul exterior.
 Prin convenţie s-a stabilit că:
 lucrul mecanic efectuat de sistem şi căldura primită de
sistem sunt pozitive (L  0; Q  0),
 iar pentru procesele inverse sunt negative (L  0; Q  0).
 Lucrul mecanic şi cantitatea de căldură se numesc
mărimi de transformare (de proces). Ele depind de
transformarea suferită de sistem şi sunt forme ale
schimbului de energie dintre sistem şi mediul exterior.
 Funcţia de stare care caracterizează transferul de energie, respectiv
schimbarea stării unui sistem, este energia internă U = f(T).
 U este definită ca fiind suma:
 energiilor cinetice (E ) ale particulelor şi
c
 energiilor potenţiale (Ep) care sunt determinate de
interacţiunile intra- şi intermoleculare, precum şi de
interacţiunile lor în câmpurile de forţă exterioare (energii de
rotaţie, vibraţie, excitare electronică, radiantă, energii
corespunzătoare forţelor gravitaţionale etc)
 U este o mărime macroscopică de natură statistică şi are o valoare
bine determinată pentru orice stare a sistemului termodinamic.
 U depinde direct proporţional de temperatură, precum şi de masa şi
compoziţia sistemului.
 Experimental s-a constatat că în cazul efectuării unui proces
termodinamic, dintr-o stare iniţială într-o stare finală, lucrul mecanic
(L) şi căldura (Q) sunt diferite pentru diverse căi, însă diferenţa lor
rămâne constantă pe orice drum, reprezentând tocmai variaţia
energiei interne a sistemului.
 Variaţia energiei interne U a unui sistem, care primeşte căldura Q
din exterior şi efectuează un lucru mecanic L, suferind o
transformare de la starea iniţială (1) caracterizată prin energia
internă U1 la starea finală (2) caracterizată prin energia internă U2,
este dată de relaţia:
U = Q – L (1.1)
sau pentru variaţii infinitezimale:
dU = Q - L (1.2)
 Relaţiile (1.1) şi (1.2) reprezintă principiul I al termodinamicii
pentru variaţii finite, respectiv infinitezimale.
 Dacă relaţia (1.1) se scrie sub forma Q = U + L, se poate spune că
atunci când un sistem primeşte căldura Q în timpul unui proces, o
parte din ea (U) rămâne în sistem, modificând energia internă, iar
restul (L) părăseşte sistemul sub formă de lucru mecanic efectuat
de sistem asupra mediului înconjurător.
 Deci, modificarea energiei interne a unui sistem prin participarea
schimbului de căldură are drept rezultat variaţia energiei interne a
mediului extern.
 Energia internă U este o funcţie de stare, variaţia ei depinzând
numai de starea iniţială şi finală a sistemului, pe când lucrul mecanic
L şi căldura Q, fiind mărimi de transformare, depind de drumul
parcurs în timpul procesului.
 Toate cele trei mărimi U, Q şi L au în Sistemul Internaţional (SI)
aceeaşi unitate de măsură joule (J). Este acceptată şi o unitate
tolerată numită calorie (cal), între cele două existând relaţia 1cal =
4,185 J.
 Aplicând principiul I al termodinamicii, în cazul proceselor
termodinamice avem pentru:
 procesul izoterm: U = 0  Q = L 0, unde LT = RT ln Vf / Vi,
sistemul efectuând lucru mecanic;
 procesul izocor: LV = p V = 0  Q = U  0, căldura Q este
utilizată pentru creşterea energiei interne;
 procesul izobar: Q = U + Lp, respectiv Q = U + p V, căldura Q
este folosită pentru creşterea energiei interne şi efectuarea de lucru
mecanic de către sistem;
 procesul adiabatic: Q = 0  U = - L, dacă U O L  0, dacă
asupra sistemului se efectuează lucru mecanic, iar dacă U  0  L
0, sistemul efectuează lucru mecanic.
 În cazul particular al unui sistem izolat, care nu are
schimburi cu mediul exterior :
 Q = 0, L = 0  U =0, respectiv U1 = U2 = const.,

 principiul I al termodinamicii exprimă legea conservării

energiei, adică energia totală a unui sistem izolat se
conservă.
 Observaţie : Principiul I al termodinamicii exclude
posibilitatea construirii unui perpetuum mobile de speţa
I-a, care să furnizeze lucru mecanic fără consum de
energie.
 Pentru sistemele neizolate, principiul I al termodinamicii
are rolul unui bilanţ energetic al sistemului în
interacţiune cu mediul exterior.
 1.2.1.1. Entalpia
 Marea majoritate a proceselor biologice se desfăşoară la presiune
constantă (p = 1 atm), din acest motiv se introduce o noua funcţie
de stare, numită entalpie H, care prin definiţie este:
H = U + pV (1.3)
 Intr-un proces izobar (p = const.) variaţia entalpiei este:
H = U + pV (1.4)
 sau pentru variaţii infinitezimale:
dH = dU + pdV (1.5)
 Ţinând cont că într-un proces izobar lucrul mecanic este Lp = pV
 că H = U + Lp = Qp, deci:
H = Qp sau dH = dQp (1.6)
 Relatia (1.6) exprimă semnificaţia fizică a entalpiei şi anume:
variaţia entalpiei între două stări reprezintă căldura schimbată de
sistem intr-un proces izobar.
 Entalpia unui sistem:
 creşte (H 0) atunci când primeşte căldură şi
 scade (H  0) când cedează căldură mediului exterior.
 Reacţiile chimice, respectiv biochimice sunt:
 exotermice dacă degajă căldura (H 0) şi
 endotermice dacă absorb căldura (H 0).

 Legea lui Hess: deoarece U si H sunt funcţii de stare, căldurile de

reacţie Q în procesele izobare şi izocore nu depind de drumul
parcurs, ci numai de starea iniţială şi finală a sistemului.
 Pe baza acestei legi se poate calcula căldura degajată în timpul unei
reacţii dacă se cunosc căldurile de formare ale subsţantelor care
intră în reacţie.
 Majoritatea reacţiilor chimice şi biochimice care decurg în
organismele vii sunt reacţii în care intervin numai lichide sau solide,
pentru care variaţiile de volum V sunt foarte mici (V  10-5),
astfel că în relaţia de definiţie a lui H, termenul care reprezintă
lucrul mecanic L (pV  0) poate fi neglijat, deci
H = U.
 1.2.2. Principiul II al termodinamicii
 Principiul I al termodinamicii şi funcţiile de stare definite pe baza lui
U şi H exprimă legea conservării energiei interne în cazul particular
al proceselor termice, însă nu pot da nici o indicaţie despre:
 conversia energiei dintr-o formă în alta
 sensul în care se poate desfăşura un proces ireversibil.

 Cercetările experimentale efectuate pentru a stabili posibilitatea

obţinerii lucrului mecanic, utilizând căldura degajată prin arderea
combustibililor, au indicat faptul că într-un proces ciclic căldura
absorbită nu se poate transforma integral în lucru mecanic.
 Aşadar, există o neechivalenţă între lucrul mecanic şi căldură, în
sensul că la o variaţie a energiei interne U, lucrul mecanic efectuat
de sistem este întotdeauna mai mic decât U (LU), diferenţa
dintre acestea regăsindu-se sub formă de căldură.
 Această situaţie se mai numeşte “degradarea” energiei interne în
căldură şi dă sens unic proceselor termodinamice.
 Generalizarea studiilor experimentale au condus la formularea
principiului II al termodinamicii.
 Există mai multe formulări ale acestui principiu exprimate de către
Carnot, Clausius şi Kelvin, dintre care amintim:
 nu este posibil un proces termodinamic în care întreaga
cantitate de căldură absorbită de sistem să fie transformată
în lucru mecanic;
 într-un proces ciclic reversibil, căldura nu se poate
transforma integral în lucru mecanic, o parte din căldura
primită de la sursa caldă fiind trecută sursei reci;
 trecerea căldurii de la o sursă rece la una caldă se poate
realiza numai prin consum de lucru mecanic;
 este imposibilă trecerea căldurii, de la sine, de la un corp mai
rece la un corp mai cald.
 Observaţie: Principiul II al termodinamicii exclude posibilitatea
realizării unui perpetuum mobile de speţa a II-a, care să transforme
integral cantitatea de căldură absorbită în lucru mecanic sau, cu alte
cuvinte, este imposibil să se realizeze o maşină termică pe baza
unei singure surse de energie.
 Un motor termic poate să
efectueze un lucru mecanic
(Fig.1.2) numai dacă există o
diferenţă de temperatură între
sursa caldă (T1) de la care
sistemul primeşte o cantitate de
căldură Q1 şi sursa rece (T2)
căruia îi cedează o cantitate de
căldură Q2 (T1  T2).

Fig. 1.2. Schema unui ciclu ideal

 Pentru o maşină termică ideală
(Fig.1.3.), formată din două
izoterme şi două adiabate,
Carnot a stabilit expresia
randamentului ca fiind:

Fig. 1.3. Ciclul Carnot

L Q T
  1 2  1 2 (1.7)
Q1 Q1 T1

Q 2 T2
 0 (1.8)
Q1 T1

 Se poate constata că randamentul

este subunitar (1) şi nu depinde
de natura substanţei de lucru, ci
numai de temperatura sursei calde
(T1) şi a sursei reci (T2).
 1.2.2.1. Entropia
 Pentru a exprima cantitativ pierderile de energie şi tendinţa de
evoluţie spontană a unui sistem termodinamic se introduce o nouă
funcţie de stare numită entropie (S).
 Un ciclu termodinamic reversibil oarecare poate fi împărţit în n
cicluri elementare de tip Carnot, pentru fiecare dintre ele fiind
valabilă relaţia (1.8), scrisă sub forma:
Q1 Q2 (1.9)
 0
T1 T2
 unde Q este căldura schimbată pe transformarea elementară a
izotermei corespunzătoare sursei calde sau reci.
 Pentru întreg ciclul avem:
Q
 Ti 0 sau Q  0 (1.10)
i T

 În general acest raport se notează cu S, adică:

S = ΔQ/T (1.11)
relaţie ce defineşte variaţia entropiei.
 Din ecuaţiile (1.10) şi (1.11) rezultă că:
S = 0 (1.12)
 deci, în orice proces reversibil variaţia totală de entropie este nulă.
 Analog, se poate demonstra că în cazul proceselor ireversibile
variaţia totală de entropie este pozitivă:
S  0 (1.13)
 În concluzie, entropia unui sistem izolat nu se modifică într-un
proces reversibil şi creşte într-un proces ireversibil:
S  0 (1.14)
 Din expresiile matematice ale celor două principii se poate obţine
ecuaţia fundamentală a termodinamicii:
T S  U + pV (1.15)
sau
TdS  dU + pdV (1.16)

pentru procese elementare, respectiv pentru variaţii infinitezimale.

 1.2.3. Principiul III al termodinamicii
 Entropia este o funcţie de stare.
 Teoretic sau experimental se poate determina numai variaţia de
entropie.

 Nernst a stabilit valoarea absolută a entropiei într-o stare

particulară, enunţând principiul III al termodinamicii:
 la temperatura de zero absolut entropia oricărui sistem este
nulă (la T = 0K  S = 0)
 Deci, entropia tinde către o valoare finită când temperatura tinde
spre zero absolut, iar S = 0 doar pentru corpurile pure condensate
formate dintr-un singur izotop şi care au o structură perfectă.
 1.2.4. Interpretarea statistică a entropiei

 Semnificaţia fizică a entropiei poate fi înţeleasă dacă se

recurge la interpretarea statistică dată de Boltzmann,
care a corelat S cu structura atomo-moleculară, şi
anume cu gradul de ordonare al particulelor componente
ale unui sistem.
 Pentru aceasta se defineşte probabilitatea
termodinamică a unui sistem ca fiind numărul de stări
microscopice distincte care realizează o stare
macroscopică dată.
 Observaţie: Probabilitatea termodinamică nu trebuie
confundată cu probabilitatea matematică de realizare a
stării macroscopice.
 Fie un sistem termodinamic format dintr-un număr mare N de
particule identice, care pot avea n nivele energetice distincte şi pe
fiecare nivel energetic există Ni particule, astfel încât Ni = N.
 Raportul pi = Ni/N reprezintă probabilitatea ocupării unui nivel
energetic. Astfel, în funcţie de probabilitatea termodinamică,
entropia poate fi definită:
S = - k  pI ln pi (1.17)

unde k = 1,3810-23 J/K, fiind constanta lui Boltzmann.

 Din punct de vedere al ordonării orice sistem termodinamic se afla
în două situaţii limită:
 stare perfect ordonată - în care toate particulele sunt în
aceeaşi stare energetică, deci i = 1, Ni = N, iar entropia
sistemului devine nulă S = 0;
 stare de dezordine maximă - în care fiecare particulă se află
într-o stare energetică diferită, astfel încât Ni = 1, iar
entropia are valoare maximă, deci S = klnN.
 Astfel, se poate constata că entropia este o măsură a dezordinii
unui sistem.
 Cu ajutorul entropiei se poate da un nou enunţ
principiului II al termodinamicii, enunţ care permite
stabilirea sensului de evoluţie al proceselor
termodinamice:
 pentru un sistem fizic izolat există o funcţie de
stare univocă numită entropie, a cărei valoare
rămâne constantă pentru un proces reversibil şi
creşte pentru un proces ireversibil.
 Un proces termodinamic se desfăşoară până când
entropia atinge valoarea maximă. Stările de echilibru
sunt stări de entropie maximă.
 În concluzie, cu cât un sistem are un grad de
organizare mai mare, cu atât entropia lui este mai mică
şi tinde în mod spontan spre o stare mai dezordonată,
de entropie mai mare.
 1.2.5. Energia liberă

 Evoluţia spontană a unui proces termodinamic este în sensul creşterii

entropiei, însă entropia S nu poate fi măsurată direct experimental.
 Din acest motiv, în raport cu condiţiile experimentale de desfăşurare a
procesului, a fost necesară introducerea unor noi funcţii de stare, şi
anume energia liberă Helmholtz (F) şi energia liberă Gibbs (G) .

1.2.5.1. Energia liberă Helmholtz

 În cazul unui proces izoterm – izocor se introduce energia liberă

Helmholtz F, care se defineşte ca fiind:
F = U – T S (1.18)

 Iar variaţia energiei libere este:

F = U – TS (1.19)
 Ţinând cont de ecuaţia fundamentală a termodinamicii, relaţia
(1.15), rezultă că:
F  - pV (1.20)

 dar procesul fiind şi izocor (V = 0), deci

F  0 (1.21)
 Relaţia (1.21) arată că se desfăşoară spontan doar acele procese
pentru care energia liberă scade, astfel încât, la echilibru, energia
liberă să aibă valoarea minimă (F = Fmin).
 Deci, energia liberă Helmholtz este acea parte a energiei interne
care poate fi transformată, integral pentru procese reversibile sau
parţial pentru procese ireversibile, în lucru mecanic.
 Produsul TS are o semnificaţie deosebită, reprezentând acea parte
din energia internă care nu poate fi transformată izoterm în lucru
mecanic, ea primind denumirea de energie legată.
 1.2.5.2. Energia liberă Gibbs
 Intr-un proces izoterm – izobar se introduce energia liberă Gibbs,
cunoscută şi sub denumirea de entalpie liberă Gibbs,G. Această
funcţie de stare se defineşte ca fiind:
G = H – T S (1.22)
 Iar variaţia entalpiei libere este:
G = H - TS (1.23)
 Termenul TS defineşte cantitatea de căldură consumată pentru
creşterea entropiei, adică Q = TS.
 că entalpia liberă este acea parte din entalpia sistemului care
poate fi transformată în lucru mecanic.
 Deci, într-un sistem izolat (H = 0), în urma desfăşurării unor
procese termodinamice, are loc o creştere a entropiei şi,
concomitent, o scădere a entalpiei libere :  S  0 şi G  0.
 Aceasta înseamnă că sistemul tinde spontan către o stare de
entropie maximă şi entalpie liberă minimă, stare care corespunde
echilibrului termodinamic (dS/dt=0S=Smax şi dG/dt=0 G =
Gmin).
 Concluzie: creşterea entropiei şi scăderea entalpiei libere definesc
sensul evoluţiei spontane a oricărui sistem termodinamic.
 Obsevaţie: În cazul sistemelor termodinamice vii se utilizează
entalpia liberă Gibbs, deorece procesele se desfăşoară în condiţii de
presiune şi volum constante.
 Reacţiile chimice sau biochimice pot fi:
 exergonice - dacă duc la scăderea entalpiei libere, G , se

desfăşoară spontan
 endergonice - dacă duc la creşterea entalpiei libere.

acestea nu pot avea loc spontan, ci numai cu consum de

energie.
 Observaţie: termenii exergonic/endergonic nu sunt sinonimi cu
exotermic/endotermic, noţiuni care nu dau nici o indicaţie
privind sensul desfăşurării spontane a reacţiei.
 Variaţia entalpiei libere (G) a reacţiilor chimice depinde de natura
reactanţilor şi de concentraţiile lor molare, conform relaţiei:
G = G0 + RT ln ke (1.24)
unde
 G0 este variaţia entalpiei standard şi reprezintă variaţia

entalpiei libere a reacţiei în condiţii standard (p0 = 1 atm, pH

= 7, T = 298 K şi concentraţiile reactanţilor de 1M), iar
 ke este constanta de echilibru a reacţiei.

 La echilibru termodinamic G = 0, iar variaţia entalpiei standard

devine:
G0 = -RT ln ke (1.25)
 Din punct de vedere energetic, pentru ca o reacţie chimică să poată
avea loc, reactanţii trebuie să posede energia necesară depăşirii
unei anumite bariere de potenţial, energie numită energie
(entalpie) de activare, G+.
 Fig.1.4. Variaţia entalpiei libere şi a
energiei de activare: (a) într-o reacţie
chimică şi (b) într-o reacţie mediată
enzimatic.
 Se constantă că, în cazul unei reacţii chimice, un substrat (S) cu
entalpie liberă GS formează un produs (P) a cărui entalpie liberă GP
este mai mică (GP  GS).
 Pentru ca reacţia să decurgă în mod spontan, se trece printr-o stare
de tranziţie de entalpie Gt, mai mare decât a substratului şi a
produsului (Gt GS GP).
 Reacţia are loc doar atunci când o parte semnificativă din
moleculele substratului posedă o energie suficientă pentru a atinge
starea de tranziţie necesară trecerii barierii de potenţial.
 În starea de tranziţie există o probabilitate mare să se formeze sau
să se desfacă o legătură chimică.
 Diferenţa dintre entalpia liberă a stării de tranziţie Gt şi entalpia
liberă a substratului GS reprezintă tocmai energia (entalpia) liberă de
activare G+:
 G+ = Gt - GS (1.26)
 În cazul participării şi a enzimelor la reacţie, acestea se combină cu
substratul creind căi noi de reacţie, în care entalpia stării de tranziţie
este mult mai mică.
  energia de activare G+ scade, bariera energetică se micşorează,
iar probabilitatea reacţiei şi a vitezei ei cresc.
 1.3. Termodinamica stărilor de neechilibru

 Materia nevie, conform cu principiul II al termodinamicii evoluează

spre stări de echilibru termodinamic cu ordine redusă, caracterizate
prin entropie maximă.
 Organismele vii sunt sisteme termodinamice deschise care au un
permanent schimb de energie şi substanţă cu exteriorul şi în care se
desfăşoară procese ireversibile.
 Biosistemele prezintă un grad de organizare mare în spaţiu şi timp,
cu tendinţa evidentă de mărire a ordinii interne în timpul creşterii şi
dezvoltării, deci spre stări de entropie mai mică.
 Bazele termodinamicii sistemelor deschise au fost puse de către
L.Bertalanffy, iar ale termodinamicii proceselor ireversibile şi a
regimurilor de neechilibru de către I. Prigogine.
 1.3.1. Căldura necompensată

 Fie un sistem deschis ce schimbă substanţă şi energie cu mediul

exterior.
 Presupunând că entropia este o funcţie de stare dependentă de
aceiaşi parametri ca în cazul unui sistem închis, variaţia entropiei
(dSe) datorită schimburilor de căldură dQ cu exteriorul este:

dQ
(1.26) dS e 
T

 Dacă în sistem au loc procese ireversibile, apare o creştere

suplimentară de entropie:
dSi  0 (1.27)
 Căldura corespunzătoare acestei variaţii suplimentare de entropie
(dSi ) se numeşte căldură necompensată dQn , adică:
dQn = TdSi (1.28)
 Semnificaţia fizică: dQn exprimă ireversibilitatea procesului şi
reprezintă partea de energie ce se disipează sub formă de căldură.

1.3.2. Cuplajul dintre procesele biosistemelor

 Termodinamica proceselor ireversibile postulează că variaţia totală

de entropie a unui sistem deschis este:
dS = dSe + dSi  0 (1.29)
unde:
 dS reprezintă transferul de entropie mediului exterior,
e
 dS variaţia de entropie datorită proceselor ireversibile ce se
i
petrec în interiorul sistemului.
 Relaţia (1.29) reprezintă aşa numita “formulare locală” a principiului
II al termodinamicii, având următoarea semnificaţie: desfăşurarea
proceselor ireversibile într-un loc al unui sistem are drept consecinţă
producerea de entropie în chiar acel loc.
 Creşterea entropiei nu exclude posibilitatea ca în aceeaşi zonă a
sistemului deschis să se desfăşoare simultan cel puţin două procese
ireversibile, dintre care:
 unul să determine o scădere a entropiei (dSi(1) 0),

 iar celălalt o creştere a entropiei (dSi(2) 0),

însă pe ansamblu variaţia de entropie să fie pozitivă:

dSi(1) + dSi(2)  0 (1.30)
 ecuaţia (1.30) reprezentând formularea locală a principiului II al
termodinamicii.
 Deci, într-un sistem deschis pot exista:
 procese cuplante - procese producătoare de entropie

 procese cuplate - procese consumatoare de entropie

 Existenţa cuplajelor dintre procese explică de ce o serie de

fenomene biologice se desfăşoară în sens antientropic.
 Exemple:
 Catabolismul, reprezentând degradarea prin ardere a
substanţelor organice, este un proces cuplant, deci
producător de entropie.
 Anabolismul, care stă la baza sintezei de macromolecule şi de

structuri biologice complexe, este un proces cuplat, deci

consumator de entropie.
 Existenţa şi funcţionarea oricărui biosistem se bazează pe un lanţ de
procese cuplate, ca cel schiţat în figura 1.5.
 1.3.3. Producerea de entropie. Funcţia de disipaţie

 sursă de entropie () - reprezintă viteza de variaţie

a entropiei în procesele ireversibile:
dS
 (1.31)
dt

 Conform acestei definiţii, şi ţinând cont de variaţia

totală a entropiei (relaţia 1.29), se obţine ecuaţia lui
Prigogine, care stă la baza termodinamicii sistemelor
deschise :
dS dS e dS i (1.32)
 
. dt dt dt
 Funcţia de disipaţie Rayleigh () - produsul dintre sursa de
entropie şi temperatura absolută :

dS (1.33)
  T
dt

 Semnificaţia fizică a lui : viteza de scădere a energiei libere

(dF/dt 0) şi/sau a entalpiei libere (dG/dt  0) în procesele
ireversibile.
 1.3.4. Ecuaţii fenomenologice liniare

 Forţele termodinamice determină apariţia fluxurilor

termodinamice (J) care produc trecerea de substanţă, de căldură,
de sarcină electrică etc dintr-o parte în alta a sistemului.

 Intre diferite zone ale unui biosistem există gradienţi de

concentraţie, de temperatură, de potenţial electric, de presiune etc,
care se numesc forţe termodinamice generalizate (X).

 Intre forţele şi fluxurile termodinamice există o relaţie de

proporţionalitate care exprimă concret tipul de transfer.
 Exemple de forţe şi fluxuri termodinamice, precum şi legile fizice pe
care le descriu sunt date în tabelul 1.1.

Gradient Flux Legea

de concentraţie de substanţă
Fick
XC=dC/dx JC=dm/dt
de temperatură de căldură
Fourier
XT=dT/dx JT=dQ/dt
de pot. Electric de sarcină
Ohm
XV=dV/dx Jq=dq/dt
 sursa de entropie  este egală cu suma algebrică a produselor
dintre forţele termodinamice (Xi) şi fluxuri determinate de ele,
numite fluxuri conjugate Ji, adică:
n
   Xi  J i (1.34)
i 1

 Dacă sistemele sunt lăsate să evolueze liber, fluxurile conjugate

determină micşorarea forţelor termodinamice, astfel încât la
echilibru termodinamic avem:
Xi = 0, Ji = 0, S = Smaxim, G = Gminim
 Generalizând, se poate afirma că fluxul Ji dintr-un sistem nu
depinde numai de forţa conjugată Xj, ci de toate forţele Xji
existente. În stări aproape de echilibru termodinamic, când forţele
termodinamice nu au valori mari, dependenţa dintre fluxuri şi forţe
este liniară: n
Ji  
j i
L ij  X j cu i = 1,2,3…,n (1.35)

 Coeficienţii Lij se numesc coeficienţi fenomenologici, iar relaţiile

(1.34) ecuaţii fenomeno­logice liniare şi exprimă o serie de legi
simple stabilite experimental (vezi Tabelul 1.1.)
 Onsager a stabilit în domeniul liniar relaţia de reciprocitate
(simetrie) dintre coeficienţii de cuplaj:
Lij = Lji (1.36)
 Ecuaţiile fenomenologice liniare ale lui Onsager au o deosebită
importanţă în descrierea cuplajelor dintre procesele ce se
desfăşoară în organismele vii.
 1.3.5. Starea staţionară

 Dacă un sistem deschis nu este lăsat să evolueze liber, ci prin

intervenţia unor mecanisme specifice, care necesită consum de
energie, forţele termodinamice sunt menţinute constante,
sistemul nu poate să atingă starea de echilibru termodinamic.

 În schimb în condiţiile respective sursa de entropie tinde spre o

valoare minimă ( = dS / dt  0). În acest caz sistemul
evoluează spre o stare staţionară, stare de neechilibru, în
care toate caracteristicile lui sunt constante în timp, inclusiv
forţele termodinamice şi fluxurile generalizate, fără ca valoarea
parametrilor termodinamici să fie aceeaşi în orice punct din
sistem.

 Viteza de variaţie a entropiei totale este nulă (dS / dt = 0) ceea

ce implică, conform cu ecuaţia Prigogine (1.31), o valoare
constantă a entropiei totale:
 dS = dSe + dSi = 0 (1.36)
sau
dSe = - dSi  0 (1.37)
 Aceasta înseamnă că un sistem în stare staţionară elimină în mediul
exterior toată entropia produsă în procesele ireversibile ce au loc în
interiorul lui, menţinându-şi astfel entropia la o valoare scăzută.
 Fenomenul se petrece ca şi cum sistemul ar absorbi din mediul
exterior entropie negativă, numită şi negentropie, concept
introdus de Schrödinger.
 Deci, organismul viu absoarbe din mediul înconjurător energie şi
negentropie, cele două procese fiind corelate pentru a menţine
sistemul în stare staţionară, caracterizată printr-o entropie scăzută.
 Aceste procese necesită consum de energie obţinut prin hrană şi
respiraţie.
 Concluzie: starea staţionară este o stare stabilă, aproape
de echilibru, fiind descrisă de termodinamica liniară a lui
Onsager, şi se caracterizează prin:
 forţele termodinamice şi fluxurile generalizate sunt
constante în timp;
 sistemul “exportă” în exterior întreaga cantitate de
entropie produsă în procesele ireversibile, astfel încât
entropia să aibă o valoare minimă constantă.
 În timp, organismul viu evoluează sub acţiunea unor factori fizico-
chimici externi:
 Astfel, imediat după naştere, valorile acestor factori au o

variaţie foarte rapidă, după care rămân aproape constanţi.

 În acest caz, organismul poate fi privit ca un sistem care

evoluează spre o stare staţionară = starea de maturitate, în

care caracteristicile organismului rămân constante, iar
rezistenţa lui la acţiunea factorilor externi perturbatori este
maximă.
 Aşa se explică dezvoltarea mecanismelor homeostatice, care prin
consum de energie metabolică permit păstrarea aproximativ
constantă a parametrilor caracteristici organismului respectiv.
 1.3.6. Biosisteme – structuri disipative

 Termodinamica stărilor de echilibru şi termodinamica liniară pot

explica evoluţia sistemelor deschise spre stări staţionare, aproape
de echilibru, care sunt caracterizate printr-o entropie minimă
constantă.
 Prigogine a demonstrat că atunci când într-o stare
staţionară apar fluctuaţii mari ale forţelor termodinamice
ce depăşesc o anumită valoare prag, pentru care
dependenţa dintre fluxuri şi forţe este neliniară,
distribuţia omogenă a componentelor sistemului devine
instabilă şi apare o tranziţie bruscă spre o stare cu
distribuţie neomogenă, departe de echilibru, însă mai
structurată.
 Intr-un regim departe de echilibru, apare în mod spontan un proces
de autoorganizare, care determină formarea de structuri spaţiale
supramoleculare cu un grad mare de complexitate, numite
structuri disipative.
 Structurile disipative pot exista numai pe seama unei disipări
permanente de energie.
 Prin intermediul acestui concept se pune în evidenţă că, departe de
echilibru, disipaţia devine o sursă de ordine pentru sistemele
deschise.
 Ordonarea biosistemelor se manifestă nu numai prin distribuţii
spaţiale specifice, ci şi prin desfăşurarea ordonată a proceselor
biologice, ceea ce dă naştere bioritmurilor.
 Concluzie:
 d.p.d.v. termodinamic, caracteristica esenţială a orga­nismelor vii

este aceea că ele sunt structuri neomogene, de neechilibru,

corespunzătoare unor stări staţionare aproape de echilibru şi a
unor regimuri de funcţionare departe de echilibru, formând
structuri disipative.
 1.3.7. Căi de menţinere a entropiei scăzute în
sistemele vii

 Principalele căi de menţinere a entropiei scăzute în

organismele vii sunt:
 cuplarea reacţiilor biochimice – în organism au loc în paralel
procese cuplante, producătoare de entropie şi procese
cuplate, negentropice consumatoare de energie;
 scăderea energiei de activare care se poate realiza prin
mecanisme enzimatice;
 procese de reglare homeostatică a parametrilor fiziologici;
 exces de ordine – existenţa structurilor disipative face ca
organismul să producă mai multă ordine decât strictul
necesar, astfel încât aceasta să se păstreze chiar şi în cazul
apariţiei unor perturbaţii;
 utilizarea informaţiei genetice pe baza căreia se sintetizează
macromolecule, care se organizează în celule, ţesuturi,
organe şi determină apariţia proceselor de reglare;
 reacţiile autocatalitice care permit formarea de structuri
disipative;
 autoînoirea – în organismele vii, pe măsură ce are loc
maturizarea şi îmbătrânirea celulelor, datorită proceselor
ireversibile entropia lor creşte, iar structurile disipative se
deteriorează, şi atunci ele sunt înlocuite cu celule tinere a
căror entropie este mică.
 STRUCTURA MOLECULARĂ A MATERIEI

 Materia în univers se găseşte sub două forme de existenţă:

 substanţă - care are o structură discontinuă, discretă, formată din
microparticule din a căror asociere rezultă corpurile, şi se prezintă
sub diferite stări de agregare: gazoasă, lichidă, solidă şi plasmă;
 câmp - cu o structură continuă prin intermediul căreia particulele
de substanţă interac­ţionează între ele. După natura lui câmpul poate
fi: gravitaţional, electric, magnetic, nuclear, biologic etc.
 Materia vie - forma superioară de organizare a materiei,constituită din:
 substanţă cu structură specifică
 câmp biologic.
 Se caracterizează prin:
 mare heterogenitate şi complexitate,
 capacitatea de a-şi menţine structura, de a se reînnoi şi adapta în
funcţie de condiţiile mediului înconjurător.
 Forţele interatomice (intramoleculare) sunt de natură electrică,
deoarece atomii sunt formaţi din nuclee pozitive şi electroni
negativi, ceea ce determină apariţia interacţiunilor repulsive,
respectiv atractive.
 Expresia acestor forţe electrostatice este dată de legea lui
Coulomb:
1 q1q2
F
4 r 2

(2.1)
unde q1, q2 sunt sarcinile electrice, r distanţa dintre particule, iar 
este permitivitatea mediului.
 2.1. Structura moleculară

 Prin asocierea atomilor se formează grupări stabile numite molecule,

care păstreazâ proprietăţile şi compoziţia procentuală a substanţei.
 Dimensiunea moleculelor este de ordinul 10-10 m în cazul moleculelor
mici, care sunt constituite dintr-un număr restrâns de atomi, şi 10-7 -
10-6 m în cazul macromoleculelor care pot cuprinde peste 10+4
atomi. Organismele vii conţin molecule mari (de exemplu,
macromolecula de ADN are 10+8 – 109 atomi).
 Structura şi stabilitatea moleculelor sunt determinate de
interacţiunile fizice ce se manifestă între:
 particulele constituiente ale atomilor,
 atomii moleculei
 Efectul imediat al interacţiunilor dintre atomi sau grupuri de atomi
este:
 formarea legăturilor chimice şi
 dispunerea spaţială a acestora.
 2.1.1. Stabilitatea moleculelor

 Se consideră un ansamblu de
doi atomi aflaţi la distanţa r
unul de altul, când forţele
dintre aceştia pot fi
predominant de atracţie sau
de repulsie, sau în ansamblul
lor să se compenseze reciproc.
 In figura 2.1. este reprezentată
variaţia cu distanţa a energiei
potenţiale datorată forţelor
intramoleculare.
 Energia potenţială datorată:
 forţelor de atracţie este negativă
 forţelor de respingere este pozitivă.
 Energia potenţială totală este rezultanta celor două energii (linia punctată).
 Există diferite situaţii:
 distanţa dintre cei doi atomi este mare, practic forţele interatomice sunt nule,
iar energia ansamblului este dată de suma energiei fiecărui atom
 cu scăderea distanţei încep să se manifeste forţele de atracţie şi de respingere,
şi cum variaţia acestora este diferită, la o anumită distanţă, r0, cele două devin
egale în modul.
 Această configuraţie corespunde energiei potenţiale minime a
ansamblului de atomi, respectiv stării stabile în care cei doi atomi
formează o moleculă.
 Dacă molecula primeşte o energie mai mare decât energia potenţială minimă
Wmin, egală cu energia gropii de potenţial, ea se desface în atomii constituenţi
care se deplasează separat cu viteze determinate de surplusul de energie.
Energia minimă necesară desfacerii moleculei se numeşte energie de
legătură Wleg, deci:
 Wleg = - Wmin (2.2)
 Concluzie: stabilitatea moleculei se datorează forţelor interatomice (intra­
moleculare) şi corespunde energiei potenţiale minime.
 2.1.2. Dipoli electrici
 O proprietate importantă a moleculelor este distribuţia spaţială a sarcinilor
electrice, care explică unele interacţiuni moleculare şi comportarea
moleculelor în câmpurile de forţe externe.

 Moleculele, care din punct de vedere electric sunt neutre, pot avea o
structură spaţială simetrică sau una asimetrică, în care centrul de greutate
al sarcinilor pozitive (nucleele) nu coincide cu centrul de greutate al
sarcinilor negative (electronii), ele fiind despărţite spaţial (Fig.2.2.).

 dipol electric permanent

 moleculă cu structură spaţială asimetrică se comportă la
interacţiunea cu un câmp exterior ca un dipol electric permanent.
 Este caracterizat de un moment dipolar permanent ():
 = q d (2.3)

unde q este sarcina iar d distanţa dintre centrele de greutate ale sarcinilor
electrice.
 Exemple de molecule ce se comportă ca un dipol permanent sunt apa,
amoniacul gazos, cetonele, esterii, aminele primare, urea etc.
 dipol indus

 Unele molecule cu o structură simetrică pot deveni dipoli în prezenţa unui

câmp electric exterior, care separă centrele sarcinilor, inducând un
moment dipolar:
=E (2.4)

 unde  reprezintă polarizabilitatea moleculei – capacitatea de formare a

norului electronic, iar E este intensitatea câmpului electric extern.

 dipol instantaneu
 Exită unele molecule unde repartiţia asimetrică a sarcinilor electrice
rezultă datorită mişcării norului electronic, obţinându-se un dipol
instantaneu, a cărui orientare variază în timp, având un moment dipolar
doar într-un interval de timp foarte scurt.
 Observaţie: majoritatea moleculelor de natură biologică sunt molecule
de tip dipol.
Fig.2.2. Dipoli electrici: (a) permanent, (b) indus, (c) instantaneu

.
 2.2. Legături intramoleculare şi intermoleculare
 Modul cum se formează o moleculă din atomi individuali se reflectă în
legătura chimică intramoleculară. Există trei tipuri de legături
fundamentale:
 legătura ionică;
 legătura covalentă;
 legătura metalică.
 Moleculele, la rândul lor, pot să interacţioneze între ele, formând
legături intermoleculare şi rezultând macromolecule. Aceste legături
sunt:
 legătura van der Waals,
 legătura (puntea) de hidrogen.
 Din punct de vedere energetic, legăturile intramoleculare sunt mai
puternice, astfel legătura ionică şi cea covalentă au energia de legătură
de ordinul 10 – 102 kcal/mol. In schimb, legăturile intermoleculare sunt
mai slabe, dar au rol esenţial în menţinerea structurii materiei vii şi a
dinamicii ei.
 Concluzie: la baza oricărei legături stau interacţiunile fizice, exprimate
prin diferite tipuri de forţe, lucru valabil şi pentru legăturile ce formează
moleculele biologice.
 2.2.1. Legătura ionică
 Acest tip de legătură se realizează de ioni, care sunt atomi sau
grupe de atomi ce au sarcini pozitive sau negative.
 Legăturile ionice sunt interacţiuni electrostatice, care se supun legii
lui Coulomb (relaţia 2.1).
 Din punct de vedere electric, compuşii ionici sunt neutri, suma
sarcinilor pozitive fiind egală cu suma sarcinilor negative.
 Factorii importanţi care determină realizarea acestui tip de legătură
chimică sunt:
 energia de ionizare - egală cu energia ce se consumă pentru

a îndepărta unul sau mai mulţi electroni dintr-un atom în

stare gazoasă, pentru a da naştere unui ion pozitiv;
 afinitatea pentru electroni - care reprezintă energia ce se

degajă la acceptarea de către un atom a unui electron în

stratul său de valenţă, transformându-se într-un ion negativ.
 Interacţiunea electrostatică între ionii de semn contrar este uniform
repartizată în toate direcţiile spaţiului, ceea ce face ca fiecare ion
pozitiv să grupeze în jurul său un număr de ioni negativi, care, la
rândul lor, atrag ioni pozitivi. Astfel  o grupare cristalină ionică
numită reţea cristalină ionică.
 Modul de aranjare al atomilor, adică structura reţelei cristaline,
depinde de:
 razele relative ale ionilor,
 numărul sarcinilor fiecăruia dintre ei şi
 o eventuală deformaţie a norului electronic (polarizabilitate).
 Solidele cu reţea cristalină ionică au următoarele proprietăţi:
 legătura nu este orientată în spaţiu;
 electronii sunt fixaţi în reţea, deci cristalele au o
conductibilitate termică şi electrică mică;
 la dizolvarea în substanţe polare (exemplu apa), forţele de
atracţie dintre ioni scad şi apare fenomenul de disociere
electrolitică, ionii având o mobilitate ridicată în soluţie.
 2.2.2. Legătura covalentă

 se realizează prin punerea în comun de către doi atomi apropiaţi a

electronilor lor de valenţă, astfel încât aceştia aparţin în mod egal
ambilor atomi.
 Numărul de legături covalente pe care le poate realiza un atom este
egal cu numărul de electroni necesari pentru ca atomul să-şi
completeze orbita de valenţă.
 Legătura covalentă poate fi polară sau apolară.
 Legătura covalentă polară apare în toate legăturile în care dubletul
de electroni este deplasat spre atomul mai electronegativ, deci este
o legătură cu un caracter parţial ionic.
 Din cauza deplasării, centrele de greutate ale sarcinilor pozitive şi
negative nu coincid, molecula fiind astfel un diopol permanent. In
prezenţa unor câmpuri electrice sau magnetice, aceste molecule se
vor orienta în spaţiu.
 Legătura covalntă apolară
 In funcţie de configuraţie, o moleculă cu mai mulţi atomi poate să
fie, per ansamblu, apolară, dacă momentele de dipol se
compensează reciproc.
 Exemplu este molecula de CO2 .legătura covalentă C – O este foarte
polară, însă molecula de CO2 are o structură liniară O – C – O, deci
cele două momente de dipol sunt egale şi de sens opus, adică, în
ansamblu, CO2 este o moleculă cu legătură covalentă apolară.

 Teoria fizică clasică nu poate explica în totalitate legătura covalentă,

în special natura ei, dar poate fi înţeleasă cu ajutorul fizicii cuantice.
 Dacă spaţial doi atomi sunt suficient de apropiaţi, orbitalii lor atomici
se întrepătrund dând naştere unor orbitali moleculari comuni
ambilor atomi, constituindu-se astfel legătura covalentă.
 Prin contopirea a doi orbitali atomici iau naştere doi orbitali
moleculari:
 orbital de legătură de energie joasă, deci mai stabil
 orbital de antilegătură de energie înaltă
 Orice orbital este o undă electronică, fiind descris de o funcţie de
undă .
 Exemplul cel mai simplu este molecula de hidrogen.
 Dacă doi atomi de hidrogen se apropie la o distanţă la care orbitalii
lor atomici 1s se pot contopi, funcţiile de undă ale orbitalilor
moleculari M sunt:

1
(2.5) M   1  2 
2
(2.6) 1
M   1  2 
2
unde 1 şi 2 sunt funcţiile de undă ale celor doi orbitali atomici, iar
coeficientul 1/√2 se numeşte factor de normare. Funcţia corespunde
orbitalului de legătură, stare în care atomii se atrag, iar orbitalului de
antilegătură, în care atomii se resping.
 Legătură covalentă rezultată din contopirea celor doi orbitali s ai
hidrogenului este denumită legătură  (sigma).
 Legătura , este mai obişnuit tip de legătură covalentă de doi
electroni, poate să apară şi între alţi atomi decât cei de hidrogen.
 Legăturile  pot proveni şi din întrepătrunderea unui orbital s cu un
orbital p, sau din doi orbitali p.

2.2.3. Legătura metalică

 Din punct de vedere al biosistemelor, legătura metalică prezintă un

interes scăzut.
 2.2.4. Legătura van der Waals

 Forţele van der Waals apar datorită unor deformări ale orbitalilor
atomici sau moleculari.
 Se manifestă fie între molecule, fie între părţi ale unor molecule
mari.
 Sunt forţe de natură electrică mai slabe, intensitatea energetică este
mai mică decât în cazul legăturilor ionice şi covalente, fiind de
ordinul 1-2 kcal/mol.
 Sub denumirea de forţe van der Waals sunt cuprinse mai multe
tipuri de interacţiuni între ioni, atomi sau dipoli nelegaţi
 Forţe de dispersie cuantice (London) - sunt forţe de atracţie
între molecule nepolare (He, H2, CH4 etc), ele sunt nedirijate şi
apar datorită unor interacţiuni mecanic-cuantice între atomii unor
molecule diferite (F  1/r7 )
 Forţe ion – dipol şi dipoli – dipoli: se manifestă între ioni şi
molecule polare (dipoli permanenţi), precum şi între doi dipoli
pemane (F  1/r4 )
 Forţele van der Waals pot să explice o serie de
fenomene: hidraterea ionilor, existenţa stării lichide şi a
proprietăţilor ei (vâscozitate, coeficientul de tensiune
superficială, temperatura de fierbere, densitate, călduri
latente)
 Această interacţiune este importantă pentru stabilirea
conformaţiilor macromoleculelor şi are un rol esenţial în
procesele biochimice din sistemele vii, în special în
structurile tranzitorii ale moleculelor din complexele
celulare, cum sunt: sinteza proteinelor în ribozom,
acţiunea catalitică a enzimelor, influenţa reglatoare a
ADN-ului etc.
 2.2.5. Legătura de hidrogen
 Legătura de hidrogen sau puntea de hidrogen este de natură
electrostatică, fiind o formă specială a interacţiunii dipol-dipol, dar
mai puternică decât legătura van der Waals, având o energie de
legătură cuprinsă între 4-7 kcal/mol.
 Se formează între atomul H legat covalent de un atom puternic
electronegativ ca O sau N şi un al doilea atom tot cu
electronegativitate ridicată.
 Este specifică apei, căreia îi conferă o structură în echilibru dinamic
în care aceste punţi de hidrogen se rup şi se formează permanent.
Astfel se pot explica agregatele moleculare şi proprietăţile speciale
ale apei
 Punţile de hidrogen au un rol important în stabilirea structurilor
spaţiale ale biopolimerilor şi în formarea dublei elice între două
lanţuri complementare de ADN.
 2.2.6. Interacţiunea hidrofobă
 După interacţiunea cu molecula de apă, unele substanţe imersate se
încadrează în două tipuri sau grupări moleculare:
 hidrofile - care interacţionează cu apa. La dizolvarea lor se degajă
o cantitate mare de energie (G  0). Din categoria acestor
substanţe fac parte electroliţii şi diferite grupări polare ale unor
molecule, chiar dacă gruparea este legată de un rest molecular cu
caracter apolar.
 hidrofobe - care nu interacţionează cu apa. Energia eliberată la
dizolvare nu este suficientă pentru desfacerea structurii
supramoleculare a apei. Astfel de substanţe sunt: hidrocarburile
saturate, catenele hidrocarburice din acizii graşi etc.
 Caracterul hidrofob al unor substanţe este evaluat prin variaţia
energiei libere Gibbs, în cazul dizolvării lor într-un solvent apolar,
respectiv polar, care este pozitivă (G  0).
 Dacă moleculele au o parte hidrofobă şi una hidrofilă, când sunt
introduse în apă, îşi orientează părţile hidrofile spre apă iar cele
hidrofobe se grupează.
 2.3. Structura materiei vii
 Substanţele care alcătuiesc materia vie sunt alcătuite din aceleaşi
elemente constitutive ca şi ale materiei nevii cu structuri şi
proprietăţi ce se supun legilor fizicii şi chimice.
 Dar substanţele din structura sistemelor vii (bioelementele) se
supun unor reguli fundamentale care guvernează natura, funcţiile şi
interacţiunile specifice numai biomoleculelor, ceea ce le conferă
proprietăţi specifice deosebite de cele ale materiei inerte, cum ar fi
metabolism, autoreproducere, creştere, dezvoltare, mişcare,
autoreglare, reînoire etc.
 Din punct de vedere al naturii şi structurii moleculare, materia vie ce
intră în componenţa biosistemelor este alcătuită din:
 Microioni - care sunt ioni de dimensiuni foarte mici (Na+, K+, Cl-
,H+, Ca2+, Mg2+, OH- etc).
 Micromolecule - anoganice sau organice, neutre sau disociate, cu
mase moleculare cuprinse între 100 Da şi 500 Da (apa, aminoacizii,
mononucleotidele, monozaharidele, acizii graşi, glicerina etc)
 Macromolecule sau polimeri - rezultate prin repetarea unui grup
de atomi, nu­mit monomer. Dacă se repetă acelaşi monomer se
formează un homopolimer, iar dacă monomerii sunt diferiţi se
obţine un heteropolimer
 Principalele tipuri de unităţi monomerice sunt aminoacizii,

nucleotidele şi monozaharidele, cărora le corespund polimerii:

polipeptide, polinucleotide şi polizaharide, ce sunt conţinuţi în
cele patru mari categorii de macromolecule din materia vie:
proteine, acizi nicleici, polizaharide şi lipide.
 Structuri supramoleculare - se formează prin asocierea unor
macromolecule prin intermediul legăturilor van der Waals. In funcţie
de tipul de macromolecule se obţin diferite complexe
supramoleculare, ca de exemplu nucleoproteinele (ribozomi),
lipoproteine (complexe membranare), glicoproteine (glicocalixul
celular) etc.
 In concluzie, referitor la organismele vii se pot face următoarele
observaţii:
 materia organică din biosisteme este alcătuită, în principal, dintr-o
varietate foarte mare de biopolimeri, care au la baza structurală un
număr destul de restrâns de monomeri.
 componenţii macromoleculari au proprietăţi şi funcţii specifice,
determinate de compoziţia lor chimică, dar şi de structura lor
spaţială.
 interacţiunile moleculare din organismele vii au un grad ridicat de
specificitate, determinat de configuraţia spaţială.
 componenţii macromoleculari alcătuiesc complexe supramoleculare
din care se asamblează organitele celulare, celulele, organele,
ţesuturile etc până la întregul organism.
 toate procesele şi interacţiunile ce au loc la diferite nivele de
organizare ale sistemelor vii se supun legilor fizicii şi chimiei.
 STĂRI DE AGREGARE ALE MATERIEI

3.1. Clasificarea substanţelor după stările de

agregare

La nivel macroscopic materia se prezintă în trei stări net

diferite, numite stări de agregare:
starea gazoasă - nu are nici formă şi nici volum propriu;

starea lichidă - nu are formă proprie, însă are volum propriu;

starea solidă - are şi formă şi volum propriu.

Existenţastărilor de agregare ale materiei poate fi explicată

dacă se ţine cont de mişcarea, interacţiunea şi structura
particulelor ce alcătuiesc corpurile.
 Particulele se găsesc într-o stare de mişcare numită agitaţie
termică, care este dependentă de temperatură şi are un caracter
haotic.
 Agitaţia termica conferă particulelor energie cinetică, însă în acelaşi
timp particulele interacţionează între ele ceea ce determină apariţia
energiei potenţială.
 Interacţiunea dintre particule este exprimată prin forţele
intermoleculare, care pot fi de tip electric, van der Waals etc., toate
împreună fiind numite forţe de coeziune.
 Intre forţele de coeziune din cele trei stări de agregare există
următoarea relaţie:
Fgaz  Flichid  Fsolid (3.1)
 3.1.1. Starea gazoasă
 Mişcarea termică a moleculelor de gaz constă numai dintr-o mişcare
de translaţie, care are loc în toate direcţiile. In timpul mişcării
moleculele se ciocnesc între ele şi cu pereţii vasului, ceea ce
determină apariţia unei presiunu asupra pereţilor vasului, presiune
care devine cu atât mai mare cu cât temperatura şi densitatea
gazului cresc.
 Deoarece forţele de coeziune sunt neglijabile, şi energia potenţială
dintre molecule devine neglijabilă, iar energia internă a gazului este
formată numai din energia cinetică a moleculelor.
 Din punct de vedere macroscopic, starea unui gaz este descrisă de
parametrii de stare (T,p,V), iar modificarea unuia dintre ei duce la
apariţia unui proces termodinamic.
 In natură, în majoritatea cazurilor se întâlnesc amestecuri de
gaze, în cazul cărora este valabilă legea lui Dalton, care arată că:
fiecare gaz din amestec ocupă întreg volumul amestecului şi
fiecare gaz din amestec exercită o presiune parţială, pi. Presiunea
totală a amestecului este egală cu suma presiunilor parţiale:

n
RT n m i (3.2)
p t  p 1  p 2  ....  p n   p i  
i 1 V i 1  i
unde V este volumul total al amestecului.
 In cazul gazelor reale, în afară de mişcarea de translaţie,
moleculele prezintă mişcări de rotaţie şi de vibraţie a atomilor din
moleculă.
 Energia internă,U, a unui gaz real reprezintă suma energiilor
tuturor acestor mişcări şi a energiei potenţiale de interacţiune a
moleculelor.
 In organismele vii există o serie de procese biologice care se supun
legilor transformărilor simple în gaze. Exemplu: procesul de
respiraţie aeriană are loc la presiuni mici (1 atm), motiv pentru care
este valabilă legea transformării izoterme.
 Cele două componente ale ventilaţiei pulmonare: inspiraţia şi
expiraţia, se produc prin variaţia cavităţii toracice, fiind posibile
datorită elasticităţii toracelui şi a pulmonilor. Conform legii Boyle-
Mariotte la:
 mărirea volumului cavităţii toracice are loc o scădere a
presiunii aerului sub valoarea aerului atmosferic, ceea ce
determină procesul de inspiraţie.
 micşorarea volumului creşte presiunea din plămâni, aerul

este expulzat, deci are loc procesul de expiraţie.

 3.1.2. Starea lichidă
 Lichidele au distanţele dintre molecule mult mai mici decât gazele,
ceea ce determină ca forţele de interacţiune moleculară să joace un
rol important asupra proprietăţilor lichidelor.
 Din acest motiv, lichidele au volum propriu, iar densitatea şi
vâscozitatea sunt mult mai mari decât în cazul gazelor.
 Lichidele sunt foarte puţin compresibile, proprietate care se
datoreză forţelor de coeziune şi existenţei unei presiuni moleculare
foarte mari (tensiunea superficială), care acţionează la suprafaţa
liberă a oricărui lichid.
 Cercetări prin difracţie de raze X au pus în evidenţă existenţa unei
ordini locale, adică a unor zone în care moleculele execută mişcări
relativ ordonate, în jurul unor poziţii de echilibru (având o durată
de existenţă de ordinul 10-11 s).
 Mişcarea termică a moleculelor lichidelor este o combinaţie a unor
mişcări de translaţie şi de vibraţie, la care în anumite cazuri se pot
adăuga şi mişcări de rotaţie.
 Forţele de coeziune asigură volumul propriu, însă nu sunt suficient
de puternice să asigure şi forma proprie.
 3.1.3. Starea solidă
 In condiţii normale de temperatură şi presiune, substanţele aflate în stare
solidă, în funcţie de aranjarea spaţială a particulelor componente, se
clasifică în:
 solide cristaline - în care particulele componente sunt aranjate
ordonat şi periodic în spaţiu în nodurile unei reţele numită reţea
cristalină;
 solide amorfe - în care particulele componente nu mai sunt dispuse
ordonat, de aceea starea amorfă este o stare intermediară între starea
cristalină şi cea lichidă.
 Forţele de coeziune dintre particulele solidului sunt foarte puternice, ceea
ce garantează corpurilor aflate în această stare formă proprie şi volum
propriu.
 Mişcarea termică a solidelor cristaline este ordonată, ea constă în oscilaţii
de mică amplitudine în jurul nodurilor reţelei cristaline. Intensitatea
oscilaţiilor creşte cu creştera temperaturii.
 Forţele de atracţie şi de respingere dintre particulele solidelor cristaline
sunt foarte mari, anulându-se în nodurile reţelei, ceea ce înseamnă că
energia potenţială a unui astfel de sistem este minimă, asigurând o
stabilitate mare acestor corpuri. Substanţele amorfe au o stabilitate mai
redusă faţă de solidele cristaline.
 3.2. Transformări de fază

 Aprecierea asupra stării de

agregare a materiei se face în
condiţii normale de
temperatură şi presiune (T=
293 K, p = 1 atm), însă o
substanţă poate exista în toate
cele trei stări de agregare, în
funcţie de condiţiile de
temperatură şi presiune la care
este supusă.
 Trecerea dintr-o stare de
agregare în alta se numeşte
transformare de fază.
 In figura este prezentată diagrama de stare şi procesele care apar
când au loc transformările de fază.
 Punctul triplu (PT) – reprezintă punctul în care coexistă toate cele
trei stări de agregare, în echilibru dinamic fiind caracterizat de o
anumită temperatură şi presiune, specifice substanţei respective.
 Punctul critic (PC) – este punctul peste a cărui temperatură gazul nu
mai poate fi lichefiat, indiferent cât de mult ar creşte presiunea.

 Un sistem material poate fi constituit din mai multe componente, fie

în aceeaşi stare de agregare, fie în stări diferite.
 Dacă mediul este continuu, fără zone separate, sistemul este
monofazic.
 Când în sistem există zone de discontinuetate, sistemul este
polifazic, iar suprafaţa de separaţie dintre două zone se numeşte
interfaţă.
 3.3. Stări de agregare în organismele vii

 Din punct de vedere al stării de agregare materia vie este

heterogenă, fiind un sistem polifazic. Totuşi, ca urmare a adaptării
organismelor vii la diferitele condiţii de mediu, se poate decela
existenţa substanţei în cele trei stări de agregare.
 Gazele în sistemele vii se găsesc sub trei forme:
 nedizolvate în alveolele pulmonare, sinisuri osoase, în tubul digestiv
etc;
 dizolvate în diversele lichide: plasmă, lichid cefalorahidian etc;
 combinate cu unele biomolecule, cum este hemoglobina.
 Starea lichidă este prezentă în organism sub diferite forme:
 lichide circulante: sânge, plasmă, lichid cefalorahidian;
 mediu lichid: citoplasma, lichidul interstiţial;
 lichide de secreţie;
 lichide de excreţie: urina, transpiraţia;
 structuri fluide: mediile refringente din ochi, membrana celulară.
 Lichidele biologice nu sunt niciodată lichide pure, ele sunt sisteme
de dispersie complexe de cele trei tipuri: soluţii, coloizi sau
suspensii.
 Solventul tuturor lichidelor biologice este apa, ce se găseşte în
cantitate mare în organismele vii şi posedă proprietăţi speciale.
 Starea solidă în organismele vii se găseşte sub formă de:
 structuri microscopice: macromolecule, organite citoplasmatice,

organite nucleare, citoschelet, dispozitive contractile, structuri

solide extracelulare, cum ar fi substanţa fundamentală din
ţesutul conjunctiv, cartilaginos şi osos, scheletul celulozic la
plante;
 solide cristaline şi amorfe: oase, dinţi, păr;

 structuri complexe care din punct de vedere macroscopic se

comportă ca solide: muşchi, organe, pereţii vaselor sangvine.

 In organismele vii nu există întotdeauna o delimitare precisă între
stările de agregare ale substanţei din cauza existenţei stărilor de
intermediare şi mixte.
 3.4. Cristale lichide
 Cristalele lichide sunt o clasă specială de substanţe care d.p.d.v. al
mobilităţii se comportă ca lichidele, însă au proprietăţi
asemănătoare cristalelor, de exemplu, optic, ele sunt birefringente.
 Starea de cristal lichid poate fi obţinută prin topirea, prin răcirea
materialului topit sau prin acţiunea unui solvent (în cazul
substanţelor liotrope).
 In cazul substanţelor de interes biologic, cristalele lichide sunt
substanţe organice la care tranziţia solid – lichid se face prin
intermediul unor stări stabile în care substanţa este anizotropă, dar
fluidă. Aceste faze intermediare se numesc mezofaze, faze
mezomorfe sau fluide condensate cu anizotropie spontană.
 Orientarea spaţială a moleculelor sau a agregatelor moleculare este
o caracteristică impotantă care conferă substanţei proprietăţi de
cristal lichid.
 In cazul materiei vii se cunosc trei tipuri de structuri moleculare care
pot conferi proprietăţi de cristal lichid, şi anume:
  molecule organice mici, de exemplu esterii colesterorului
(observaţie: colesterolul însăşi nu este cristal lichid);
 agregate moleculare elicoidale lungi, sub formă de
baghete (exemple ADN-ul şi anumite virusuri);
 structuri asociate care sunt amestecuri de amfoliţi cu
solvenţi polari, cum ar fi apa, obţinându-se la o anumită
concentraţie o orientare a grupărilor hidrofile şi hidrofobe
(exemplu membrana celulară).

 Cristalele lichide, în funcţie de condiţiile de formare a fazei

mezomorfe, se pot clasifica în:
 termotrope - care se obţin într-un anumit
domeniu de temperatură (Fig. 3.2). După
orientarea spaţială a moleculelor, acestea
se împart în:
 nemantice - în care toate moleculele se
aranjează cu axa lungă după o direcţie
preferenţială. Aceste cristale au o
transparenţă de 100%, însă nu au
activitate optică.
 colesterice - sunt formate din straturi în
care moleculele sunt orientate cu axa
lungă paralel. Straturile sunt rotite
continuu spre stânga sau spre dreapta
cu un anumit unghi, ce diferă de la un
strat la altul, obţinându-se astfel o
structură de tip elicoidal. Aceste cristale
sunt optic active.
 smectice - care au o structură
stratificată, grosimea unui strat fiind
egală cu axa lungă a moleculelor
(exemplu mielina).
 liotrope - se obţin într-un
anumit domeniu de concentraţie.
 Lichidele biologice, fiind formate
dintr-o parte hidrofilă şi din două
părţi hidrofobe, au un caracter
amfoter. Astfel, într-un anumit
domeniu de concentraţie al
mediului apos, care este puternic
polar, ele formează structuri
micelare sferice, cilindrice,
prismatice sau structuri lamelare
 Micelele sunt complexe moleculare, rezultate în urma interacţiunilor
de tip van der Waals ale unor compuşi moleculari, care pot fi
constituiţi din molecule mici sau macromolecule.

 Stabilitatea acestor agregate moleculare este asigurată de legăturile

hidrofile şi interacţiunile hidrofobe.

 Acest tip de structură moleculară se regăseşte în membranele

celulare, care au caracteristicile unor cristale lichide.
 APA IN SISTEMELE BIOLOGICE
 Apa este substanţa cu cea mai mare răspândire pe glob, acoperind
aproximativ 70% din suprafaţa Pământului.
 Se găseşte atât în atmosferă cât şi în subsolul planetei, precum şi în
toate organismele animale şi vegetale, luând parte la organizarea
structurală şi la activitatea metabolică a acestora.

4.1. Structura apei

4.1.1. Structura atomică şi electronică a moleculei de apă

 Molecula de apă este formată din doi atomi de hidrogen legaţi

covalent de un atom de oxigen.
 Atomii constituenţi ai moleculei de apă se găsesc în acelaşi plan,
legăturile covalente O – H au o dimensiune de cca. 0,99 Å, iar
unghiul dintre ele este de aproximativ 1050
 densitatea de sarcină negativă
este maximă în vecinătatea
oxigenului, astfel poziţia centrului
de greutate al sarcinii negative
nu coincide cu cea a sarcinii
pozitive.
  apa este o moleculă polară,
având un moment de dipol
permanent:
p = q.l (4.1)

unde q - sarcina dipolului, l -

distanţa dintre centrele de
greutate a sarcinilor dipolului, iar
valoarea momentului dipolar
este p = 1,858 D (1Debye =
3,33·10-30 cm).
 Din punct de vedere electronic,
molecula de apă are 10
electroni a căror distribuţie
spaţială este următoarea:
 2 electroni se găsesc în
permanenţă în vecinătatea
oxigenului pe orbitalul 1s
 ceilalţi 8 electroni de valenţă
gravitează pe 4 orbitali bilobaţi
care au axele de simetrie de-a
lungul direcţiilor ce unesc
vârfurile unui tetraedru cu
centrul acestuia.
 4.1.2. Asociaţii moleculare

 Molecula de apă poate forma legături coordinative cu alte molecule

de apă, legături cunoscute sub numele de punţi de hidrogen
(legături de hidrogen).
 Nucleele celor doi atomi de hidrogen de pe orbitalii bilobaţi 1şi 2
(Fig.4.2.), fiind slab ecranaţi de către norul electronic, generează un
câmp electric puternic, determinând fiecare câte o interacţiune
electrostatică asupra unui atom de oxigen, ce aparţine altei
molecule de apă.  se formează două punţi de hidrogen cu două
molecule de apă.
 Electronii ce se mişcă pe orbitalii 3 şi 4 pot trece parţial pe orbitalii
atomilor de hidrogen, care aparţin altor două molecule de apă
vecine, realizându-se încă două legături de hidrogen.
 In consecinţă, o moleculă de apă poate realiza patru punţi de
hidrogen (Fig. 4.3.). Lungimea unei legături de hidrogen este de
1,77 Å.
 Spaţial, cele patru molecule de
apă asociate prin punţi de
hidrogen sunt dispuse în
vârfurile unui tetraedru, iar
molecula tetracoordinativă se
află în centrul tetraedrului.
 Prin formarea unei legături
coordinative, norul electronic
este dislocat, determinând o
comportare cooperativă, în
sensul că legarea a două
molecule de apă prin punţi de
hidrogen favorizează legarea
altor molecule de apă la acest
ansamblu, iar ruperea unei
punţi de hidrogen facilitează
ruperea altora.
 In stare solidă, punţile de hidrogen
sunt permanente, în schimb în stare
lichidă ele se formează sau se rup
neîncetat datorită agitaţiei termice.
 Asocierea moleculară, determină
apariţia unor microdomenii ordonate
de molecule de apă, dar cu o
existenţă foarte scurtă, deoarece H H H H
timpul de viaţă al unei punţi de O O O O
hidrogen în stare lichidă este de 10-9 H H H H
secunde.
 Punţile de hidrogen stau la baza
structurilor supramoleculare de
forma (H2O)n de apă, atât în stare
solidă cât şi în stare lichidă.
 Starea solidă
 Pentru gheaţă, la temperaturi
scăzute şi presiune normală,
structura (H2O)n se extinde
tridimensional, formând reţele
hexagonale regulate.
 Deoarece, în cadrul reţelei
cristaline compacte, fiecare
moleculă de apă este legată
prin punţi de hidrogen de
numai alte 4 molecule
învecinate, gheaţa are o
structură afânată, motiv
pentru care densitatea ei este
mai mică decât a apei lichide.
 Starea lichidă
 O dată cu creşterea temperaturii se intensifică agitaţia termică, ceea
ce determină ruperea punţilor de hidrogen. Astfel, în apa lichidă
ordinea gheţii este parţial distrusă, structura fiind ordonată local şi
prezentând fluctuaţii în timp.
 Incă nu există un consens în ceea ce priveşte structura apei lichide,
dar ea este cauzată de două tendinţe contrare: de ordonare (prin
formarea legăturilor de hidrogen) şi de dezorganizare (prin ruperea
legăturilor de hidrogen datorită agitaţiei termice).
 La temperatura de 00C, temperatura de topire a gheţii, şi la presiune
normală (p=1atm), numai 15% din punţile de hidrogen se rup, apa
păstrându-şi o structură cvasicristalină. O dată cu creştera
temperaturii, apa lichidă este alcătuită dintr-un amestec de
molecule libere: monomeri, dimeri, tetrameri, octomeri etc,
proporţia acestor microagregate variind cu temperatura. Dintre
acestea, cele mai stabile sunt formele dimere, ele găsindu-se chiar
şi în starea gazoasă.
 Monomerii pot rămâne în reţeaua cristalină ca molecule interstiţiale,
ceea ce explică creşterea densităţii apei în domeniul 00C – 40C,
considerată comportare anormală a apei. Peste 40C, datorită
agitaţiei termice, monomerii pot părăsi reţeaua cristalină ceea ce va
duce la micşorarea densităţii apei.
 La homeoterme, temperatura este stabilizată între 350C şi 410C,
domeniu în care structura cvasicristalină dispare, iar apa conţine
proporţia cea mai mare de dimeri şi devine mult mai reactivă din
punct de vedere chimic, ceea ce permite celulelor să realizeze
structuri cristaline de forme diferite.

 Starea gazoasă

 Datorită agitaţiei termice foarte intense, în această stare de

agregare se rup toate punţile de hidrogen, moleculele de apă
devenind libere şi izolate. In anumite condiţii, în starea gazoasă mai
pot exista şi unii dimeri.
 In concluzie, în fază solidă apa este înalt structurată, în stare lichidă
este local structurată, iar în cea gazoasă este nestructurată.
 4.2. Proprietăţile fizice ale apei
 Structura moleculară, determinată de existenţa punţilor de
hidrogen şi de caracterul dipolar, explică proprietăţile specifice ale
apei.
 Prezenţa anomaliilor deosebesc apa de celelalte lichide.
 Proprietăţile fizice ale apei, care prezintă însemnătate deosebită
pentru funcţionali­tatea şi reglarea unor procese din sistemele vii,
sunt:
 Densitatea
 Apa, spre deosebire de alte lichide, prin solidificare îşi măreşte
volumul, determinând micşorarea densităţii. Densitatea variază
neliniar cu temperatura.
 Anomalia dilatării apei constă în faptul că în domeniul 00C şi 40C
volumul se măreşte prin răcire,deci densitatea scade. Astfel, la
00C densitatea are valoarea de 999,87 kg/m3, iar la 40C are
valoarea maximă de 103 kg/m3.
 La temperaturi mai mari de 40C densitatea scade tot neliniar.
 La temperaturi mai mici de 00C densitatea scade brusc, ceea ce
explică distrugerea unor plante.
 Acest comportament al apei în funcţie de temperatură explică
existenţa vieţii acvatice în anotimpul rece, straturile de apă de
sub crusta de gheaţă formată la suprafaţă au temperaturi mai
ridicate decât cea de îngheţ.
 Căldura specifică
 Reprezintă cantitatea de căldură necesară unităţii de masă pentru
a-şi ridica temperatura cu un grad.
 Căldura specifică a pei are valoarea de 4180 J/kg·K şi este mai
mare decât a altor lichide şi a majorităţii solidelor. Ea variază cu
temperatura, având un minim la 350C.
 Valoarea mare a căldurii specifice permite apei să anihileze
variaţiile mari de temperatură. Astfel, cantitatea mare de apă din
ţesuturi va împiedica supraîncălzirea sau răcirea acestora înainte
ca sistemele de termoreglaj să intre în funcţiune.
 Sângele, având în compoziţie apă, transportă cantităţi importante
de căldură din locul de producere în tot organismul, uniformizând
temperatura acestuia.
 La suprafaţa corpului sângele elimină prin iradiere surplusul de
căldură.
 Căldura latentă de vaporizare
 Reprezintă cantitatea de căldură necesară unităţii de masă ca să
treacă din stare lichidă în stare de vapori.
 Pentru apă această constantă este de 2,3 ·106 J/kg, valoare foarte
mare în raport cu alte lichide. Aceasta permite ca la temperaturi
ridicate, surplusul de căldură din organismele vii să fie eliminat prin
evaporare pulmonară (0,73 ·106 J/zi) sau prin evaporare cutanată
(1,73 ·106 J/zi).
 Conductivitatea termică
 Este fluxul termic ce se propagă prin unitatea de suprafaţă între
două puncte aflate la distanţa de 1 cm şi când între ele există o
diferenţă de temperatură de un grad.
 La 200C conductivitatea termică a apei are valoarea de 0,59
J/scmK, mai mare decât majorităţii lichidelor. Această valoare
ridicată permite menţinerea constantă a temperaturii corpului
(homeostazia termică), atunci când căldura nu poate fi evacuată
prin circulaţia fluidelor biologice.
 Temperaturi nete la transformări de fază: topire la 00C şi
fiebere la 1000C, valori ridicate comparativ cu alte lichide.
 Coeficientul de tensiune superficială are valoarea de 0,0725
N/m la interfaţa apă-aer. Această valoare mare este o consecinţă a
exitenţei punţilor de hidrogen. Moleculele de la interfaţa apă-
substanţă nepolară nu pot realiza numărul complet de legături de
hidrogen, astfel încât energia lor potenţială va fi mai mare decât a
moleculelor din straturile interne.
 Coeficientul de vâscozitate dinamică are valoarea de 1,0050
·10-3 Ns/m2 la 200C. Variază anormal cu presiunea, întâi scade şi
apoi creşte liniar cu creşterea presiunii.
 Constanta dielectrică relativă este aproximativ 80, valoare mare
care arată capacitatea apei de a ioniza substanţele ce sunt dizolvate
în ea.
 Proprietăţi optice: apa este transparentă, lăsând să treacă lumina
vizibilă, ceea ce permite dezvoltarea vieţii în mediul apos. Apa
absoarbe total radiaţiile infraroşii şi parţial pe cele ultraviolete.
 4.3. Apa în biosisteme

4.3.1. Conţinutul şi repartiţia apei în organismele vii

 Apa este solventul universal şi se găseşte în toate organismele vii, în

procente diferite.
 Pentru organismul uman apa reprezintă 65-70% şi în jur de 60%
pentru cel animal.
 In Tabelul 4.1. este prezentat conţinutul de apă pentru diferite
animale.

Organism animal Conţinut apă

[%]
taurine 60,4
suine 58,0
ovine 60,0
cabaline 60,0
pasări 56,0
 Se face o clasificare a apei din organismele superioare după mai multe
criterii:
1. După locul unde se sflă în raport cu celulele, apa poate fi:
 intracelulară (70%)
 extracelulară (30%): - interstiţială sau extravasculară (23%)
- circulantă sau vasculară (7%)
2. In funcţie de distribuţia in ţesuturi apa este:
 tisulară
 extratisulară sau cavitară, ca de exemplu în cazul umorilor apoase
şi sticloase, lichidului cefalorahidian şi al sângelui.
3. Din punct de vedere al interacţiei cu macromoleculele biologice avem:
 apă liberă
 apă legată sau structurată - se fixează în cea mai mare parte prin
hidratare pe grupările hidrofile (polare) ale proteinelor, acizilor
nucleici, glucidelor şi lipidelor.
4. După provenienţa în organism apa poate fi:
 exogenă - introdusă din exterior,şi
 endogenă - rezultată din procesele metabolice prin oxidare aerobă.

 In mediul intracelular au loc reacţiile caracteristice materiei vii, din

acest motiv este necesar să se cunoască starea apei intracelulare
(citoplasmatice), care reprezintă 55% din totalul apei din organism.
 Cercetările experimentale au condus la concluzia că o fracţiune 5-
10% din apa citoplasmatică prezintă proprietăţi total diferite de apa
lichidă, având un grad superior de ordonare. Această fracţiune este
apă legată (apă structurată).
 In raport cu proprietatea specifică pe care o prezintă, apa
citoplasmatică poate fi:
 apă fixată - rezistă la deshidratare;
 apă nesolvatată – nu are proprietăţile unui solvent;
 apă necongelată – nu îngheaţă chiar la temperaturi mai scăzute de
–200C;
 apă netransferabilă osmotic – nu este transferată prin membrana
celulară în cadrul schimburilor osmotice dintre celule şi mediu.
 Restul de apă citoplasmatică (până la 55%) este parţial legată sau
liberă.
 Apa legată joacă un rol important în desfăşurarea proceselor
biologice.

4.3.2. Distribuţia apei în ţesuturi

 Conţinutul de apă dintr-un ţesut depinde de raportul dintre

cantitatea de colesterol, care este hidrofil, şi cantitatea de acizi
nucleici care sunt hidrofobi, raport cunoscut sub numele de
coeficient lipocitic.
 Se constată că un organ sau ţesut are un conţinut de apă mai
ridicat cu cât este sediul unor procese metabolice mai intense. De
exemplu, ţesuturile embrionare conţin apă în proporţie de 97%, la
fel ca şi celenteratele.
 Procesele anabolice scad cu vârsta, ceea ce determină şi o scădere
a cantităţii de apă cu vârsta. Astfel, dacă la copii nou născuţi
conţinutul de apă este de 76%, în cazul femeilor peste 60 de ani
procentul de apă este doar de 46%.
 In Tabelul 4.2. sunt prezentate valori ale procentelor de apă din
diferite ţesuturi.

Ţesut Apa Ţesut Apa

[% din masa] [% din masa]
păr 4 muşchi 76
dentină 9 inima 77
schelet 30 creier 77
ţesut adipos 30 rinichi 78
cartilaj 50 plămâni 81
ţesut nervos 70 ţesut nervos 85
(subst. albă) (subst. cenuşie)
ficat 75 plasma sangvină 93
pancreas 75 ţesut embrionar 97
 4.3.3. Importanţa apei în sistemele biologice

 Apa, datorită conţinutului ridicat în organismele vii şi a

proprietăţilor sale structurale şi fizico-chimice, poate fi
considerată “matricea vieţii”, ea intervenind în toate procesele
vitale.
 este solventul universal al materiei vii atât la nivel interstiţial cât
şi intracelular.
 în interiorul celulelor are rol de mediu de dispersie, intervenind
într-o serie de reacţii biochimice, cum ar fi hidroliza, şi se
formează ca produs final al oxidărilor biologice.
 este mediul de transport al substanţelor (molecule, ioni,
macromolecule, etc) de la un organ la altul, prin intermediul
fluidelor circulante extracelulare şi de eliminare a produşilor de
dezasimilaţie în afara organismului, în procesele de micţiune şi
transpiraţie.
 are rol de protecţie mecanică a sistemelui nervos central sau al
embrionului.
 constituie mediu de suspensie al unor celule libere, ca de exemplu
elementele figurate ale sângelui, spermatozoizii,etc.
 datorită proprietăţilor sale: căldura specifică ridicată, căldura
latentă de vaporizare mare şi a conductivităţii termice ridicate, apa
are şi un rol de protecţie a organismului faţă de variaţiile termice ale
mediului, contribuind astfel la procesele de termoreglare ale
homeotermelor.

 In concluzie, apa fiind o substanţă cu structură complexă şi cu

proprietăţi deosebite, joacă un rol important în desfăşurarea
proceselor vitale, fiind indispensabilă vieţii.
 FENOMENE DE INTERFAŢĂ

 Interfaţa - suprafaţa de separare dintre două faze - are o structură

proprie şi proprietăţi specifice.
 Fenomenele de interfaţă sunt datorate forţelor intermoleculare şi
sunt cu atât mai intense cu cât mărimea suprafeţei de contact
creşte.
 In funcţie de starea de agregare a fazelor de contact se disting
următoarele interfeţe:
 lichid-gaz (L-G)

 lichid-lichid (L-L)

 lichid-solid (L-S)

 solid-gaz (S-G)

 Fenomenele fizice ce apar la interfaţe sunt: tensiunea superficială,

capilaritatea şi adsorbţia.
 5.1. Tensiunea superficială

5.1.1.Coeficientul de tensiune superficială

 Se consideră interfaţa lichid-gaz, suprafaţa liberă a lichidului aflat în

repaus fiind plană şi orizontală.
 Asupra fiecărei molecule din volumul lichidului acţionează forţe de
atracţie moleculară de către moleculele din jur, numite forţe de
coeziune, ele se manifestă pe distanţe scurte de ordinul 10-9.
 Spaţiul în care acţionează forţele de coeziune pentru o moleculă
dată se numeşte sferă de acţiune moleculară, iar raza acestuia rază
de acţiune moleculară (r0).
 In sfera de acţiune moleculară se găsesc un număr foarte mare de
molecule (~ 105), care din punct de vedere statistic sunt distribuite
uniform în jurul moleculei considerate.
 Din această cauză rezultanta forţelor de coeziune dintre molecula
considerată şi cele din sfera de acţiune moleculară este nulă.
 Sfera de activitate moleculară pentru o
moleculă situată în partea superioară a
păturii superficiale, care reprezintă
stratul de lichid de la interfaţă de
grosime egală cu raza de acţiune
moleculară, cuprinde molecule de lichid,
dar şi un număr mai mic de molecule de
gaz, densitatea gazului fiind mai mică
decât a lichidului.
 Intre molecula considerată şi cele de
lichid acţionează forţe de coeziune, a
căror rezultantă RC este îndreptată
vertical spre interiorul lichidului.
 Intre molecula din stratul superficial şi
cele de gaz acţionează forţe de adeziune
mai slabe, rezultatnta lor RA fiind
orientată vertical în sus.
 Rezultanta finală R, al cărui modul este
egal cu R = RC – RA , va fi orintată spre
interiorul lichidului, perpendicular pe
suprafaţa acestuia
 R acţionează asupra tuturor moleculelor de
lichid aflate la suprafaţă, ceea ce determină ca
stratul superficial să exercite o presiune
asupra restului lichidului, numită presiune
moleculară (pmol).
 pmol este de ordinul 104 atm, şi sub acţiunea ei
moleculele lichidului se aproprie foarte mult
unele de altele, aceasta fiind cauza
incompresibilităţii lichidelor în stare normală.
De asemenea şi motivul pentru care
moleculele din stratul superficial au tendinţa
de a intra în volumul lichidului, micşorându-i
suprafaţa liberă.
 Intre moleculele stratului superficial se
exercită forţe de coeziune, care se anihilează
reciproc, cu excepţia celor din vecinătatea
pereţilor vasului, numite forţe de tensiune
superficială (F). Ele acţionează tangenţial la
suprafaţa liberă, fiind distribuite uniform pe
lungimea conturului şi perpendicular pe
acesta.
 Forţa de tensiune superficială depinde numai de natura lichidului şi
de lungimea conturului stratului superficial (l):
F = l (5.1)

unde  este coeficient de tensiune superficială, fiind o mărime

specifică fiecărui lichid în parte, care în SI în N/m.
 Deplasarea unei molecule înspre şi dinspre pătura superficială
presupune efectuarea unui lucru mecanic (L), corelat cu variaţia
suprafeţei stratului superficial (S), respectiv cu variaţia energiei
potenţiale (Ep):
Ep = - L =  S (5.2)

de unde
 = Ep / S (5.3)
 Deci, coeficientul de tensiune superficială reprezintă lucrul mecanic
efectuat împotriva forţelor de tensiune superficială, pentru mărirea
suprafeţei libere a lichidului cu o unitate.
  depinde de natura fazelor aflate în contact şi scade cu creşterea
temperaturii, deoarece prin creşterea agitaţiei termice forţele
intermoleculare scad.
 In Tabelul 5.1. sunt prezentate valori ale coeficientului de tensiune
superficială şi ale presiunii moleculare pentru unele lichide la diferite
temperaturi, la interfaţa lichid-aer.

Lichid t (0C)  (mN/m) pmol(atm)

Apă 20 72,51 11.000
Alcool etilic 20 20,21 2.400
Glicerină 20 66,00 -
Mercur 18 490,00 40.000
Ser sangvin 18 67 -
Urină 18 70 -

 Stratul superficial se comportă ca o membrană elastică tensionată, care

spre deosebire de membrana elastică propriu-zisă, are aceeaşi tensiune în
orice punct.
 Suprafaţa lichidului se comportă ca un rigid la impactul cu alte corpuri,
datorită comprimării ei de către stratul superficial.
 5.1.2. Substanţe tensioactive
 Tensiunea superficială a soluţiilor depinde de natura solventului şi
solvitului, precum şi de concentraţia solvitului.
 Apa, solventul general din organismele vii, este unul din lichidele
cu cel mai mare coeficient de tensiune superficială (vezi Tabelul
5.1.), ceea ce are o deosebită importanţă în desfăşurarea
proceselor biologice.
 Notând cu 0 coeficientul de tensiune superficială al solventului
pur şi cu  pe cel al soluţiei se poate urmări influenţa solvitului
asupra tensiunii superficiale a solventului. Sunt posibile
următoarele trei situaţii:
  = 0 – tensiunea superficială a solventului pur rămâne
constantă, deoarece solvitul nu modifică forţele intermoleculare
prin intercalarea lui în reţeaua de punţi de hidrogen ale apei
(exemplu: soluţii apoase de zahăr)
    0 – tensiunea superficială a soluţiei creşte uşor, situaţie
întâlnită în cazul soluţiilor de electrolit.
   0 – tensiunea superficială a soluţiei scade, fiind cazul
soluţiilor apoase de substanţe organice polare. Substanţele
care determină micşorarea coeficientului de tensiune
superficială se numesc substanţe tensioactive sau agenţi
tensioactivi.
 Tensioactivitatea este o consecinţă a structurii atât a solventului
cât şi a solvitului.
 5.1.3. Importanţa tensiunii superficiale pentru
sistemele biologice

 In general, coeficientul de tensiune superficială al lichidelor biologice

este mai mic decât al apei, ceea ce demonstrează că moleculele de
interes biologic sunt substanţe tensioactive.
 In organismele animale axistă două categorii de agenţi tensioactivi:
 molecule care acţionează în mod secundar ca substanţe
tensioactive, cum sunt majoritatea cataboliţilor ajunşi în stadiul
de acizi organici, care sunt tensioactivi. Exemplu lipidele şi
glucidele metabolizate la stadiul de cataboliţi acizi.
 substanţe ce au ca rol principal scăderea tensiunii superficiale.
Din această categorie fac parte acizii biliari: glicocolic şi
taurocolic, care formează săruri solubile în apă cu metalele
alcaline. Sărurile acizilor biliari sunt agenţi tensioactivi foarte
puternici, ele atacă bolul alimentar din duoden prin scăderea
tensiunii superficiale a grăsimilor alimentare, ducând la
emulsionarea lor şi uşurând astfel acţiunea lipazei pancreatice.
 Substanţele tensioactive în organism produc scăderea tensiunii
superficiale şi prin aceasta condiţionează procesele de
permeabilitate ale membranelor biologice (ex. favorizează
permeabilitatea şi resorbţia intestinală).
 Agenţii tensioactivi sunt utilizaţi ca adjuvanţi în industria
farmaceutică, mizându-se tocmai pe creşterea permeabilităţii
membranare.
 Anestezicele, deoarece micşorează coeficientul de tensiunea
superficială a sângelui, sunt substanţe tensioactive.
 Unele insecte (Hydrometa, Halobater etc) folosesc pentru locomoţie
proprietăţile elastice ale stratului superficial de apă. Aceste insecte
prezintă adaptări specifice, de exemplu sunt foarte uşoare şi
extremităţile membrelor sunt unse cu grăsimi hidrofobe, care
împiedică udarea lor.
 Gasteropodul Aeolis secretă un mucus pe care pluteşte, mucus ce
are densitate mai mică decât apa, dar tensiune superficială mai
mare decât a apei.
 5.1.4. Interfaţa lichid-lichid
 Tensiunea interfacială este o formă generalizată a noţiunii de
tensiune superficială, folosită pentru alte tipuri de interfeţe (lichid-
lichid, lichid-solid).
 In cazul contactului dintre două lichide nemiscibile (apă-ulei, apă-
glicerină, apă-mercur etc) apare o tensiune interfacială mai mică
decât tensiunea superficială a fiecărui lichid în parte.
 Tensiunile interfaciale scad cu creşterea temperaturii.
 In funcţie de tensiunea superficială a lichidelor şi tensiunea
interfacială pot apărea două cazuri distincte:
 una din faze se separă de cealaltă sub formă de picături
(exemple: picături de glicerină în apă, grăsimi topite pe apă
fierbinte etc), şi
 una din faze se întinde pe suprafaţa apei formând, o peliculă
monomoleculară, în care grupările hidrofile interacţionează cu
apa, iar cele hidrofobe sunt îndreptate spre exterior. De exemplu
pot exista straturi monoproteice la suprafaţa celulei sau la
contactul dintre plasmă şi pereţii vaselor.
 5.2. Fenomene capilare

5.2.1. Interfaţa solid – lichid

 Fenomenele superficiale au loc şi la contactul dintre solid şi lichid. In

acest caz trebuie să se ţină cont atât de forţele de coeziune F C
dintre moleculele lichidului, cât şi de forţele de adeziune FA dintre
moleculele solidului şi ale lichidului. Aceste forţe au un rol important
în forma suprafeţelor libere a lichidelor în regiunea de contact cu
solidul.
 Suprafaţa liberă a lichidului dintr-un vas cu secţiune mare poate fi:
 plană, când rezultanta a forţelor de coeziune şi adeziune este
îndreptată în lungul peretelui vasului
 sub forma de menisc concav, când R este orientată spre exteriorul
vasului, în acest caz lichidul udă solidul.
 sub formă de menisc convex dacă R este îndreptată spre interior,
lichidul nu udă solidul. Rezultanta este perpendiculară pe tangenta
dusă la suprafaţa liberă în unghiul de racord .
 Suprafaţa de la mijlocul vasului este orizontală, deoarece în această
zonă acţionează numai forţele de coeziune.
 Un solid în raport cu lichidele
(Fig.5.3) poate fi:
 solid liofil (hidrofil în cazul apei)
când FA  FC şi 0    /2, menisc
concav, fiind udat de lichid;
 solid indiferent cu  = /2,
suprafaţa liberă a lichidului fiind
orizontală;
 solid liofob (hidrofob) când FA  FC ,
    /2, menisc convex, lichidul
nu udă solidul.
 5.2.2. Capilaritate

 Capilare - tuburi cu diametre de

dimensiuni mici (10-6  d 10-3 m).
 Cu ajutorul lor se pune în evidenţă
fenomenul cunoscut sub numele de
capilaritate, care constă în urcarea sau
coborârea lichidului în tub în raport cu
nivelul lichidului din vas.
 In cazul suprafeţelor curbe din tuburile
capilare, forţele de tensiune superficială,
care acţionează tangent în fiecare punct
al meniscului, au o componentă
îndreptată în lungul tubului. Rezultanta
acestor componente se numeşte forţă
Laplace şi este orientată spre exteriorul
lichidului pentru meniscul concav,
respectiv spre interior în cazul meniscului
convex (Fig.5.4.).
 Forţa Laplace va determina apariţia unei presiuni suplimentare
capilare, ps, de forma:
ps = 2 / r (5.4)
unde r este raza capilarului.
 Sub acţiunea forţelor de tensiune superficială la nivelul meniscului
are loc un salt de presiune p, expresia pentru meniscul ideal fiind:
p = pext - pint = 2 / r (5.5)
 Astfel, presiunea de-a lungul capilarului variază astfel:
 sub meniscul concav este p0 - 2/r, deci mai mică decât

presiunea atmosferică (p0), şi creşte spre baza tubului capilar

ajungând la nivelul lichidului din vas egală cu p0. Deci, în tot
capilarul presiunea este mai mică decât cea atmosferică, şi
lichidul urcă în tub.
 în cazul lichidului care nu udă pereţii capilarului, fenomenele se
petrec invers, are loc o depresiune capilară, respectiv o scădere a
presiunii în tubul capilar de la valoarea p0 + 2/r la nivelul
meniscului convex până la p0, la baza tubului capilar.
 In cazul lichidelor reale, în expresia presiunii suplimentare
trebuie să se ţină cont şi de contribuţia unghiului de racord
dintre suprafaţa liberă şi pereţii tubului.
 Ascensiunea pentru tuburile capilare liofile şi depresiunea
capilară pentru tuburile capilare liofobe este dată de legea lui
Jurin:
2 (5.6)
h cos 
gr
unde  - coeficientul de tensiune superficială,  - densitatea
lichidului, g – acceleraţia gravitaţională, r – raza capilarului şi 
-unghiul de racord
 Capilaritatea este un fenomen foarte des întâlnit în lumea vie,
dar este produs şi pe cale artificială. Astfel, stă la baza
ascensiunii sevei în tulpinile şi frunzele plantelor, contribuie la
circulaţia sangvină în capilarele organismelor vii, la menţinerea
umidităţii solului.
 5.3. Adsorbţia
 Adsorbţia este fenomenul de acumulare şi fixare a moleculelor unei
substanţe pe suprafaţa unui suport lichid sau solid. Faza care reţine
moleculele se numeşte adsorbant, iar substanţa care se fixează se
numeşte adsorbit.
 La nivelul interfeţelor dintre două faze pot apărea modificări de
concentraţie ale substanţelor aflate în contact. Astfel, substanţele
liofobe se aglomerează la suprafaţa lichidului, concentraţia superficială
fiind mult mai mare decât cea din volumul de lichid, determinând
scăderea tensiunii superficiale. Deci, apare o repartiţie inegală a
substanţelor între fazele sistemului heterogen.
 Adsorbţia implică mecanisme complexe: fizice, determinate de tipurile
de interacţiuni moleculare şi chimice, datorită afinităţii celor două faze.
 Principalele caracreristici ale adsorbţiei sunt următoarele:
 adsorbţia este un fenomen exotermic;
 numărul moleculelor de adsorbit scade cu creşterea temperaturii;
 se stabileşte un echilibru între concentraţia substanţei fixate de
adsorbant şi cea existentă în volum. Acest echilibru corespunde
unei stări cu energie potenţială minimă.
 FENOMENE DE TRANSPORT
 Organismele vii - sisteme deschise - realizează în mod permanent
schimburi de substanţă, de energie şi de informaţie cu mediul
înconjurător.
 Schimburile au loc în ambele sensuri şi constituie condiţia “sine qua
non” de menţinere a structurii şi funcţionării optime a biosistemelor.
 Fenomenul de transport spre interior (influx) şi spre exterior (eflux)
se manifestă la toate nivelele de organizare ale materiei vii.
 Este tratat transportul:
 de impuls de către moleculele unui lichid real, de la un strat la

altul, datorită vâscozităţii lichidului

 de substanţă, în sensul creşterii entropiei, prin difuzie şi osmoză,

atunci când există gradienţi de concentraţie, de potenţial sau de

presiune.
 6.1. Vâscozitate

6.1.1. Coeficienţi de vâscozitate

 Curgerea unui fluid real are loc în straturi foarte subţiri, moleculele
din acelaşi strat având aceeaşi viteză, în timp ce cele din straturile
adiacente, viteze diferite.
 Intre moleculele straturilor vecine, dar şi între moleculele aceluiaşi
strat, se exercită forţe de interacţiune de tip van der Waals, care se
opun deplasării relative a moleculelor, determinând apariţia unei
frecări interne, numită vâscozitate.
 Forţele de frecare internă, numite forţe de vâscozitate (Fv), rezultă
ca urmare a transportului de impuls de către moleculele lichidului de
la un strat la altul.
 Forţele de vâscozitate sunt
orientate tangenţial la suprafaţa
straturilor şi în sens opus vitezei
stratului respectiv (Fig.6.1).
 Forţa de vâscozitate pentru o
curgere laminară, când straturile de
lichid rămân paralele, este dată de
legea lui Newton:

(6.1) dv
F  S
dx
unde:  - coeficientul de vâscozitate
dinamică, S - aria comună a celor
două straturi şi dv/dx - gradientul
de viteză, perpendicular pe direcţia
de curgere.
 Semnificaţia fizică a coeficientului de vâscozitate dinamică: forţa de
frecare dintre două straturi cu secţiunea egală cu unitatea pentru un
gradient de viteză egal cu unitatea.
 Unităţi de măsură: []SI = Nsm-2 =Poiseuille, iar ca unitate tolerată
în CGS se utilizează []CGS = dynscm-2 = 1P (poise).
 Tinând cont de densitatea () a lichidului se introduce o nouă
mărime numită coeficient de vâscozitate cinematică (),
definit:
 = / (6.2)

a cărui unităţi de măsură sunt []SI = m2s-1 =1dakts

(decakilostokes),respectiv []CGS = cm2s-1 = 1 St (Stokes).
 Vâscozitatea unui sistem de dispersie depinde de concentraţie, din
acest motiv se utilizează şi noţiunea de coeficient de vâscozitate
relativă (r):
 r =  / 0 (6.3)
 ca fiind raportul dintre coeficientul de vâscozitate dinamică al
soluţiei () şi cel al solventului pur (0).
 Lichidele pentru care este valabilă legea lui Newton se numesc
lichide newtoniene.
 Pentru aceste lichide, coeficientul de vâscozitate dinamică depinde
de natura lichidului şi de temperatură, scăzând rapid cu creşterea
temperaturii.
 Când T= const. pentru un lichid dat  este considerat constant şi nu
depinde de gradientul de viteză.
 Din clasa lichidelor newtoniene fac parte un număr mare de lichide,
în special lichide pure, unele soluţii coloidale de concentraţii mici şi
majoritatea lichidelor biologice (lichidul cefalorahidian, plasma
sangvină, urina).
 Lichidele care nu se supun legii lui Newton se numesc lichide
nenewtoniene, pentru care coeficientul de vâscozitate dinamică
depinde de gradientul de viteză şi nu mai este constant la o
temperatură dată.
 Din această categorie fac parte soluţii macromoleculare, coloidale,
suspensii (sângele).
 Coeficientul de vâscozitate dinamică pentru lichidele nenewtoniene,
în speţă sisteme coloidale macromoleculare, depinde de forma şi
concentraţia particulelor disipate, conform legii lui Einstein:
 = d (1 + kV) (6.4)

unde d – coeficient de vâscozitate dinamică a mediul de dispersie;

V – volumul fazei dispersate din unitatea de volum a soluţiei;
k – constantă care depinde de mărimea şi natura particulelor
dispersate.
Lichid t 
(0C) 10-3(Nsm-2)
20 1,005
Apă
37 0,691
Lichid cefalorahidian 20 1,014
Ser sangvin 20 1.21-2,14
20 4,003-5,00
Sânge
37 2,721-2,795
Urina 20 1,oo-1,14
 6.1.2. Vâscozitatea sângelui
 La temperatura de 370C, vâscozitatea
sângelui este de cca. 4 ori mai mare decât
a apei, sângele fiind un lichid nenewtonian.
 Sângele este un lichid complex, fiind un
sistem dispers heterogen, mai precis o
suspensie de elemente figurate (celulele)
în plasmă (soluţie apoasă de electroliţi,
neelectroliţi şi macromoleculare).
 Procentul din volumul total al sângelui
ocupat de elementele figurate, în
majoritate covârşitoare hematii, poartă
numele de hematocrit, valoarea normală
fiind cuprinsă între 45 - 50%.
 In consecinţă, vâscozitatea sângelui
variază în funcţie de mărimea
hematocritului, de viteza de curgere şi de
raza tubului.
 Dependenţa lui r de H este aproape
exponenţială.
 Această variaţie bruscă a lui r se
explică prin faptul că la valori de peste
58-60% a hematocritului, apar
aglomerări ale hematiilor, acestea
deformându-se datorită presiunii dintre
ele. Astfel, imposibilitatea mişcării
libere a hematiilor determină o
creştere accentuată a vâscozităţii.
 Măsurătorile pentru cele două curbe
din figură au fost efectuate cu capilare
diferite: curba (1) cu 1  1mm şi
curba (2) cu 2  1mm.
 Dependenţa lui r de diametrul
capilarului este cunoscută sub
denumirea de fenomenul Fahraeus-
Lindquist
 Matematic, această dependenţă este descrisă de relaţia:

r 
 dp 
2
(6.5)
1  
 r 


unde - coeficientul de vâscozitate pentru un tub cu raza foarte

mare; dp – diametrul particulelor (hematii); r – raza capilarului
 Variaţia lui r cu raza tubului şi cu viteza de curgere se datorează
acumulării şi aranjării hamatiilor în zona axială a tubului şi formării
unui manşon plasmatic de vâscozitate mică la contactul cu pereţii
vasului.
 Procesul are loc la viteze de curgere mici, astfel încât
vâscozitatea nu mai este influenţată sensibil de variaţia vitezei în
circuitul sangvin. Când r < 0,5 mm se constată o micşorare
accentuată a lui r ceea ce favorizează curgerea în vasele
sangvine mici.
 Modificări ale vâscozităţii pot să apară:
 în diferite stări patologice, astfel creşte la hipertensiune,
poliglobulie, axfixie şi scade la anemie.
 creşte în urma consumului de alcool, cafea şi datorită existenţei
produşilor de dezasimilaţie acumulaţi în organism în perioada de
oboseală.
 creşterea concentraţiei de CO2 în sânge duce la mărirea (umflarea)
elementelor figurate, ceea ce determină, conform relaţiei lui Einstein
(relaţia 6.5), creşterea vâscozităţii  că sângele venos este mai
vâscos decât cel arterial.
 creşterea vâscozităţii cu scăderea temperaturii şi conjugată cu
vasoconstricţia capilară determină stagnarea circulaţiei periferice,
ducând la apariţia degerăturilor.
 creşterea vâscozităţii determină o creştere a efortului inimii pentru
menţinerea unui debit normal, deci o creştere a tensiunii arteriale.
 Vâscozitatea este mai mică la femei decât la bărbaţi şi la copii decât
la adulţi.
 6.1.3. Legea lui Poiseuille

 Coeficientul de vâscozitate al lichidelor nenewtoniene este

dependent de condiţiile de curgere.
 Există două regimuri de curgere pentru un lichid vâscos: laminar şi
turbulent.
 In curgerea laminară straturile de lichid se deplasează paralel
unele faţă de altele, încât liniile de curent nu se intersectează.
Viteza de curgere nu are componentă radială.
 Curgerea laminară poate fi staţionară sau nestaţionară.
 In regim laminar, profilul vitezelor în secţiune transversală este
parabolic, având valoare maximă de-a lungul axului tubului
(Fig.6.4.a).
 Curgerea turbulentă se caracterizează prin traiectorii dezordonate
ale particulelor de lichid, astfel încât straturile se amestecă între ele.
 Acest regim de curgere apare dacă viteza lichidului creşte depăşind
o valoare critică (vc), şi/sau secţiunea tubului se măreşte. In acest
caz, există componente radiale ale vitezei de curgere.
 Curgerea turbulentă este numai
nestaţionară. Dacă în timpul curgerii apar
mişcări de rotaţie (vârtejuri, turbioane)
curgerea turbulentă devine curgere
turbionară.
 Curgerea turbulentă este consumatoare de
energie.
 In regim turbulent, profilul vitezei nu mai
este parabolic (Fig.6.4.b).
 Caracterul laminar sau turbulent al curgerii
unui fluid printr-un tub cu pereţii rigizi se
poate stabili cu ajutorul numărului lui
Reynolds (Re):

. v .r (6.6)
Re 

 S-a văzut că pentru condiţii date (lichid şi tub) există o viteză de
curgere critică (vc), peste care curgerea devine turbulentă, viteză
care este corespunzătoare unui număr Reynolds critic, a cărui
valoare este Rcre = 1000.
 In funcţie de această valoare există regimurile de curgere:
 R  1000 - curgere laminară;
e
 1000  R  2000 - curgere nestabilă;
e
 R  2000 curgere turbulentă.
e

 Legea lui Poiseuille.

 Datorită forţelor de frecare lichidul întâmpină o rezistenţă la
înaintare, ceea ce determină o scădere a presiunii hidrostatice de-a
lungul unui tub de secţiune constantă, indiferent de poziţia tubului
(orizontală, verticală, oblică).
 Legea lui Poiseuille arată că debitul (Q) al unui lichid este
proporţional cu diferenţa de presiune între două puncte ale
conductei, adică:
 r 4
Q  p1  p 2  (6.7)
8 ηl
unde r şi l sunt raza, respectiv lungimea tubului,  - coeficientul de
vâscozitate dinamică, p = p1 – p2 diferenţa de presiune de la
capetele tubului datorită căreia lichidul curge.
 Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă, cu rol de pompă
aspiro-respingătoare, şi o reţea continuă de vase închise cu secţiuni
diferite (artere,vene şi capilare) prin care circulă sângele.
 Circulaţia sangvină, în afara parametrilor ce caracterizează curgerea
oricărui lichid (vâscozitate, gradient de presiune, diametrului
conductei), are şi particularităţi datorită proprietăţilor specifice ale
sângelui şi ale pereţilor vaselor sangvine:
 sângele este un lichid nenewtonian;

 pereţii vaselor sangvine sunt elastici;

 circulaţia sângelui nu este continuă, ci pulsatorie.

 Sângele este considerat o substanţă plasto-vâsco-elastică.
 Vâscozitatea relativ mare a sângelui, neomogenitatea lui,
expulzarea ciclică sub presiune mare, precum şi forma diferită şi
variabilă a vaselor sangvine determină o curgere care nu este strict
laminară, profilul vitezei nefiind parabolic.
 Curgerea turbulentă propriu-zisă se observă, în mod normal, doar în
partea iniţială a aortei şi a arterei pulmonare.
 In celelalte vase mari apare o microturbulenţă, adică un regim
intermediar între curgerea laminară şi cea turbulentă. Acest tip de
curgere favorizează schimburile între sânge şi pereţii vasului,
precum şi omogenizarea substanţelor dizolvate.
 Pentru ca hematiile să poată să treacă prin capilare, acestea se
orientează perpendicular pe axul tubului. In cazul când diametrul
capilarului este mai mic decât cel al hematiilor, acestea se
deformează elastic, pentru a fi posibilă curgerea sângelui.
 Valoarea minimă a razei vasului
sangvin trebuie să satisfacă
următoarea inegalitate:
r  0,013Q (6.13)
 In figura 6.5. sunt prezentate
valorile experimentale ale ale razelor
aortei umane şi ale unor specii de
mamifere.
 In aorta umană debitul sangvin este
Q = 100 cm3/s, introducând această
valoare în relaţia (6.13) se obţine r 
1,3 cm.
 Se poate constata că relaţia (6.13)
este satisfăcută şi pentru alte
mamifere, ceea ce arată că natura
vie poate să evite apariţia curgerii
turbulente, care este consumatoare
de energie metabolică.
 6.2. Difuzia

 Difuzia reprezintă un transport de substanţă (atomi, molecule, ioni

sau complexe moleculare) între zone de concentraţie sau potenţial
diferite, datorită agitaţiei termice.
 Fenomenul de difuzie are loc în mod spontan, fără consum de
energie, deci pasiv, în sensul creşterii entropiei, adică tinzând spre
echilibru termodinamic.
 D.p.d.v. termodinamic, procesul de difuzie în sistemele disperse
apare datorită energiei fazei disperse (solvit), exprimată prin aşa
numitul potenţialul chimic (), care este dependent de concentraţie.
La presiune şi volum constante, expresia potenţialului chimic este:
 = 0 + RTlg C (6.14)
unde: 0 – potenţialul chimic standard; R – constanta universală a
gazelor; T – temperatura absolută; C – concentraţia sistemului de
dispersie
 Intre două zone de concentraţie diferită există un gradient de
concentraţie dC/dx, care determină apariţia unui flux Jc ce se
manifestă prin transport de substanţă de la zona de concentraţie
mare spre cea de concentraţie mică.
 Difuzia încetează când gradientul de concentraţie devine nul,
potenţialul chimic este acelaşi în tot sistemul, iar entropia atinge
valoarea maximă.

6.2.1. Legile lui Fick

 Cantitativ, fenomenul de difuzie este descris de cele două legi ale lui
Fick. Prima se referă la viteza de transport, iar cea de a doua la
viteza de variaţie a concentraţiei.
 Prima lege a lui Fick: cantitatea de substanţă ce difuzează normal
printr-o suprafaţă S în unitatea de timp este proporţională cu
gradientul de densitate, adică:
 dm d (6.15)
  DS
dt dx
unde D – coeficient de difuzie, se măsoară în SI în m2/s;  -
densitatea moleculelor difuzate.
 Dacă se ţine cont de legătura dintre densitate şi concentraţia
molară CM, expresia matematică a primei legi a lui Fick devine:

d dC M
JC    DS (6.17)
dt dx

 Enunţul legii devine: fluxul molar printr-o suprafaţă S este

proporţional cu gradientul de concentraţie.
 Semnul “-“ arată că fluxul are loc în sens invers gradientului de
concentraţie
 Coeficientul de difuzie (D) variază direct
proporţional cu temperatura (T), invers
proporţional cu volumul particulelor ce
difuzează, depinzând de forma lor.
 Domeniul de valori pe care le poate lua
coeficientul de difuzie este foarte mare,
astfel: pentru gaze D10-5 m2/s, soluţii
reale D10-9 m2/s, soluţii coloidale liofobe
D10-10 m2/s, soluţii macromoleculare
D10-11 m2/s.
 In cazul particulelor coloidale de formă
sferică, coeficientul de difuzie este dat de
relaţia lui Einstein:

kT
D (6.18)
6r
 In Tabelul 6.2. sunt prezentate valori ale coeficientului de difuzie
pentru diferite molecule proteice de interes biologic.

D D
Proteina Proteina
10-11( m2 /s) 10-11( m2 /s)
Mioglobina (bou) 11,3 Serrumglobina (om) 4,0
Hemoglobina (cal) 6,3 Lisosima (om) 11,2
Hemoglobina (om) 6,9 Ureaza (om) 3,5
Serrumalbumina (cal) 6,1 Pepsina (porc) 9,0
Serrumalbumina (om) 5,9 Insulina (bou) 7,5

 Legea a doua a lui Fick: viteza de variaţie a concentraţiei în orice

punct al sistemului de dispersie este proporţională cu variaţia
spaţială a gradientului de concentraţie.
 6.2.2. Difuzia prin membrane
 Membrana reprezintă o peliculă de grosime foarte mică, care
desparte medii de dispersie cu caracteristici fizico-chimice
diferite.
 Ea acţionează ca o barieră fizică între două fluide, dar permite
un anumit grad de comunicare între acestea.
 O membrană este caracterizată prin grosimea, , şi
premeabilitatea, P, care se defineşte ca:

Dm (6.21)
P

unde Dm este coeficientul de difuzie al membranei.
Permeabilitatea în SI se măsoară m/s.
 Sensul fizic al permeabilităţii este: viteza de pătrundere a
diferitelor substanţe prin membrană în condiţii de concentraţii
date, fiind determinată de structura membranei, iar pentru
aceeaşi membrană de tipul particulei difuzante.
 Deci, permeabilitatea trebuie determinată pentru fiecare sistem
difuzant în parte.
 Din punct de vedere al permeabilităţii, membranele pot fi clasificate
în următoarele categorii:
 membrană impermeabilă – nu permite traversarea ei nici de
solvent şi nici de solvit;
 membrană permebilă – este permeabilă atât pentru solvent cât şi
pentru solvit;
 membrană selectiv permeabilă – este permeabilă numai pentru
anumiţi solvenţi şi solviţi. La rândul ei se clasifică în:
 membrană semipermeabilă – permeabilă numai pentru solvenţi;
 membrană ireciproc permeabilă – are permeabilitate diferită
pentru cele două sensuri ale aceluiaşi solvit.

 In organismele vii se găsesc membrane permeabile şi selectiv

permeabile.
 Membranele biologice sunt caracterizate prin permeabilităţi foarte
mari pentru apă, deorece componentele membranei se află în stare
hidratată.
 Au permeabilităţi ridicate pentru anumite molecule polare (glucoză,
uree) şi pentru unii ioni (K+, Na+. Cl- etc).
 Pentru alte substanţe sunt impermeabile, ceea ce determină
acumularea unor anumite molecule pe cele două feţe ale
membranei şi, implicit, apariţia unor fenomene şi procese la nivelul
lor.

6.2.2.1. Difuzia particulelor neîncărcate

 Se consideră o membrană permeabilă de grosime , care separă

două compartimente, în care solvitul se află în concentraţii diferite
C1  C2 (Fig.6.7.).
 Gradientul de concentraţie se manifestă
aproape în totalitate numai în grosimea
membranei, deoarece vitezele particulelor de
solvit în membrană sunt mult mai mici decât în
solvent (C/x =C/).
 In acest caz prima lege a lui Fick se scrie:

(6.22)
 C
 DmS
t 
sau

 (6.23)
  P.S.C
t
 Dacă membrana desparte medii apoase,
atunci permeabilitatea ei este determinată de
coeficientul de partiţie solvent/apă, definit ca
raportul dintre solubilitatea substanţei în
solvent şi cea în apă.
 6.2.2.2. Difuzia ionilor

 In funcţie de tipul membranei şi de existenţa diferenţei de

potenţial electric, între cele două interfeţe ale membranei apar trei
situaţii diferite pentru difuzia ionilor.
 Membrană permeabilă
 Dacă membrana este egal permeabilă pentru toţi ionii din soluţie
şi nu există diferenţă de potenţial între feţele membranei, difuzia
are loc exact ca în cazul particulelor neîncărcate, în sensul
gradientului de concentraţie.
 Membrană permeabilă şi diferenţă de potenţial
 O membrană permeabilă de grosime  desparte două
compartimente în care se găseşte o soluţie de electrolit (KCl) de
aceeaşi concentraţie C0 (Fig. 6.8).
 Intre cele două compartimente se aplică şi se menţine constantă o
diferenţă de potenţial V (V2 V1).
 Permeabilitatea membranei pentru cei doi ioni este aceeaşi (PK =
PCl).
 Electrolitul fiind disociat, ionii K+ şi Cl- vor
fi atraşi spre compartimentul cu potenţial
de semn contrar.
 Deci pentru fiecare ion în parte apare o
diferenţă de concentraţie, ceea ce
determină difuzia lor în sens invers
gradientului de concentraţie.
 Sistemul ajunge în stare de echilibru când
fluxurilor conjugate gradientului de
concentraţie, respectiv gradientului de
potenţial electric, care sunt de sensuri
contrare, se echilibrează.
 Aceasta înseamnă concentraţii inegale ale
celor doi ioni în fiecare compartiment,
adică:
[K+]1  [K+]2 (6.24a)
[Cl-]1  [Cl-]2 (6.24b)
 Pentru fiecare ion în parte se poate determina raportul
concentraţiilor, plecând de la considerentul că la echilibru
termodinamic energia potenţială totală, electrică şi chimică, trebuie
să fie aceeaşi în ambele compartimente.
 In general, energia potenţială chimică (Wc) este cunoscută şi sub
denumirea de potenţial chimic (), acesta având dimensiunea unei
energii şi are expresia:
WC =  = 0 + RTlgC (6.25)
iar energia potenţială electrică:
WE = nFV (6.26)
unde n – valenţa ionului, cu semnul “+” sau “-“ pentru cation,
respectiv anion;
F – numărul lui Faraday;
V – potenţialul electric al compartimentului.
 Astfel, în fiecare compartiment şi pentru fiecare ion în parte, energia
potenţială totală denumită şi potenţial electrochimic, are
expresia:
W = WC + WE = 0 + RTlgC +nFV (6.27)
 Punând condiţia ca diferenţa dintre energiile potenţiale din cele
două comparimente să fie nulă, se obţine:

C1
W  W2  W1  nF  V2  V1   RT . lg 0 (6.28)
C2
deci:
RT C 1
V2  V1  lg (6.29)
nF C 2
 Relaţia (6.29) este valabilă pentru fiecare ion în parte. Pentru
exemplu considerat, unde valenţa lui K+ este n =1, iar a lui Cl- este
n=-1, se obţine:

V1  V2 
RT K 
lg 
  1

şi
F K   2
(6.30)

V1  V2  
RT Cl 
lg 
  1
(6.31)
rezultă: F Cl   2

K 

1

 Cl 

2 (6.32)
K 

2 Cl 

1


expresie ce reprezintă echilibru Donnan.

v Difuzia gazelor
Echilibrul Donnan(în se special
referă laOraportul
2, CO2, concentraţiilor
N2) apare în ionilor
procesele de
perfect
respiraţieprin
difuzibili a animalelor
membrană.şi plantelor, în procesul de fotosinteză, în
 schimburile
Deci, de gaze
existenţa la nivel tisular
unei diferenţe sau/şi celular.
de potenţial electric determină apariţia
v unei diferenţeschimburile
La plante, de concentraţie a ionului.
gazoase se realizează prin intermediul
 S-a constatat,
frunzelor, carecăauproblema se poate
suprafaţa pune şifoarte
de contact în sensmare.
invers.Celulele
Astfel,
dacă se poateşimenţine
protozoarelor constantă
metazoarelor o diferenţă
inferioare de concentraţie
realizează schimbul dea gaze
unui
ion,
prin aceasta
difuzie ladetermină apariţia unei
nivelul învelişului diferenţe
întregului corp.de potenţial.
v La organismele evoluate schimburile gazoase au loc prin intermediul
6.2.3.specializate,
unor structuri Rolul difuziei
cumîn sistemele
sunt: plămâni,biologice
bronhii, trahee, care
au suprafeţe de contact mari. De exemplu, la om suprafaţa
 alveolelor
Difuzia pulmonare
joacă este foarteînmare
un rol important lumea(60-120 m2) în
vie, fiind comparaţie
prezentă atât cu
în
interiorul biosistemelor, cât şi în interacţiunile acestora cu mediul
suprafaţa corpului.
exterior.
 Organismele vii au organe specializate pentru schimburile prin
q In concluzie, difuzia este un fenomen de transport prezent în
difuzie.
organismele vii până la nivel celular, asigurând schimbul de
 Schimburi de substanţă se realizează prin intermediul membranelor
substanţă necesar funcţionării biosistemelor.
biologice.
 6.3. Osmoza

 Osmoza - transportul de solvent printr-o membrnă semipermeabilă,

care desparte două compartimente conţinând aceaşi soluţie, dar de
concentraţii diferite.
 Sensul fluxului osmotic este de la concentraţie mică a solvitului spre
concentraţie mare a solvitului.
 Acest proces decurge spontan, deci pasiv.

6.3.1. Presiunea osmotică

 Osmoza poate fi pusă în evidenţă realizând un experiment în care se

utilizează un vas mare (1) ce conţine un solvent pur (apă) şi un
dispozitiv numit osmometru (2), format dintr-un tub, care în partea
inferioară este prevăzut cu o membrană semipermeabilă. In tub se
găseşte o soluţie cu acelaşi solvent (soluţie de zaharoză).
 Transportul solvitului fiind
imposibil, apre un flux de
solvent dinspre vasul mare
spre osmometru, ceea ce
determină creştera volumului
de soluţie şi implicit nivelul
lichidului din tub (Fig.6.9).
 Deoarece membrana este
impermeabilă pentru solvit,
acesta nu poate pătrunde în
vasul mare, ceea ce cauzează
neegalizarea concentraţiilor.
 o diluare a soluţiei din tub
prin pătrunderea solventului
pur.
 Echilibrul se stabileşte numai atunci când presiunea hidrostatică
exercitată de lichidul ce a urcat în tub egalează presiunea exercitată
de soluţie, numită presiune osmotică ()
 =gh (6.34)
unde:  - densitatea soluţiei şi g – acceleraţia gravitaţională.
 In cazul în care o membrană semipermeabilă separă două soluţii de
concentraţii diferite şi, din exterior, asupra soluţiei mai concentrate
se exercită o presiune foarte mare, se constată că solventul
difuzează, în mod forţat, de la soluţia mai concentrată spre cea mai
diluată, fenomen cunoscut sub numele de osmoză inversă.
 Acest fenomen are importante aplicaţii, de exemplu, este utilizat în
instalaţiile pentru desalinizarea apei.
 Se întâlneşte la animalele acvatice şi la unele păsări, care îşi asigură
apa potabilă din apa de mare, care fiind foarte sărată are şi o
presiune osmotică mare.
 6.3.2. Legile presiunii osmotice pentru soluţii
diluate
 Van’t Hoff a făcut o analogie între presiunea exercitată de o soluţie
diluată de neelectrolit şi presiunea exercitată de un gaz, enunţând
legea:
 Presunea osmotică, , exercitată de o soluţie diluată de
neelectrolit este numeric egală cu presiunea pe care ar
exercita-o solvitul, dacă la temperatura dată s-ar afla în
stare gazoasă şi ar ocupa singur un volum egal cu al
soluţiei:
ms
  RT (6.35)

 relaţie care exprimă legea lui van’t Hoff.
unde: V – volumul soluţiei ms- masa solvitului,  - masa molară a
solvitului, R – constanta universală a gazelor,T – temperatura
absolută a soluţiei
 Dacă se ţine cont că ms/ =  reprezintă numărul de moli de solvit,
iar /V = CM concentraţia molară a soluţiei, relaţia (6.36) devine:
 = CMRT (6.36)

 relaţie ce reprezintă o altă formă a legii lui van’t Hoff.

 Se constată că pentru soluţii diluate de neelectrolit presiunea
osmotică depinde numai de concentraţia soluţiei şi de temperatură.
 Legea lui van’t Hoff nu este valabilă pentru soluţii concentrate
aflate la temperaturi mai mari de 40 0C, pentru soluţii de electrolit
şi macromoleculare.
 In cazul soluţiilor de electrolit legea lui van’t Hoff nu se verifică,
presiunea omotică fiind mai mare, deoarece numărul de ioni
rezultaţi prin disociere este mult mai mare decât numărul
particulelor din care provin.
 Deci, în cazul electroliţilor, numărul de particule care nu pot traversa
membrana, numite particule osmotic active, este mare şi, din acest
motiv, se aduce o corecţie legii presiunii prin introducerea indicelui
de disociere (i):
 V = iRT (6.37)
 unde i = 1 +  şi  = N/N0 reprezintă gradul de disociere, fiind
egal cu raportul dintre numărul de molecule disociate (N) şi numărul
de molecule dizolvate (N0). Se constată că la disociere totală
numărul de particule osmotic active se dublează (N=N0  =1 şi
i=2).
 Concentraţia unei soluţii de electrolit se exprimă în osmoli.
 Solventul ce se deplasează între două compartimente separete de o
membrană semipermeabilă, conţinând soluţii de concentraţii C1 şi C2,
efectuează un lucru mecanic, numit şi travaliu osmotic:
C1 1
(6.38) L  RT ln  RT ln
C2 2
 Soluţiile cu aceeaşi presiune osmotică se numesc soluţii izotonice.
 Când presiunea osmotică a unei soluţii este mai mare în raport cu
alta, prima se numeşte soluţie hipertonică, iar a doua soluţie
hipotonică.
 Dacă o membrană semipermeabilă separă două soluţii cu presiuni
osmotice diferite, solvitul, indiferent de natura lui, va trece prin
membrană de la soluţia hipotonică spre cea hipertonică, pentru a se
ajunge la izotonie, care corespunde stării de echilibru.

6.3.3. Osmoza în biosisteme

 Osmoza este implicată în multe fenomene fiziologice ce au loc la
diferite nivele de organizare a materiei vii.
 Intervine în:
 procesele de transport al apei şi al substanţelor nutritive în
organism,
 menţinerea volumului şi arhitecturii celulare, a metabolismului
celular.