Legende despre flori

A efectuat:Căsuța Anna
Grupa E-31
• Se stie ca florile simbolizeaza dragostea,
prietenia, compasiunea si sunt prezente la
orice sarbatoare. Fac mereu parte din
viata noastra: ne inveselesc gradinile si ne
incanta prin culoare si delicatete. Insa nu
fac doar atat: florile ne imbunatatesc
dispozitia si au un adevarat efect
curativ,totodata acestea au o valoare
colosala pentru natura,ele fiind prezente
peste tot in mediul inconjurator.
IMPORTANTA FLORILOR INSA,NU SE REZUMA
DOAR LA FAPTUL CA ELE NE
INFRUMUSETEAZA MEDIUL
INCONJURATOR,ROLUL LOR ESTE MULT
MAI IMENS:
• O importanta veriga in lantul trofic al
ecosistemului plantelor o reprezinta speciile
floricole.
•  Plantatiile de arbori, arbusti si flori influenteaza
pozitiv microclimatul marilor centre populate.
•  Prin procesul de fotosinteza si respiratie ele
contribuie la oxigenarea aerului, la mentinerea
unei umiditati atmosferice echilibrate si la
reducerea oscilatiilor de temperatura.
• Prin amenajarile de spatii verzi, se contribuie la
atenuarea gradului de poluare a mediului si la
restabilirea unui echilibru favorabil vietii.
• Vegetatia din parcuri si gradini, de pe strazi si
sosele constituie adevarate filtre pentru gazele
nocive si praful din atmosfera, fiind tot mai
necesare in centrele cu o industrie puternic
dezvoltata, unde poluarea mediului este tot mai
accentuata.
• Plantele ornamentale contribuie si la
combaterea eroziunii solului prin intermediul
sistemului radicular.
• Anume rolul imens pe care-l indeplinesc
florile pentru natura,l-au si determinat pe
om sa se informeze cu referire la
provenienta fiecarei specii de flori,iar
istoria fiecarei dintere ele are la baza o
legenda care-I ofera gratie si valoare
fiecarei flori.
• Exista numeroase
legende despre
fiecare planta,insa in
lucrarea mea le voi
include doar pe citeva
din imensul care
exista in prezent.
Legenda florii soarelui
• Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă,
de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul
pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la
inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A
întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi
cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul
muţeniei.
• La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la
domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila
pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte
să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească
după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite.
După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să
trimită fata şi să cerşească o sărutare de la
craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are
să prindă la grai.
• Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare
pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un
blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de
gândurile domnului şi, ca să-i încurce
dezlegarea, aleargă fuga în răcorile
întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte
pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa
Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat,
că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să
alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea
tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot
aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele
învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat
şi umed ca o peşteră neumblată.”
• Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către
Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el
se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”
• Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de
răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului
voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini,
pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.
• Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea.
Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă.
Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna,
furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu
tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa
rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.
• Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa
îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul
înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii
boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
• Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt
pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia
pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină,
printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci,
„floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic
chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea
mântuitoare.
Legenda levănţicăi
• Se povesteste ca Lavandula
care era o zânã foarte
frumoasa, era blondã si avea
ochii albastri, se nãscuse intre
lavandele salbatice de munte
din Lure. Într-o zi când ea
cãuta un loc pentru a se aseza
cu caietul ei plin de peisaje;
zâna se opri in fata paginii cu
Provence si începu sa plângã
vãzând aceste terenuri sãrace
necultivate si lacrimi fierbinti
de culoarea lavandei au pãtat
pagina deschisã.
• Dorind sã ascundã aceasta micã dramã, zâna
sterse ochii ei albastri, dar se produse un efect
contrariu prin care picãturi fine de lacrimi se mai
împrãstiarã încã pe pagina deschisã. Disperatã,
zâna trase atunci peste aceastã Provence o
mare bucata de cer albastru pentru a acoperi
toate aceste pete! Din acea zi lavanda creste pe
aceste terenuri si fetele blonde din acea regiune
au in irisii ochilor albastri paiete de culoarea mov
a lavandei, mai ales când la sfârsit de amiazã in
zilelor de varã, ele privesc cerul metalic care
cade peste câmpurile cu lavanda in floare.
Legenda bujorului
• Bujor era fiul unui împărat bătrân şi tare paşnic. Aflându-
se pe patul morţii, bunul împărat îi zise feciorului:
• - Dragul tatii, eu n-am duşmani, după cum bine ştii.
Războaie cu vecinii n-am purtat. Am însă un mare
necaz, Bujor. Cunoşti şi tu povestea ...
• - Da, tată! răspunse fiul cu o mare durere în suflet. Toată
lumea ştie despre lacul blestemat din codrul de brazi,
acolo unde trăiesc stafiile şi ielele amăgitoare. Ielele cele
spurcate, care-i prefac pe oameni în măgari şi în viţei,
schimonosindu-i.
• Ochii împăratului luceau de spaimă.
• - Să nu te duci niciodată acolo, Bujor. Niciodată să nu te
duci la lacul ielelor ...
• Împăratul căzu pe pernă, fără suflare. Bujor îi închise
pleoapele şi-l jeli îndelung. Acum el era stăpânul
împărăţiei. Avea buzduganul în mână şi coroana de aur
pe cap.
• După câţiva ani, când promisiunile se uită, noul împărat Bujor umbla
prin târguri şi prin sate. Tocmai trecea pe lângă pădurea adâncă, în
mijlocul căreia se afla lacul cel blestemat. Era noapte şi luna lumina
feeric împrejurimile. Deodată, pe Bujor începu să-l fure somnul.
Cântau privighetorile, dar şi ielele vrăjite care apăreau goale şi
ademenitoare la marginea poienii.
• - Doamne, oştenii mei s-au tolănit pe iarbă şi-au adormit. Şi caii s-
au culcat, iar zânele frumoase şi zâmbitoare mă poftesc în
pădure ...
• Bujor mergea magnetizat, după iele şi stafii, până într-o dumbravă
fermecată. Ielele albe jucau în jurul tânărului împărat care se
ruşinase de goliciunea ielelor şi obrazul i se înroşise ca focul.
• - Să- l prefacem în viţel! râse o zână.
• - Ba să-l facem în gândac! hohoti răutăcioasă alta.
• - Broscoi i-ar sta mai bine, hihi! mai zise una înaltă.
• Mama ielelor, tot aşa de atrăgătoare ca şi fiicele sale, purta pe cap
o coroană sclipitoare, bătută în pietre preţioase. Ea zise:
• - Nu, nu! Pentru că dumnealui, fiul de împărat s-a înroşit la faţă,
poruncesc să se prefacă imediat în floare. Floare roşie. Aşa să
rămâie!
• Într-o clipă, trupul lui Bujor
intră într-un vârtej şi se
transformă într-o floare roşie
ca jarul, destul de mare şi
bătută ca un pămătuf. Apoi,
ielele au dispărut în lacul
blestemat. Mai apoi, oamenii
au numit floarea cea roşie
bujor.
• Bujor a rămas până astăzi,
după numele lui Bujor, fiul
împăratului, care fusese vrajit
de zânele cele rele, ca să se
transforme în floare 0 floarea
de bujor.
 Legenda viorelei
• Legenda spune ca
printesa Viorica era cea
mai tanara dintre fiicele
imparatului si imparatesei
regatului florilor. Datorita
frumusetii nemaivazute a
printesei, aceasta a fost
ursita de cea de-a
douasprezecea ursitoare
ca in primavara varstei de
12 ani sa fie rapita de
Zana Florilor.
• Cu toate incercarile parintilor ei de a o pazi, Viorica
este rapita la varsta de 12 ani, primavara, si este
prefacuta intr-o floare albastra, albastrul fiind simbolul
melancoliei.Aceasta floare este asezata intre celelalte
flori din gradina Zanei Florilor si este numita Viorica,
nume care este cunoscut popular si ca Viorea.

De atunci, Viorica este o floare care infloreste

primavara si care se distinge de celelalte prin culoarea
albastra, sugestie clara a melancoliei, dar si a
increderii in viitor. De asemenea, perenitatea florii este
o sugestie a vietii scurte a printesei Viorica. Asa cum
printesa a trait doar 12 ani, se pare ca o viorea rezista
de obicei doar 12 saptamani pana cand se ofileste.
 Legenda florii de cicoare
• "Într-o frumoasa legenda transilvaneana,
cicoarea este asociata cu zâna florilor care
se spala cu roua înainte de rasaritul soarelui
pentru a nu fi vazuta de cineva.Fiind zarita
într-o dimineata de Soare, acesta s-a
îndragostit de ea si a trimis doi luceferi s-o
peteasca.
Zâna pamânteana îi refuza spunându-le:
“Soare, sotior,/ E tot calator,/ Ziua peste
sate,/ Noaptea peste ape!”.
Suparat, astrul zilei o transforma în floare
de Cicoare:
“Lasati-mi-o în pace,/ Ca mi-o voi preface/
Floare de cicoare/
Cu ochii dupa Soare,/ Când oi rasari, Ea s-
o-nveseli!/ Când oi asfinti,/
Ea s-a ofili;/ Când oi scapata/ Ea s-a
aduna”.
De atunci se spune ca cicoarea sta tot
timpul cu ochii dupa Soare pâna toamna
târziu, iar florile ei se strâng seara, la
apus,si se desfac dimineata, la rasarit."
Legenda crizantemei
• Se spune , ca steaua  care le-a aratat  magilor unde s-a
nascut Isus  Hristos ,conducindu-i  pina  la intrarea in
grajd  s-a intruchipat intr-o crizantema   aurie.
Este foarte interesanta si legenda  crestina despre o
fetita, care  avea mama foarte bolnava se ruga  Maicii
Domnului  daruindu-i o floarea de crizantema.Intr-un vis 
aparut fetita visase , ca Maica Domnului i-a spus  ca
mama ei are atitea zile , cite petale are floarea, care vrea
sa i-o daruiasca.Fetita trezindu-se  s-a dus la floarea pe
care o pretatise si a vazut ,ca are numai 5 petale , ce
insemna ca mama ei avea sa  traisca doar 5 zile.Atunci
fetita a rupt fiecare petala in bucatele  multe  si foarte
mici .  Fecioara Maria  a indeplinit dorinta fetitei  astfel,
ca mama ei a ramas sa traisca inca multi ani..Se spune ,
ca de atunci crizantemele au foarte multe petale de
diferite marimi si forme, si de dorinta mare a fetitei  si de
bunatatea iubitoare a fecioarei Maria.
• Exista numeroase
legende despre fiecare
floricica ce o
infrumuseteaza natura,si
fiecare te fascineaza intr-
un mod aparte,deaceea
este foarte important de a
cunoaste istoria fiecarei
flori,de a sti provenienta
acesteia,astfel vom
intelege ca tot ce ne
inconjoara are o
importanta enorma si
trebuie pastrat si ocrotit
de fiecare dintre noi.
Multumesc pentru atentie!!!