ROLUL NEGOCIERILOR DIPLOMATICE

ÎN SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE

ABSOLVENT
 Reglementarea paşnică a tuturor
diferendelor reprezintă o componentă
fundamentală a securităţii, a edificării unor
relaţii internaţionale bazate pe excluderea
forţei, pe înţelegere reciprocă. Recurgerea la
mijloace exclusiv paşnice, la negocieri, la
soluţii politice, constituie un principiu de bază
al relaţiilor internaţionale, deoarece oferă
criteriile şi cadrul necesare, pentru ca statele,
cu buna credinţă şi într-un spirit de cooperare,
să ajungă la o soluţie rapidă şi echitabilă a
dreptului internaţional.
 Soluţionarea prin mijloace paşnice, prin negocieri,
constituie o garanţie a păcii, deoarece:
a) numai în cazul în care un diferend este rezolvat prin
asemenea mijloace se ajunge la o reaşezare stabilă a
relaţiilor puse în pericol ca urmare a litigiului
apărut;
b) în cursul unor reglementări paşnice se realizează
apropierea părţilor aflate în diferend, ca urmare a
unei mai bune înţelegeri a cauzelor care au generat
conflictul, determinând deteriorarea raporturilor
dintre cele doua state;
c) recurgera la mijloace paşnice reprezintă o condiţie
majoră a redobândirii încrederii între cele două
parţi, zdruncinată de apariţia stării conflictuale.
 Soluţionarea prin mijloace paşnice constituie
o garanţie a păcii, deoarece:
1) numai în cazul în care un diferend este
rezolvat prin asemenea mijloace se ajunge la
o reaşezare stabilă a relaţiilor puse în pericol
ca urmare a litigiului apărut;
2) în cursul unei reglementări paşnice se
realizează aproprierea părţilor aflate în
diferend, ca urmare a unei mai bune
înţelegeri a cauzelor care au generat
conflictul, determinând deteriorarea
raporturilor dintre cele două state;
3) recurgerea la mijloace paşnice reprezintă o
condiţie majoră a redobândirii încrederii între
cele două părţi, zdruncinată de apariţia stării
de încordare a litigiului pe care l-a declanşat.
 Elementul esenţial în definirea unei
negocieri îl constituie "credibilitatea
angajamentelor asumate, seriozitatea
făgăduielilor făcute la încheierea acordului
dintre părţi". În concepţia lui Arthur Lall -
negocierea reprezintă "procesul de
abordare a unei dispute sau situaţii
internaţionale prin mijloace paşnice, altele
decât cele juridice sau arbitrare, cu scopul
de a promova sau realiza o anumită
înţelegere, îmbunătăţire, aplanare sau
reglementare a disputei sau a situaţiei
între părţile interesate".
 Tipologia Negocierilor

În cercetările de specialitate se acordă o mare atenţie

tipologiei negocierilor, în baza căreia este orientată nu numai
cercetarea, dar şi opţiunea practică a negociatorilor.
În analizele de specialitate s-a observat că negocierile pot fi
clasificate astfel:

în funcţie de domeniul în care se efectuează;

în funcţie de gradul de explicitare;
în funcţie de numărul de parteneri;
în funcţie de nivelul la care se desfăşoară;
în funcţie de obiectivele urmărite
Clasificarea negocierilor în funcţie de domeniul în
care se efectuează

Majoritatea specialiştilor constată că negocierile

sunt concentrate într-un anumit domeniu,
desfăşurându-se potrivit specificului acelui
domeniu cu metodele şi mijloacele adecvate
soluţionării problemelor în discuţie. În practica
negocierilor se disting câteva domenii prioritare:
negocierile politice; negocierile militare;
negocierile culturale; negocierile religioase;
negocierile comerciale;
 Negocierile politice
 La nivel naţional, negocierile politice au şi o importantă
componentă socială, ca urmare a faptului că
dezamorsarea unui conflict politic, prin negocieri, implică
şi soluţii sociale. În practică s-a constatat că, protestele
politice urmăresc deziderate politice, protestele sociale
urmăresc deziderate sociale şi că negocierile în acest
domeniu au un caracter politic şi social. La nivel
internaţional, negocierile din acest domeniu au fost
definite ca "negocieri politico-diplomatice", iar
importanţa lor rezultă din numeroasele probleme care se
cer soluţionate "în perioada postcolonialismului“ .
 Sfera negocierilor politico-diplomatice este foarte întinsă:
de la negocierile prin care se urmăreşte soluţionarea
unor probleme privind delimitarea frontierelor naţionale,
până la negocierea unor probleme litigioase de natură
etnică sau religioasă.
 Negocierile militare
În special după încheiera primei
conflagraţii mondiale şi după constituirea
Societăţii Naţiunilor, negocierilor militare
au căpătat o nouă orientare, accentul
punându-se pe "convenirea şi adoptarea
unor măsuri de dezarmare". Negocierile de
dezarmare s-au concentrat, în ultimele
decenii, pe reducerea arsenalului nuclear
şi interzicerea experimentelor nucleare,
precum şi reducerea armamentelor
convenţionale, în scopul reducerii şi chiar
eliminării pericolului unei confruntări
armate.
Practica istorică a arătat tendinţa statelor
puternice de a menţine şi dezvolta
arsenalul militar propriu. Negocierile
militare din perioada războiului rece au
vizat consolidarea celor doua alianţe
militare, Pactul Atlanticului de Nord, şi
Tratatul de la Varşovia. În urma
revoluţiilor din Europa Centrală şi de Est
din perioada anilor 1989 - 1991, Tratatul
de la Varşovia s-a desfiinţat, iar structura
militară rivală s-a dezvoltat, înaintând spre
Estul Europei.
 Negocierile culturale
Acest tip de negocieri vizează obţinerea unor
înţelegeri în domeniul educaţiei şi pregătirea
generală sau specială, în domeniul cultural şi în
domeniul publicaţiilor.
În negocierile culturale, un obiectiv
important l-a constituit şi continuă să-l
constituie monumentele istorice, un rol
important în facilitarea, prin negocieri, a
schimburilor ştiinţifice şi culturale.
 Negocierile religioase
Negocierile religioase au însemnat în
istoria Europei, reglementarea relaţiilor
dintre Biserica şi Stat. Biserica Catolică a
reuşit să stabilească relaţii de alianţă cu
Statul francilor. În epoca actuală,
negocierile religioase vizează:
1. stabilirea unor relaţii de cooperare între
diferite culte religioase;
2. soluţionarera unor probleme litigioase;
3. dezvoltarea unor relaţii normale cu puterea
statală.
 Negocierile comerciale
Atât în interiorul statelor, cât şi în sfera
relaţiilor internaţionale negocierile
comerciale au o arie de cuprindere foarte
extinsă. Relaţiile comerciale implică relaţii
contractuale, iar acestea se stabilesc prin
negocieri.
Negocierile comerciale sunt o componenta
majoră a întregului sistem al negocierilor
umane pentru că se negociază mărfuri şi
servicii; se negociază împrumuturi de
bunuri şi valori; se negociază modalităţile
de plată pentru mărfuri şi servicii.
Clasificarea negocierilor în funcţie de
gradul de explicitare

În funcţie de importanţa pe care

negocierile o prezintă, întelese după gradul
lor de explicitare, se developează
următoarele: contactele; conversaţiile;
schimburile de vederi; convorbirile.
Este de domeniul evidenţei că aceste clasificări
nu înseamnă negocieri concrete. Contactele,
conversaţiile, schimburile de vederi şi
convorbirile pot constitui o etapă pregătitoare a
negocierilor propriu-zise, sens în care se şi
cercetează în unele lucrări de specialitate40. În
practică, situaţia este diferită, în sensul că, prin
contacte, conversaţii, schimburi de vederi,
convorbiri, s-au soluţionat problemele în litigiu.
În literatura de specialitate s-a relevat că există
şi negocieri de explicitare nulă, constatându-se
că ne aflăm în faţa unor "protonegocieri" în care
comunicarea există prin observare reciprocă,
fără ca părţile să fie în contact sau să se
constituie în acţiuni de negociere" .
 Clasificarea negocierilor în funcţie de
numărul de parteneri

Această clasificare este cercetată în

toate lucrările de specialitate, dacă multă
vreme negocierile erau considerate
operaţiuni desfăşurate între doi parteneri,
odată cu trecerea timpului, numărul
participanţilor a crescut, ajungându-se
astăzi la negocieri multilaterale.
 Negocieri bilaterale
 În cazul în care sunt prezente doar două
părţi, negocierile se numesc bilaterale, care,
la rândul lor pot fi: directe sau prin
intermediar.
 Negocierile directe implică contacte directe,
nemijlocite dintre părti, care negociază
soluţionarea problemelor puse în discuţie. Ca
o excepţie de la această regulă, părţile pot
apela la sprijinul unui terţ, mai ales pentru
susţinerea punctului de vedere, considerat
esenţial pentrul succesul negocierilor.
 Negocierile prin intermediari au loc atunci
când contactele directe sunt dificile, din
cauza tensiunilor dintre părţi, iar
soluţionarea diferendului se impune cu
necesitate.
 Negocierile multilaterale
Negocierile multilaterale s-au extins, în special
după cel de-al II-lea război mondial, în urma
constituirii Naţiunilor Unite, se releva pregnant că,
în zilele noastre, Conferinţele internaţionale, au
devenit un sistem pentru negocierea şi
soluţionarea problemelor actuale. Rolul primordial
într-o negociere îl joacă echipele de negociatori
care acţionează pentru, soluţionarea problemelor
în discuţie, implementarea strategiei anvizajate,
pune în practică tehnicile de negociere adecvate.
Pe lângă echipele de negociatori, care sunt
implicate direct in tratative, la o negociere
bilaterală sau multilaterală iau parte, de obicei,
observatori, care nu sunt implicaţi în luarea
deciziilor.
Clasificarea negocierilor în funcţie de nivelul la
care se desfăşoară
După nivelul la care se desfăşoară, sunt două
accepţiuni distincte: este cea privind nivelul de
reprezentare: la nivel înalt, prezidenţial,
guvernamental, diplomatic şi la nivel de experţi; a
doua se referă la comunitatea în care are loc
negocierea.
Pe cale de consecinţa, în prima accepţiune sunt
analizate negocierile în funcţie de structura ierarhică,
care defineşte nivelul la care se desfăşoară.
În funcţie de comunitatea în care au loc negocierile,
acestea se clasifică : în comunitatea familială; în
comunitatea locală; la nivel naţional; la nivel regional;
la nivel mondial.
 Negocierile la nivelul comunităţii locale

Negocierile la nivelul familiei

reprezintă un proces obişnuit, cu un
caracter cuntinuu. Comunităţile familiale,
constata Aristotel, negociau asupra modului
în care să cultive pământul, precum şi
asupra celor mai indicate moduri de
valorificare a produselor obţinute.
 Negocierile la nivelul comunităţii
locale
La acest nivel, al comunităţilor
locale: sate, comune, oraşe,
municipii si judeţe, negocierile
îmbrăca un caracter diversificat, au
obiective diferite, care dau
expresie intereselor urmărite de
comunitatea respectivă. În aceste
negocieri, un rol important revine
autorităţilor locale reprezentate
prin primari, consilii locale si
consilii judeţene.
 Negocierile la nivel naţional

Într-o societate democratică, la

nivel naţional, ar trebui promovate
numai soluţii negociate, acest
obiectiv se pune în practică în
parlamentele naţionale.
 Negocierile la nivel regional
O pondere tot mai însemnată a obţinut în ultimele
decenii ale milenului al II-lea negocierile la nivel
regional, mai ales în Europa. O importanţă
deosebită au negocierile politice şi militare care
au loc sub egida Organizaţiei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa.
În urma declaraţiei lui Robert Schumann, o
importanţă covârşitoare au căpătat negocierile
de integrare în Comunităţile economice, şi apoi
în Uniunea Europeană.
Astăzi, un rol deosebit de important, revine
negocierilor dintre Pactul Atlanticului de Nord şi
Federaţia Rusă pe marginea extinderii alianţei
spre estul Europei, spre graniţele fostelor
republici sovietice.
 Negocierile la nivel mondial

La nivel mondial, negocierile se

desfăşoară mai ales la nivel politico-
diplomatic, dar, se ţin şi la nivel
economic şi financiar. Negocierile
politico-diplomatice la nivel mondial se
mai numesc şi tratative având o
importanţă excepţională.
În epoca actuală, negocierile au tot mai
frecvent un caracter multilateral. Analizele
efectuate cu privire la "angajarea şi
desfăşurarea negocierilor" au evidenţiat
volumul, în creştere, al negocierilor
multilaterale, ca urmare a interesului
manifestat de toate părţile afectate de
stările de confruntare şi conflict "să se
pronunţe asupra soluţiei negociate"
Clasificare negocierilor după obiectivele urmărite
► Negocierile se desfăşoară cu obiective precise:
1. încheiera păcii, în urma unui conflict armat; 2.
statuarea unor relaţii de bună vecinătate între
părţi; 3. finalizarea unei tranzacţii comerciale.
► Obiectivele urmărite dau substanţa negocierilor
atât la nivel bilateral cât şi la nivel multilateral,
cele convenite pe parcursul negocierilor
urmează a fi cuprinse de documentele finale.
► Din aceasta viziune distingem următoarele
tipuri de negocieri: 1. cele care urmăresc
încheierea unor tratate militare sau politice; 2.
cele care urmăresc încheierea unor acorduri
economice sau comerciale; 3. cele care
urmăresc încheierea unor protocoale culturale
sau religioase; 4. cele care urmăresc încheierea
unor intelegeri de cooperare.
 Tratativele
La nivel mondial recurgerea la tratative, oferă
avantajului contactului direct, nemijlocit al pârtilor implicate
direct sau prin intermediului unui stat sau organism
internaţional. Prin trăsăturile care le caracterizează şi prin
funcţiile lor, tratativele presupun o susţinută şi perseverentă
activitate de negociere politico-diplomatică, aducând o
contribuţie indiscutabilă la reglementarea paşnică a
diferendelor şi a situaţiilor conflictuale.
Tratativele reprezintă cea mai veche şi cea mai
utilizată procedură pentru soluţionarea paşnica a
diferendelor. Din perioada antică se recunoştea obligaţia de
a recurge la negocieri în probleme litigioase. Colegiul
fetialilor trimitea heralzi care prezentau pretenţiile Romei
celeilalte părţi. În epoca medievală, canonicii şi teologii
purtau discuţii îndelungate cu privire la necesitatea
negocierilor înainte de a se folosi forţa.
 Pentru a ne putea da seama de importanţa ce
revine tratativelor, situate pe primul loc intre
mijloacele de reglementare paşnică, este suficient să
amintim rolul pe care l-au avut în soluţionarea crizei
din Caraibe în 1962, în abordarea problemelor
Ciprului, în disputa privind Iranul de vest în 1962, în
divergenţele indo-pakistaneze, în încheierea
acordului de la Paris privind Vietnamul în 1973, în
negocierile privind securitatea şi cooperarea în
Europa şi adoptarea în 1975, a Actului final al
Conferinţei de la Helsinki.
Toate acestea demonstrează nu numai
însemnatatea, dar şi utilitatea tratativelor, a
negocierilor politico-diplomatice, în soluţionarea pe
cale paşnică a problemelor conflictuale care puteau
genera un conflict armat
 Bunele oficii

Experienţa istorică a demonstrat că bunele oficii au

menirea să reanime tratativele dintre părţile în litigiu.
Bunele oficii îndeplinesc funcţii de: 1) asigurarea unor
modalităţi de comunicare între părţi; 2) realizarea unor
activităţi de explorare şi informare ; 3) transmiterea de
mesaje; 4) punerea la dispoziţie a unor facilitaţi de ordin
material. Declanşarea acestei proceduri are loc din
iniţiativa unui terţ sau la cererea părţilor în conflict.
Oferirea de bune oficii din partea statelor este modul în
care statele contribuie la soluţionarea paşnică a unui
conflict sau a unei stări conflictuale. Pentru a-şi îndeplini
scopurile, în întreaga procedură a bunelor oficii se
recomandă acţionarea cu tact, prudenţă şi moderaţie.
 Medierea
Procedura medierii constă în acţiunea unui
stat, organizaţie internaţională, persoană oficială,
care împreună cu părţile implicate în diferend caută
soluţionarea lui. Pentru o pace durabilă în lume,
medierea trebuie să ocupe un loc important,
îndeplinind următoarele finalităţi: 1. încercarea de
apropiere a poziţiei părţilor; 2. elaborarea de
propuneri pentru soluţionarea diferendului; 3.
asistarea părţilor la negocieri.
Medierea este o procedura utilă, care joacă un
rol important în cadrul unor acţiuni complexe de
reglementare a diferendelor, datorită caracterului său
suplu şi contribuţiei sale la căutarea şi găsirea
soluţiilor de fond la problemele aflate în litigiu.
 Medierea este integrată într-un sistem complex şi
mobil de reglementare paşnică a difrendelor, fie în
cadrul O.N.U., fie pe plan regional, adăugându-se altor
mijloace şi contribuind la soluţionarea paşnică a unor
diferende complexe.
În procesul medierii se intervine în negocieri
modificându-se percepţia şi comportamentul părţilor.
Mediatorului îi revine sarcina complexă de a menţine
unele canale de contact deschise facilitând ralierea
părţilor în conflict.
În practica internaţională, s-a recurs de multe ori
la mediere pentu soluţionarea paşnică a unor litigii ori
situaţii conflictuale, putem aminti în acest sens,
medierile pontificale din anii 1885-1895, in anul 1895,
Germania, Franţa şi Rusia au efectuat o mediere
colectiva între China şi Japonia.
 Într-o negociere, părţile au libertatea de
alegere " a unei soluţii raţionale în conformitate
cu propriile interese şi ţinând seama de cadrul
obiectiv şi de interesele partenerilor". În
alegerea unei soluţii raţionale, trebuie să se ţină
seama de cerinţele principiilor reciprocităţii,
legalităţii, moralităţii, bunei-credinţe, cooperării
în procesul competitiv al negocierii cu
partenerul sau partenerii de negociere
Reciprocitatea este o exigenţă primordială
a oricărui tip de negociere, deoarece: a.
întodeauna se află faţă în faţă partenerii, care
urmăresc obiective proprii, ce sunt imposibil de
atins dacă nu sunt colerate între ele; b.
corelarea intereselor unui partener implică
respectul reciproc; c. raportul dintre parteneri
trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă.
 În cazul în care un partener
încearcă să-şi impună superioritatea în
raporturile cu celalalt partener,
încrederea reciprocă este exclusă.
Principiul negocierilor presupune
"compromisul părţilor", un compromis
care să ducă la "ajustarea şi
adaptarea raţională a obiectivelor
iniţiale ale partenerilor". Intr-o
negociere nu trebuie să existe
câştigători şi pierzători, negocierea
înseamnă luciditate, echilibru,
flexibilitate, având întodeauna
preocuparea de a ajunge la un acord
final, satisfăcător pentru ambele părţi
 Strategii în negocierile politico – dilomatice

În negocierile politico- diplomatice sunt

folosite mai multe tipuri de strategii, mai ales în
funcţie de scopurile urmărite prin negocierea
respectivă. Sunt cunoscute: a. strategiile pentru
dezamorsarea stării conflictuale şi normalizarea
relaţiilor dintre părţi; b. strategiile vizând
încheierea unei înţelegeri de redistributie;
c. strategiile privind crearea de instituţii noi şi
de stipulare a unor obligaţii în sarcina părţilor;
d. strategiile privind extinderea sferei de
aplicare a unor înţelegeri anterioare;
e. strategiile de prelungire a înţelegerilor
convenite anterior între părţi .
Clasificarea tacticilor utilizate în procesul
negocierilor

Cele mai cunoscute clasificări ale

tacticilor negocierilor sunt :
a.tactici ofensive;
b.tactici defensive;
c.tactici mixte, această clasificare fiind
impusă de experienţa acumulată în
procesul negocierilor fiind utilizată în
mod curent.
 Tacticile ofensive presupun menţinerea iniţiativei
de partea echipei de negociatori care le foloseşte.
Aceste tactici includ întrebări legate de obiectul
negocierilor la care cealaltă parte este obligată să
răspundă, neavând cum să evite clarificările care îi sunt
solicitate.
 Tacticile defensive presupun: a. ascultarea atentă
şi cu răbdare a părţii adverse; b. pregătirea
răspunsurilor potrivite la întrebările părţii adverse;
c. contracararea unor acţiuni cu scop de
intimidare (la care recurg partenerii puternici pentru a
obţine avantaje maxime, în cele mai multe cazuri
nejustificate).
 Pe lângă tacticile ofensive şi cele defensive, în
majoritatea covârşitoare a cazurilor fiecare echipă
recurge la tactici mixte, fiind în ofensivă atunci când
împrejurările îi îngăduie şi trecând în defensivă când nu
Tactica acceptării - Acceptarea aparentă
urmăreşte: a. cunoaşterea reacţiei părţii
adverse în cazul în care "i se dă impresia că
propunerea sa a fost acceptată " ceea ce are
un impact important asupra adversarului; b.
obţinerea unor informaţii cât mai complete de
la cealaltă echipă de negociatori, adversarul
având impresia că a reuşit, să se poată lansa
în "precizări pe care altfel "nu le-ar fi făcut".
Echipa care recurge la o asemenea tactică
trebuie să manifeste totuşi , "unele rezerve", să
aibă grijă ca "acceptarea" să rămână în formă
verbală.
Tactica propunerii contrariului - este folosită în
cazul în care se urmăreşte iritarea părţii adverse,
determinând, în unele cazuri, chiar întreruperea
negocierilor, care poate avea consecinţe neplăcute
în cazul în care se urmăreşte continuarea
negocierilor. La o asemenea tactică recurg însă şi
negociatorii care sunt luaţi prin surprindere de o
propunere făcută de partea adversă. La o astfel de
reacţie, partea adversă este obligată sâ-şi
argumenteze propunerea făcută dacă ea se înscrie
în cursul firesc al negocierilor, ceea ce poate duce
la "o clarificare necesară", iar echipa de
negociatori care a făcut "propunerea contrară" şi-
o poate retrage, urmând ca negocierile să fie
reluate.
Tactica falsei oferte - este utilizată mai ales în
negocierile comerciale, urmărindu-se înlăturarea
concurenţei care nu ar putea fi înlăturată pe o altă
cale. Această ofertă are un caracter atractiv,
determinând societăţi comerciale importante să
abandoneze alte negocieri şi să înceapă tratative
cu societatea care a lansat oferta, măsură cu un
important impact comercial în domeniul care face
obiectul negocierilor. Când încep tratativele
comerciale iniţiatorul ofertei "o reformulează",
dezamăgind pe cei care s-au aşteptat la condiţiile
favorabile lansate pe piaţă. O asemenea tactică
elimină concurenţa, dar comportă riscul ca
următoarea ofertă lansată pe piaţă - chiar dacă
este corectă - să nu se mai bucure de credibilitate.
Pierderea credibilităţii pe piaţă este un risc pe care
nu se recomandă să ţi-l asumi "decât atunci când
circumstanţele te obligă".
Conceptul şi noţiunea de diplomaţie preventivă
După cum menţionează autorul american
Michael S. Lund, însuşi termenul diplomaţie
preventivă înseamnă diplomaţie închisă
efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu
scopul de a îndrepta situaţiainternaţională
deteriorată sau folosirea de către Secretarul
General al ONU a bunelor oficii pentru a media
conflictul sau chiar încetarea focului. Din alt
punct de vedere, diplomaţia preventivă este
văzută ca orice efort care opreşte sau limitează
conflictul la orice stadiu, chiar supravegherea
războiului declanşat de la o răspândire mai largă
sau atenuarea distrugerilor posibile în război.
 Diplomaţia tradiţională cuprinde relaţii între state
sau între grupe de state în limitele statelor care sunt puţin
probabile de a deveni violente. Diplomaţia tradiţională se
aplică în cadrul relaţiilor internaţionale ordinare mai mult
sau mai puţin stabile sau la nivel naţional ca proces politic
intern. Obiectivele diplomaţiei tradiţionale sunt menţinerea
de relaţii prieteneşti între state, pregătirea şi petrecerea de
negocieri, promovarea creşterii economiei durabile,
reducerea inegalităţii, promovarea integrării paşnice între
entităţile prezentate.
La mijloc, între diplomaţia de criză şi diplomaţia
tradiţională, conceptual, se află diplomaţia preventivă,
având ca obiect diferendele de o intensitate mai mare
decât în condiţiile diplomaţiei tradiţionale, dar nu aşa de
înaltă ca în caz de criză sau război.
Organizaţii mondiale şi regionale
cu rol în soluţionarea paşnică a
diferendelor internaţionale -
susţinătoare ale diplomaţiei
preventive
 Organizaţia Naţiunilor Unite
La Conferinţa de la San Francisco, din 25 aprilie-25 iuniel945,
la care au luat parte 51 de state, s-a adoptat Carta Naţiunilor
Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.
Scopurile pentru care Organizaţia Naţiunilor Unite a fost
concepută sunt:
 menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fiind îndrituită, în
acest sens, să ia măsuri colective pentru prevenirea şi
înlăturarea ameninţărilor la adresa păcii;
 dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, întemeiate
pe respectarea principiului egalităţii in drepturi a tuturor
statelor;
 realizarea cooperării internaţionale în domeniile economic,
social, cultural sau umanitar, în promovarea si încurajarea
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţii fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
 să fie un centru de armonizare a eforturilor naţiunilor către
atingerea acestor scopuri comune
Raţiunea fundamentală care a stat la baza
constituirii Organizaţiei a fost de a feri
generaţiile viitoare de flagelul războiului, de
soluţionare pe cale paşnică a oricăror
diferende internaţionale. Acest rol poate fi
realizat numai pe calea negocierilor, cu
sprijinul tuturor statelor, pe bază de egalitate,
în special prin Consiliul de Securitate.
Competenţa Consiliului de Securitate in
problemele menţinerii păcii si securităţii
internaţionale se realizează prin dreptul de a
ancheta orice diferend sau orice situaţie care
ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar
putea da naştere unui diferend, în scopul de a
stabili dacă prelungirea diferendului ori
situaţiei ar putea pune in primejdie pacea si
securitatea internaţionala.
Un stat care nu este membru al Naţiunilor
Unite poate atrage atenţia Consiliului de
Securitate sau Adunării Generale asupra
oricărui diferend la care este parte dacă
accepta în prealabil, în privinţa diferendului
arătat, obligaţiile de rezolvare paşnică
prevăzute în Carta.
Consiliul de Securitate are dreptul sa
recomande procedurile de aplanare pe care le
considera necesare, în orice stadiu al
diferendului.
În cazul în care un diferend nu este aplanat
prin mijloacele şi metodele prevăzute în Carta,
este supus atenţiei Consiliului de Securitate
care va hotărî asupra modului de soluţionare,
în conformitate cu prevederile Cartei, sau va
recomanda condiţii de rezolvare pe care le
consideră necesare.
În cazul în care constată ameninţări împotriva păcii,
de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune,
Consiliul de Securitate are obligaţia să facă
recomandări ori să hotărască asupra măsurilor ce
trebuie luate pentru menţinerea sau restabilirea păcii
şi securităţii internaţionale .
Măsurile care trebuiesc luate şi nu includ folosirea
forţei sunt: întrerupera totală sau parţială a relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime,
aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor
mijloace de comunicare; şi ruperea relaţiilor
diplomatice.
În situaţia în care aceste măsuri nu au avut rezultatul
aşteptat, Consiluil de Securitate întreprinde, cu
forţele militare ale membrilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite, orice acţiune pe care o consideră necesara
pentru restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
Organizaţiile regionale au fost
constiutite în vederea dezvoltării
cooperării statelor din zona
respectivă, în spiritul intelegerii şi
respectuluii reciproc, urmărind
consolidarea păcii şi securităţii
internaţionale.
Astfel, s-a constituit Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, Consiliul Europei, Uniunea
Europei Occidentale, Organizaţia
Atlanticului de Nord, Organizaţia
Unităţii Africane, Liga Arabă,
Organizaţia Statelor Americane.
 Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa
Afirmând ca obiectivul fundamental
al statelor este de a contribui la
amelioarea relaţiilor lor mutuale şi
de a asigura condiţii în care
popoarele lor să poată trai în pace,
statele participante la Conferinţa de
la Helsinki din anul 1975, şi-au
exprimat în Actul Final hotărârea de
a depune eforturi pentru a face ca
destinderea să fie un proces
continuu.
 Statele participante au convenit următoarele:

să facă efectiva şi să dea expresie îndatoririi de a se abţine să

recurgă la folosirea forţei sau la ameninţarea cu folosirea ei;
să se abţină de la folosirea forţelor armate, incompatibilă cu
scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite;
să se abţină de la orice manifestare de forţa tinzând să facă
un alt stat partipant să renunţe la exercitarea deplina a
drepturilor sale suverane;
sa se abtina de la orice act de constrângere economica
destinat sa subordoneze propriilor interese exercitarea de
către un alt stat a drepturilor inerente suveranităţii sale;
să ia masuri efective care prin întinderea şi natura lor
constituie etape spre obiectivul final al dezarmării generale;
să promoveze un climat de încredere si de respect între
popoare, în conformitate cu obligaţia de a se abţine de la
propaganda în favoarea razboaielor de agresiune;
să depună toate eforturile pentru a reglementa în mod
exclusiv prin toate mijloacele paşnice orice diferend între
ele;
să se abţină de la orice manifestare care ar putea împiedica
reglementarea paşnică a diferendelor;
 Organizaţia Europei Occidentale

 A fost creata în urma Tratatului de la Bruxelles la

17 martie 1948 sub denumirea de Uniunea
occidentală incluzând 6 state vest-europene. La
23 octombrie 1954 la Paris tratatul iniţial a fost
modificat, iar denumirea a fost înlocuită cu
Uniunea Europei Occidentale.
 Scopul, pentru care a fost creata organizaţia,
este promovarea integrării europene, în plan
politic, iar în plan militar, îndeplinirea obiectivelor
în strânsă colaborare cu N. A. T. O.
 Consiliul Europei

 Consiliul Europei a fost înfiinţata în anul 1949 prin

semnarea tratatului constitutiv de către 10 state
europene, la care, ulterior, au aderat inca 30 de
state.
 Consiliul Europei urmăreşte realizarea unei unităţi
strânse între membrii semnatari, cu scopul
promovării idealurilor de progres si dezvoltare
economica, politica, socială şi cultural-stiintifică.
 Consiliul European a adoptat 170 de tratate,
acorduri şi convenţii în diferite domenii de
activitate, dovedindu-se a fi unul din cele mai
eficiente organisme europene.
 Organizaţia Atlanticului de Nord
 North Atlantic Treaty Organization a fost
creata la 4 aprilie 1949 la Washington. În
baza acestui Tratat, părţile semnatare se
obligau să-şi rezolve diferendele pe cale
paşnică şi să se abţină, în relaţiile lor
internaţionale, de la ameninţarea cu forţa
sau de la folosirea forţei.
 În baza articolului 5 din Tratat, un atac
armat Împotriva unui stat membru este
considerat un atac împotriva tuturor,
urmând să se acţioneze conform articolului
51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
 Organizaţia Unităţii Africane
 A fost creată în urma Conferinţei miniştrilor de externe a
30 de state africane, care a avut loc la Addis-Abeba între
21-25 mai 1963. Cu acest prilej s-a adoptat Carta
Organizaţiei Unităţii Africane, statele participante dând
expresie voinţei lor de a se uni pentru a asigura
bunăstarea popoarelor lor şi a consolida relaţiile dintre
statele lor prin constituirea şi întărirea de instituţii
comune.
 Prin aceasta Carta s-a stipulat:
 întarirea unităţii şi solidarităţii statelor africane sş
malgase;
 coordonarea şi intensificarea cooperării dintre statele
participante;
 apărarea suveranităţii integrităţii teritoriale şi a
independenţei lor;
 abolirea colonialismului pe continentul negru;
 favorizarea cooperării internaţionale în concordanţă cu
Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a
drepturilor omului;
 Liga Statelor Arabe
 La Cairo, în urma Conferinţei care a avut loc in 1945,
cu participarea a 7 state arabe, a luat naştere Liga
Statelor Arabe. Pactul de înfiinţare prevede ca Liga
are drept scop sa asigure, în cadrul fiecărui stat, o
cooperare strânsă în următoarele domenii:
economice şi financiare, vamale, monetare, agricole
şi industriale; comunicaţiile, incusiv cele referitoare
la căile ferate, la drumuri, la aviaţie, la navigaţie, la
poştă şi tegraf; intelectuale; de naţionalitate; sociale;
sanitare;
 Principalul organ al Ligii Arabe, este Consiliul, care
are ca sarcină, stabilirea modalităţilor prin care Liga
va colabora cu organizaţiile internaţionale pentru a
asigura pacea şi securitatea, este îndrituit să
propună bunele sale oficii în orice diferend care
poate duce la război, între două state membre sau
între un stat membru şi un stat terţ.
 Organizaţia Statelor Americane
 Iniţial, organizaţia nu a funcţionat pe baza unui tratat,
abia la Conferinţa din Mexic din 1945 a fost adoptat
Actul de la Chapultepec în care se reglementa
structura, rolul şi funcţiile acestei organizaţii.
 La a IX-a Conferinţa panamericană de la Bogota, s-a
adoptat Carta Organizaţiei Americane. Organizaţia
acţionează pentru:
 intărirea păcii şi securităţii pe continentul american;
 preîntâmpinarea eventualelor cauze ale unor
dificultăţi şi asigurarea soluţionării paşnice a
conflictelor care se pot ivi între statele membre;
 organizarea unor acţiuni comune în caz de
agresiune;
 favorizarea soluţionării problemelor juridice,
politice, economice, sociale şi culturale;
 Carta precizează că preocuparea fundamentală a
statelor membre o reprezintă statornicirea unor
relaţii de colaborare, de întelegere şi buna
convieţuire între toate popoarelor din regiune,
dintre acestea şi celelalte popoare ale lumii.
 Principiile care stau la baza acestei Organizaţii
sunt: dreptul internaţional reprezintă norme de
conduita a statelor în relaţiile lor reciproce;
ordinea internaţională se bazează pe respectul
personalităţii, suveranităţii şi independentei
statelor; buna-credinţă trebuie să guverneze
relaţiile dintre state; solidaritatea statelor
americane şi în alte scopuri pe care le urmăresc;
agresiunea îndreptată împotriva unuia dintre
statele americane reprezintă o agresiune împotriva
tuturor celorlalte state americane.
 Scopul negocierilor - îndepărtarea războaielor

• Din relatările istoriei se releva cu uşurinţa că singura

alternativa la politica de forţa, de agresiune şi război o
reprezintă reprezintă reglementarea paşnică a
diferendelor, prin negocieri. De aici rezulta si obligaţia
statelor de a-si rezolva diferendele prin mijloace
paşnice, astfel încât pacea şi securitatea
internaţională să nu fie puse în pericol.
• În temeiul Cartei Naţiunilor Unite, părţile în orice
diferend a cărui prelungire poate pune în primejdie
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale vor caută,
înainte de toate, să-l soluţioneze prin negociere.
• Recurgerea la mijloace paşnice, negociate în prealabil,
constituie un principiu de bază al relaţiilor
internaţionale, deoarece oferă criteriile şi cadrul
necesar pentru ca statele, cu buna-credinţă şi într-un
spirit de cooperare, să ajungă la o soluţie rapidă şi
echitabilă pe baza dreptului internaţional.
 Practica relaţiilor internaţionale demonstrează ca
menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii
internaţionale presupun soluţionarea oricăror
probleme litigioase dintre state prin mijloace
paşnice, pe cale politică, prin tratative şi negocieri.
 Adoptarea la a XXXVII-a sesiune a Adunării
Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite a
Declaraţiei cu privire la reglementarea paşnică a
diferendelor dintre state, reprezintă un angajament
solemn al tuturor guvernelor, tuturor liderilor
politici de a face totul pentru înlăturarea definitiva
a politicii de forţa, dictat, a dominaţiei şi asupririi
din relaţiile internaţionale şi de a se abţine de la
orice acţiuni de natură a pune în pericol pacea şi
securitatea internaţională.
Această declaraţie, statorniceşte îndatorirea
solemnă a tuturor statelor de a-şi soluţiona
litigiile şi diferendele din relaţiile
internaţionale exclusiv prin mijloace
paşnice. Soluţionarea prin mijloace paşnice
constituie o garanţie a păcii, deoarece:
numai în cazul unui diferend care este
rezolvat prin asemenea mijloace se ajunge
la o reaşezare stabilă a relaţiilor puse în
pericol ca urmare a litigiului apărut; în
cursul unor reglementari paşnice se
realizează apropiera părţilor aflate în
diferend, ca urmare a unei bune înţelegeri a
cauzelor care au generat conflictul;
recurgerea la mijloace paşnice reprezintă o
condiţie majoră a redobândirii încrederii
între cele două părţi;
Istoria a demonstrat ca reglementările impuse prin
mijloace violente au o soarta relativ scurtă, partea
care a fost obligata sa le accepte nu uita şi nu
poate uita nedreptatea care i-a fost făcută.
Opţiunea pentru negocieri constituie dovada că
părţile aflate în litigiu şi-au exprimat ataşamentul
faţă de aceste mijloace, socotind neadecvate
mijloacele bazate pe forţa, presiune şi
constrângere.
Soluţionarea prin negocieri impiedica evoluţiile
negative ale diferendului, fiind de natura sa
prevină deteriorarea sa, spre o stare conflictuală
care pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională. Încheierea procesului de negocieri,
în care diferendul a fost stins, duce la restabilirea
cursului iniţial al relaţiilor dintre părţi, participând
la reorientarea lor pe un drum ascendent.
Soluţionarea prin mijloace paşnice
constituie o garanţie a păcii, deoarece:
numai incazul unui diferend care este
rezolvat prin asemenea mijloace se ajunge
la o reaşezare stabila a relaţiilor puse in
pericol ca urmare a litigiului apărut; in
cursul unor reglementari paşnice se
realizează apropiera pârtilor aflate in
diferend, ca urmare a unei bune înţelegeri a
cauzelor care au generat conflictul;
recurgerea la mijloace paşnice reprezintă o
condiţie majora a redobândirii increderii
intre cele doua părţi;