LITERATURA ANTICĂ GREACĂ

I. Condiţiile istorice şi culturale

1. Începuturile
Elada antică (Grecia din s-e. Europei) = leagăn al
culturii europene. De pe peninsulă şi de pe ţărmul asiatic al
Mării Ionice a început expansiunea coloniilor greceşti, până
în sudul Italiei, insula Sicilia, dar şi în Nord, până la Marea
Neagră (Pontu Euxin= Constanța de azi).

Civilizaţia prehelenică a precedat cultura şi civilizaţia

Eladei. Aceasta s-a dezvoltat, întâi, în Creta, apoi în cetatea
Micenă.
 De aici, cele 2 civilizaţii premărgătoare ale Greciei antice:

a) civilizaţia cretană sau minoică (după numele regelui

Minos, judecător în Infern). Se dezvoltă între milen. al II-lea î.
Chr. și anul1400 î. Chr., când un trib războinic din Nord a
devastat Creta.
b) civilizaţia miceniană (reprezentanţi ei se numeau
Danai). Aceasta a împrumutat trăsăturile civilizaţiei cretane şi a
fost influenţată de Egipt, cu care Creta avea legături pe mare.
Dorienii, alt trib războinic din Nord, i-a împins pe Danai spre
Răsărit.
Acest fapt istoric real este convertit literar în Iliada de
către Homer (Troia sau Ilionul, centrul civilizaţiei troiene, se
află pe ţărmul răsăritean al Mării Ionice).
 Istoria propriu-zisă a Greciei antice
începe cu coborârea spre peninsula Greciei a triburilor invadatoare
din Nord, începând cu mileniul al II-lea î. Chr., peste populaţia
aborigenă - pelasgii.
Peste ei năvălesc mai întâi triburile aheilor (Danai), apoi dorienii şi
eolienii.
Acestea sunt cele 3 mari seminţii ale elenilor. Ele trăiau în
polis-uri – forma statală existentă până la statul macedonean al lui
Alexandru cel Mare (sec. IV î. Chr.).
La început puterea de stat se afla la oliharhi (aristocraţi). Pe
urmă, în unele cetăţi, se instaurează democraţia (puterea poporului).

Urmaşii lui Alexandru cel Mare, diadonii (generalii armatei

macedoniene), îşi împart imperiul. După înfrângerea ligii ateniene şi
distrugerea cetăţii Corint, romanii transformă Grecia/Elada în
provincie romană.
 2. Caracterizare generală.
Umanismul („paideia”) spiritului grec
Izvorul – literatura orală şi mitologia, care este foarte bogată în teme
şi motive şi a constituit sursă de inspiraţie pentru literatura greacă şi,
apoi, pentru cea europeană.

Mitologia greacă este diferită de cele orientale, în primul rând

prin antropomorfism („om”+ „formă”), adică prin apropierea zeilor
de oameni. Totuşi, zeii sunt mai mari, mai puternici şi nemuritori.
 Spritul grec (şi unele constante ale lui ce se regăsesc în
literatură) este caracterizat de
a.-Aristotel în Politica, în funcţie de factorul climatic: grecii sunt mai
isteţi decât orientalii, neinfluenţaţi de religia orientală, fapt ce a dus la
naşterea filosofiei ca o activitate de sine stătătoare. (Amintim însă că
nu doar spiritul grec are capacitatea de teoretizare şi abstarctizare.
Matematica şi geometria egiptenilor şi multiplele sisteme filosofice ale
indienilor și chinezilor demonstrează contrariul).

b.-Arheologul Winckelmann: trăsătura principală a culturii şi

spiritului grec este seninătatea (care se manifestă mai ales în pictrură).

c. -Filosoful F. Nietzsche spune că tragedia, în care se ciocnesc

spiritul apolinic cu cel dionisiac, este dominanta spiritului grec.

(Apollo – zeul Soarelui şi = echilibrul, măsura;

Dyonisos – zeul Vinului şi = extazul, învolburarea).
 Totuşi umannismul rămâne trăsătura esenţială
a spiritului şi literaturii grecilor antici.
Termenul nu înseamnă „filantropie, umanitarism sau
compasiune faţă de oameni”,

ci vine de la grecescul „paideia” („paidos”= copil,

echivalentul latin – humanitas, de unde umanismul),
adică credinţa grecilor că omul este o fiinţă perfectibilă,
că se poate forma prin educaţie.

Deci, pentru greci umannismul este o paideia, adică

„erudiţie şi educaţie pe calea artelor frumoase”. (Aulus
Gellius)
 UMANISMUL, coordonată majoră a spiritului şi literaturii
greceşti,
reapare în literatura latină (epoca clasică),
în Renaştere,
în neoumanismul clasic german (sec. 18 – 19).
În sec. XX, mulţi filosofi vor analiza sensurile umanismului
(Heidegger, Scrisoare despre umanism, de ex.).

!O ultimă precizare: ca şi în toate literaturile vechi, şi în cea

greacă, filosofia, istoria, oratoria, erau incluse în literatură.
Deci anticii, inclusiv grecii, nu au avut intuiţia şi conştiinţa
unei literaturi beletristice/artistice de sine stătătoare.

Această perspectivă asupra literaturii este una modernă.

 Literatura antică greacă promovează omul ca ființă
exemplară, pentru care virtutea supremă e Rațiunea, iar
valorile adiacente sunt BINELE, FRUMOSUL și ADEVĂRUL.
Personajul lit. antice e static, schematic și conturat în
funcție de 2 precepte:
Proporția divină și Vocația eroică.

 
RENAŞTEREA preia modelul de om al Antichităţii clasice şi
propune un ideal de umanitate atât ca spirit, cât şi ca trup, o
figură hiperbolizată, supradimensională, o expresie a forţei.
- Ca spirit omul renascentist e un abis de ştiinţă şi un iubitor de
artă (homo universalis),
- Ca trup, nimic din ce-i omenesc nu-i e străin.
 II. Periodizarea literaturii grecești
Precedată de o serie întreagă de modalităţi epice precum: epigrama,
gnomele şi poemele didactice
1. Perioada homerică/arhaică
– sec. XII – VIII, când se dezvoltă genul epic cu Homer,
părintele poeziei epice și poemele sale, transmise pe cale orală din
generaţie în generaţie, Hesiod, părintele poeziei didactice, cu
Teagonia (relatează despre apariţia lumii şi a zeilor și Munci și zile.
– sec. VII – VI, când apare poezia lirică și fabulele lui
Ezop.

2. Perioada antică – sec. V – IV, cu tragedia, odele lui Pindar,

comediile lui Aristofan și filosofii Socrate, Platon și Aristotel.

3. Perioada elenistică sau a lui Alexandru Macedon. Se dezvoltă

textele filologice în special.
 III. Epicul literaturii greceşti
1. Problema homerică
Despre Homer nu se ştie nimic sigur. Majoritatea
specialiştilor „problemei homerice” sunt de acord că el este
autorul. Există date certe care arată că, în spatele plăsmuirii
artistice reale din epopeile lui Homer, se ascunde o realitate
istorică (ultimul an din războiul troian şi epoca invaziei doriene,
care a condus la migraţia aheilor).
Iar compoziţia logică şi artistică a Iliadei şi Odiseei,
demonstrează că Homer a trăit aievea.
 2. Poemele homerice
lor eÎn pofida faptului că cele două opere ale lui Homer au
fost plăsmuite în perioada de început a literaturii greceşti, ca şi în
pofida împrejurării că între sec. IX (cam când a trăit Homer) şi sec.V
î. Chr. când au circulat pe cale orală, epopeile (specie a genului epic
în versuri, cu multe personaje, intrigă complexă,cu acţiune pe mai
multe planuri, care povesteşte întâmlări eroice, legendare, la care
iau parte şi forţe supranaturale) homerice au o compoziţie
complexă.
Fondul ste constituit din legende miceniene, la care se adaugă
şi unele influenţe orientale.
În Iliada se insistă asupra arhaizării detaliilor de viaţă materială,
concepţiilor, stilului,
iar în Odiseea – autorul modernizează, actualizează aceste detalii.
Iliada. Subiectul:

Test
Adevărata Epopee trebuie să aibă următoarele trăsături specifice:
1. Evenimentul epic care poate fi reprezentat trebuie să fie
înconjurat de starea generală epică a lumii, devenind astfel
totalitate a concepţiei unui popor;
2. Acţiunea epică trebuie să fie purtată nu de o gloată indistinctă, ci
de un individ concret, în jurul căruia este polarizată generalitatea
tuturor celorlalte acţiuni (concretul-universal);
3. Epopeea reprezintă îmbinarea dintre starea generală epică şi
concreteţea unei acţiuni individuale, conţinutul ei este dat deci
de „totalitatea unei lumi în care se produce o acţiune
individuală” (Hegel, Prelegeri de estetică)
Odiseea. Ideea nucleu – motivul călătoriei. Subiectul:

Compoziţional epopeile se deosebesc.

Mulţimea peripeţiilor şi schimbarea continuă a locului unde

se desfăşoară acţiunea narată, conduc la o mai mare complexitate a
Odiseei.
3. Personajele şi perpetuarea lor în literatura universală
Epopeile pun în scenă personaje reprezentative pentru mentalitatea
şi comportarea în 2 perioade istorice diferite.
În Iliada personajele sunt caracterizate sintetic, cu ajutorul epitetelor
ornante („şoimanul Ahile”). De obicei se scoate în evidenţă o singură
trăsătură de caracter a personajului. Agamemnon este mândru,
impulsiv, dar conştient de statutul său de conducător de oşti al aheilor.
Patrocle se avântă imprudent în luptă etc.

Că Homer este mai iscusit în Odiseea se vede şi prin varietate şi mai

buna conturare a personajelor feminine.
Potrivit principiului antropomorfic, atât nimfa Colipso cât şi
vrăjitoarea Circe, sunt, în primul rând, femei îndrăgostite de Ulise.
Nausicaa e o imagine a fecioarei, iar Penelopa – prototipul fidelităţii
conjugale – este o femeie ingenioasă, care se pricepe să-i amâne pe
peţitori. Destrămând noapte pânza pe care o ţesea ziua.
 Cel mai mult autorul se opreşte asupra lui Ahile şi a lui Ulise –
personajele principale.
Ahile, războinicul, este un viteaz cu o conştiinţă tragică. Fiului
zeiţei Tetis şi al muritoruli Peleu i-a fost dat să alegă între o viaţă
lungă, dar obscură şi una scurtă, dar glorioasă. A ales gloria. La
naştere maică-sa la scăldat în apele Styxului, făcându-l invulnerabil
(excepţi a rămas călcâiul de care a fost ţinut la scufundare). Conştiinţa
morţii - pe care o simte apropiată – îl umanizează pe Ahile şi în cele
din urmă restituie cadavrul lui Hector tatălui său, Priam, pentru
înmormântare.

Ulise, călătorul, prototipul ideal al eroului grec, este unul

dintre cele mai complexe personaje ale literaturii Greciei antice.
Ca şi ceilalţi eroi, care au venit să cucerească Troia, este viteaz, dar
are şi isteţime şi ingeniozitate. El se mai evidenţiază prin statornicie şi
prin dorinţa nestăvilită de a reveni acasă.
 4. Iliada şi Odiseea şi personajele lor – modele ale epopeii în
literatura universală ulterioară
Găsim în ele câteva trăsături care caracterizează epica amplă :
eroicul, miraculosul şi mitul, iar pe cale de consecinţă, timpul mitic,
epopeile petrecându-se într-o epocă imemorială. Chiar dacă literatura
latină inventează epopeea istorică, dacă nu e învăluită într-o aură
mitică, reuşita artistică a unei astfel de epopei este ameninţată.

Multe personaje ale epopeilor servesc ca prototipuri pentru alte

personaje din literatura universală. Câteva exemple:
Ahile – în Metamorfozele lui Ovidiu
Elena – în Troienele de Euripide, în sofismele lui Gorgias, în Faust
de Goethe
Ulise – în romanul Ulysses de Joyce (pornind de la motivul
călătoriei, autorul îl aseamănă pe agentul de publicitate, Leopold
Bloom, cu Odiseu, iar cele 18 ore de peregrinări ale sale prin Dublin,
se suprapun călătoriilor din Odiseea).
IV. Hesiod: poemul cosmogonic şi genealogic, şi cel didactic
Hesiod, spre deosebire de Homer, activează într-o epocă mai
paşnică - sf. sec. VIII şi încep. Sec VII î. Chr., adică începutul
colonizărilor. E născut în Boeţia, la poalele muntelui Helicon.
Teagonia – poem cosmogonic şi genealogic. Stă sub influenţa
mitologie eline şi a imnurrilor homerice. Este o dovadă a religiozităţii
autorului. Un poem despre naşterea zeilor.
Structura: invocarea zeilor;
partea I, Catalogul zeilor, cuprinde şi probleme de natură
cosmogonică, privind naşterea universului. La început erea haosul care
devine cosmos cu ajutorul lu Eros, adică al principiului iubirii. Primii
zei erau conduşi de Cronos, care-şi mânca copii. Zeus este cel care
scăpă, îşi ucide tatăl şi îşi instaurează reşedinţa pe muntele Olimp;
partea aII-a, Titanomahia, povesteşte despre titanii care vor
să-l răstoarne pe Zeus şi pe care acesta i-a fulgerat. Aici casim şi
legenda titanului Prometeu care, începând cu tragedia lui Eschil,
Prometeu înlănţuit, reapare des în literatura universală.
Partea a III-a, Terogonia, e a eroilor, oameni puternici şi
Deşi rămâne încă îndatorată mitului, Teagonia face trecerea de la
mitologie la literatură, încercând un început de explicare raţională a
lucrurilor.

Munci şi zile – poem sociogonic, care reflectă o anumită fază a

dezvoltării societăţi greceşti.
Operă ce inaugurează specia literară a poemului didactic, urmat,
mai ales, tot de antici. Cuprinde sfaturi privind muncile agricole.
Este o operă activă, chiar o parte a poemului ar putea fi revendicată
de literatura sapienţială, cuprinzând sfaturi, precum cele despre
vârsta potrivită pentru căsătorie, dar şi reflexii de natură morală.
De la Hesiod în literatura universală vor fi preluate tema lui
Prometeu, ce a cutiei Pandorei şi tema vârstelor omenirii (Hesid
vorbeşte de vărstele de aur, argint, aramă şi fier – cea în care trebuie
să-şi câştige pâine cu sudoarea frunţii; temă reapărută la Lucreţiu,
Ovidiu şi în romanul lui Cervantes).
 V. Poezia lirică – expresie a atitudnii subiective. Direcţii

Deşi stă sub influenţa creaţiei populare, lirismul apare de

timpuriu în literatura greacă. Conştiinţa unui gen liric de sine stătător,
adică teoretizarea sa, însă datează de la sfărşitul epocii elenistice (sec.
I î. Chr.). Această întârziere a fost pentru că multă vreme liricul a fost
împletit cu melosul (melodia), iar numele genului vine de la liră,
instrument cu care se acompaniau poeţii.
Totuşi, speciile genului liric sunt de timpuriu numeroase şi
servesc drept modele pentru literatura universală, mai ales cea
europeană.
Lirica greacă nu are rimă, accentul căzând pe ritm şi metrică,
pe alternarea dintre silabele lungi şi cele scurte, care a condus la
unitatea metrică numită picior, precum iambul, troheul, dactilul,
principalele forme metrice în care a fost scrisă poezia elină/elenă.
a) Lirica corală. Sec VII-V î Chr.. Reprezentanţi – Terpandru şi
Alcman. De la ei s-au păstrat doar fragmente.

Cel mai important este Pindar,(520-422 î. Chr.) şi unul dintre cei

mai importanţi poeţi ai Greciei antice. Este şi reprezentant al liricii
monodice.
A compus ode, peanuri (cântece de victorie), partenee,
ditiramburi, care s-au păstrat doar în parte.
Sursa sa de inspiraţie sunt mitologia greacă, legendele locale,
influenţele orfice şi pitagoreice.
Idealul poetic spre care tindea Pindar era măreţia, măreţia
sentimentelor.
El insista asupra relatărilor care frapează şi emoţionează.
b) Lirica monodică. Exprimă elementul subiectiv- esenţa
lirismului.
Speciile ei: 1. Elegia, cu conţinut social, etico-filosofic şi
erudită.
2. Oda, reprezentată de Alceu şi Safo, membri ai şcolii
eolice de pe insula Lesbos.
Safo a scris şi cântece de nuntă, sau epitalamuri. Cunoscută
este Oda Afroditei.
3. Anacreon – cel mai reprezentativ pentru această lirică. A
trăit pe la mijlocul sec. VI Î. Chr. A scris pe insula Samos, la
curtea lui Polocrate şi are vreo 35 de cărţi. Deşi a scris şi poezii
cu un conţinut eroic, elementele predominante ale liricii sale
sunt erotismul şi cântecul bahic.
c) Lirica erudită (alexandrină). Se dezvoltă în perioada elenistică,
sec. III î. Chr.
Trăsături: se inspiră din lirica anterioară; e o poezie savantă,
inaccesibilă publicului larg; se îndreaptă spre descrierea naturii,
adică este o poezie peizagistică.
Important este Calimach (315-240 î. Chr.), întemeietorul, în
poezie, al curentului alexandrin (după numele oraşului Alexandria).
El scrie o poezie concisă şi elegantă, este împotriva poemelor
ample pe care le consideră caduce. Inspirându-se din Mitologie, scrie
Imnurile lui Apolo şi cartea de legende mitologice, Originea. Mai
amintim şi poemul curtean, Cosiţa Berenicei.
 d) Idila, poezia bucolică – Teocrit. Scrisă în epoca elenistică,
în Sicilia.
Poeme de întindere mică, care se petrec în natură.
Teocrit (315 – 250 î. Chr., Siracuza), fiind împotriva poeziei
alexandrine (una impregnată de erudiţie şi mitologie), crează idila
ca specie literară, unde elogiază viaţa simplă de la ţară, în contrast
cu tumultul oraşului. Este o poezie plină de optimism. Personajele
sunt păstori, de aici şi numele de poezie bucolică sau pastorală.

e) Romanul pastoral. Deşi aparţine genului epic, după

conţinut, îl apropiem de poezia bucolică cu personaje păstori şi
acţiune la ţară.
Capul de serie al acestei specii este romanul lui Longos, Dafnis
şi Cloe. Trama narativă, foarte simplă, istoriseşte naşterea
sentimentului iubirii în inimile unor adolescenţi.
 VI. Teatrul antic grec. Tragedia. Comedia
Pe la mijl. sec. al VI-lea î. H. la Atena apare un fenomen
literar/cultural nou, Teatrul (targedia și comedia), cu origine în
serbările în cinstea zeului Dionysos (livezilor, viilor, ogoarelor).
Vorbim de epoca lui Pisistrate când se sărbătoreau „Dionisiile mari” în
luna martie, unde corul cânta ditirambi. Așa apare tragedia
(teoretizată de Aristotel în Poetica), ale cărei baze se pun în 534.

Tragedia împrumută subiectele din mitologie și Homer, dar în

realitate reflectă gândurile societății ateniene.
Comedia își are originea în farsa populară. Vizează viața politică,
socială și intelectuală a epocii (veacul V).
Acum vechile mituri despre eroi nu mai sunt povestite, ci sunt
prezentate sub formă de tragedii și comedii.
Genul dramatic se axează pe coliziunea/conflict tragică a
personajelor eroice și pe finalul tragic și patetic al coliziunii. Aristotel
spune că eroul tragic este purtătorul valorilor colective.
 Tragedia
Scena, orchestra, amfiteatrul
Satirii și silinii purtau măști de țap.
Corul este actorul colectiv.
Corifeul sau coregul
Actor/ jocul actoricesc și personajele (ființe superioare/eroi)
Mitologie/ legendă
Destin/moyra
Vină tragică cu intenție și fără.
Dialogul și rolul său
Estradă/scenă
Surse de inspirație
Spectacol
Funcția educativă a tragediei.
După Aristotel, tragedia are următoarele caracteristici:
Nașterea și trăsăturile comediei:
Influențe: Eschil: Ennius, Seneca, Hugo, Shelly
Sofocle: toată dramaturgia ulterioară, latinii, Renașterea, Clasicismul
 
Genul dramatic se axează pe coliziunea/conflict tragică a
personajelor eroice și pe finalul tragic și patetic al coliziunii.
Aristotel spune că eroul tragic este purtătorul valorilor
colective.
Orchestra – un spatiu semicircular sau de două treimi
dintr-un cerc, in mijloc; in care evolua corul; intr-o parte se
afla altarul zeului Dionysos;
Parodoi - doua deschideri laterale de cele doua parti ale
orechestrei; prin care intrau coreutii;
Proscenium – o platforma inalta in partea orchestrei
opusa arcului de cerc; rezervata jocului actorilor;
Scena - in spatele prosceniumului; in care se pastra
recuzita si se imbracau actorii;
Amfiteatrul – in jurul semicercului; rezervat publicului.
 Piesele teatrului antic grecesc au un cor care oferea o varietate
de informații care ajutau publicul să înțeleagă spectacolul. Corul
comenta temele piesei și, după A. W. Schlegel, arăta cum ar trebui să
reacționeze publicul la dramele petrecute pe scenă. Potrivit lui
Schlegel, corul este „spectatorul ideal” și transmite spectatorului real
„o expresie lirică și muzicală a propriilor emoții și îl înalță în zona
de contemplare”. În multe piese, corul dezvăluia publicului ceea ce
personajele principale nu puteau rosti (secretele sau temerile
ascunse). Corul prezenta de multe ori perspectivele celorlalte
personaje.
Unii cercetători literari au susținut că și corul ar trebui să fie
considerat un actor. În opinia lor Sofocle îi este superior
lui Euripide în ceea ce privește scrierea porțiunilor interpretate de
cor.
 Dintre cei doi, Sofocle a câștigat mai multe concursuri
dramatice. Pasajele sale corale sunt mai relevante pentru acțiune și
mai integrate în tragedii, în timp ce corurile euripidiene au o mai
mică legătură cu intriga și sunt adesea spectatoare.
Aristotel a declarat în Poetica:
„Corul trebuie să fie privit ca unul dintre actori; el trebuie să fie o
parte integrantă a întregului și să ia parte la acțiune, nu în felul lui
Euripide, ci în cel al lui Sofocle.”
Corul reprezintă pe scenă populația generală a povestirii, în
contrast cu multe dintre temele pieselor antice grecești care tindeau
să fie despre eroi, zei și zeițe.
Membrii corului aveau adesea același sex cu personajul
principal. În Agamemnon a lui Eschil corul era alcătuit din bărbați
în vârstă din Argos, în Bacantele lui Euripide erau format dintr-un
grup de bacante din est, iar în Electra lui Sofocle corul reprezintă
femeile din Argos. Cu toate acestea, corul din Eumenidele lui Eschil
este format din Furiile răzbunătoare.
 Eschil și grandiosul eroism uman – ideile dominante sunt
fatalitatea și gelozia zeilor răzbunați împotriva victimelor lor.
Tragediile lui Eschil Perşii, Oreste, Prometeu, Cei şapte contra Tebei
Sofocle și elevatul idealism moral, apropiat de gândirea scepticilor
și a sofiștilor, sceptic față de religie, nu crede în eroism – lupta
personajelor cu pasiunile lor. Sofocle este autorul a 123 de opere,
dintre care 7 au ajuns până la noi (Oedip rege, Electra, Antigona ş.a.).
Euripide și personaje dominate de pasiune. Cauzele faptelor
oamenilor sunt căutate în ei înșiși. Opera lui Euripide reprezintă o
nouă concepţie asupra tragediei, ale cărei personaje sunt dominate de
pasiune. Tragediile Medeea, Troienele, Ifigenia în Taurida dau dovadă
de mare realism şi caută cauzele faptelor omului în el însuşi.

Tragedia greacă împrumută subiectele sale din mitologie şi

poemele homerice, dar în realitate reflectă gândurile şi grijile
societăţi ateniene.
 Aristofan – al 4 dramaturg important, părintele comediei.

Comedia
greacă reprezintă un alt gen de spectacol teatral care îşi are originea
în farsa populară. Comediile apărute în secolul al V-lea î.Hr. vizează
în principal viaţa politică, socială şi intelectuală a epocii. Cel mai de
seamă reprezentant al comediei greceşti a fost Aristofan (445 – 387
î.Hr.), autor a 40 de lucrări din care s-au păstrat doar 11, printre care
Viespile, Păsările, Pacea, Norii. Comediile sale au un caracter politic,
ridiculizând democraţia ateniană, pe cei bogaţi, care puneau la cale
declanşarea războaielor, pe falşii democraţi, moravurile societăţii etc.