PSIHIATRIE

Note de curs
 BIBLIOGRAFIE
 

1. Predescu, V.- Psihiatrie, vol I,II, Ed. Medicală,1996

2. Ionescu, G.-Psihiatrie clinică, Ed. Medicală, 2002

3. Romilă,A.-Psihiatrie clinică, Ed.Medicală,2001

4. Gabriela Marian -Semiologie psihiatrică, Editura Tritonic, 2009

5. Gabriela Marian -Psihiatrie – Note de curs pentru studenţii la medicină şi asistenţă medicală,

Editura Tehnoplast Company S.R.L., Bucureşti, 2009

6. Sadock B.J, Sadock V., 2009, Kaplan&Sadock’ Comprehensive Textbook of Psychiatry, 9th ed.,

Vol.I, II, Lippincott Williams&Wilkins, Baltimore

7. DSM-IV revizuit, 2004, Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, Asociaţia

psihiatrilor liberi din România, Bucureşti.

8. DSM -5, American Psychiatric Association, 2013

9. Prelipceanu Dan, Psihiatrie Clinica, Ed. Medicala, 2019

TEMATICA
• SEMIOLOGIE PSIHIATRICĂ

• SINDROAME CLINICE PSIHIATRICE

• TULBURARI DE PERSONALITATE

• TULBURARI PSIHOTICE

• TULBURARI DE DISPOZITIE

• TULBURARILE ANXIOASE

• TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVA SI TULBURARI INRUDITE

• TULBURARI PSIHICE LEGATE DE CONSUMUL DE SUBSTANTE

• DEMENTE
 CLASIFICARE PROCESE PSIHICE
1. Procese cognitive senzoriale
   a. Senzații și percepții
   b. Reprezentările
2. Procese cognitive superioare
   a. Gândirea
   b. Memoria
   c. Imginația
3. Procese reglatorii
  a. Motivația
  b. Afectivitatea
  c. Voința
  d. Atenția
 SEMIOLOGIE PSIHIATRICĂ 

• PERCEPŢIA
• ATENTIA, MEMORIA
• GANDIREA, LIMBAJUL, IMAGINATIA
• AFECTIVITATEA
• INSTINCTELE
• VOINTA
• ACTIVITATEA
• CONSTIINTA

TULBURARI
PSIHOPATOLOGICE
 SINDROMOLOGIE
1. Acuta (reactiva) - durata scurta, fiind fugace şi reversibile
2. Cronica (sindromologie de dezvoltare sau procesuala) - durabila şi adesea
parţial reversibila, coeficientul de ireversibilitate purtând numele de defect
 Sindromul psihopatic
 Sindromul nevrotic
 Sindromul depresiv
 Sindromul maniacal
 Sindromul de agitaţie psiho-motorie
 Atacul de panică
 Sindromul disociativ
 Sindromul conversiv
 Sindromul hipocondriac
 Sindromul psihotic
 Sindromul catatonic
 Sindromul de automatism mintal Kandinski – Clérambault
 Sindromul deteriorativ
 TULBURARI DE PERSONALITATE

Clasificarea DSM-IV TR/ DSM V:

 Cluster A: paranoida, schizoida, schizotipala –
clusterul ciudat, excentric
 Cluster B: antisociala, borderline, histrionica,
narcisica - cluster dramatic, emotional
 Cluster C: evitanta, dependenta, obsesiv-compulsiva -
cluster anxios, temator
 NOSOLOGIE PSIHIATRICA
Diagnostic multiaxial
Axa I – DIAGNOSTICE PSIHIATRICE
Axa II – TULBURARI DE PERSONALITATE SI/SAU RETARD
MENTAL
Axa III – BOLI SOMATICE
Axa IV – FACTORI PSIHOSOCIALI
Axa V – SCOR GAFS (FUNCTIONARE GLOBALA)
 TULBURARI PSIHIATRICE
TULBURĂRI PSIHOTICE – SCHIZOFRENIA SI TULBURARI DE SCPECTRU (TULBURAREA
SCHIZOFRENIFORMĂ, TULBURAREA PSIHOTICĂ SCURTĂ, TULBURAREA SCHIZOAFECTIVA,
TULBURAREA DELIRANTA PERSISTENTA (PARANOIA), TULBURAREA DELIRANTA INDUSA
(FOLIE A DEUX)
TULBURARI DE DISPOZITIE – EPISOADE AFECTIVE MAJORE, TULBURAREA DEPRESIVA
RECURENTA, TULBURAREA AFECTIVA BIPOLARA, TULBURAREA DE ADAPTARE
TULBURARILE ANXIOASE - TULBURAREA DE PANICA, AGORAFOBIA, TULBURAREA DE
ANXIETATE SOCIALA, FOBII SPECIFICE, TULBURAREA ANXIOASA GENERALIZATA,
TULBURAREA PRIN ANXIETATE DE SEPARARE, MUTISMUL SELECTIV; PTSD, TULBURAREA
ACUTA DE STRESS (ultimele 2 incadrate in tulburari legate de traume si stress )
TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVA SI TULBURARI INRUDITE (TOC, TULBURAREA
DISMORFICA CORPORALA, COLECTIONARISMUL, TRICOTILOMANIA, TULBURAREA PRIN
ESCORIERE (skin-picking)(dermatilomania), TOC SI TULBURARI INRUDITE INDUSE
MEDICAMENTOS, TOC SI TULBURARI INRUDITE INDUSE DE O CONDITIE MEDICALA
GENERALA, ALTE TULBURARI DE SPECTRU OBSESIV-COMPULSIV SPECIFICATE SAU
NESPECIFICATE (ex. tulburarea prin comportament repetitiv centrat pe propriul corp,
gelozia obsesiva)
TULBURARI PSIHICE LEGATE DE CONSUMUL DE SUBSTANTE
DEMENTE
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

• Psihiatria este specialitatea medicală care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea,

tratamentul şi reabilitarea persoanelor cu tulburări mintale. Noţiunea de psihiatrie
a fost introdusă în terminologia medicală în 1808 de medicul german Johann Reill
din Halle(iniţial „Psychiaterie”, devenită mai târziu „Psychiatrie”). Din punct de
vedere etimologic cuvântul psihiatrie provine din limba greaca- psyché ( spirit,
suflet) şi iatros (vindecător), altfel spus, tămăduitor al sufletului.
• Psihiatrul francez Henry Ey (1900-1977) definea psihiatria drept „ramură a
medicinei care are ca obiect patologia vieţii de relaţie la nivelul asigurării
autonomiei şi adaptării omului în condiţiile propriei existenţe.”
• Psihiatria - nod de legătură cu toate celelalte ramuri medicale, dar se intersectează
pe arii nedefinite cu domeniul antropologiei, geneticii şi psihosocialului,
ramificându-se în evoluţia sa în numeroase subspecialităţi (psihiatrie generală, de
urgenţă, gerontopsihiatrie, psihiatria copilului şi adolescentului, judiciară,
interculturală, socială etc).

• Psihiatria deţine o poziţie specială în cadrul ştiinţelor medicale pentru că, deşi are
în comun cu ele studiul organismului uman bolnav, spre deosebire de ele psihiatria
se ocupă de tulburarea funcţiilor psihice al căror determinism depăşeşte explicaţia
biologică pe care o poate furniza studiul creierului prin metode ştiinţifice.
Întelegerea acestui determinism este legată de asimilarea disciplinelor care
demonstrează ce este omul din punct de vedere social, care este rolul societăţii în
formarea conştiinţei, caracterului şi personalităţii umane pentru a putea descifra
dimensiunea factorilor sociali în determinarea stărilor psihopatologice, în evoluţia
lor şi apoi în resocializarea suferindului psihic.
• Dupa al 2-lea razboi mondial, o dată cu progresele făcute în cercetările clinice,
terapeutice şi de laborator psihiatria capătă tot mai mult un caracter biologic.
Psihofarmacologia devine parte integranta a psihiatriei, după ce Otto Loewi descoperă
primul neurotransmitator, acetilcolina. Introducerea cu succes a primului neuroleptic,
clorpromazina, în tratamentul schizofreniei (1952) de către Jean Delay şi Pierre
Deniker, a revoluţionat tratamentul acestei boli, la fel precum terapia cu carbonat de
litiu (1948) a reuşit să ducă la remisiune cazurile de psihoza maniaco-depresiva.
Recunoaşterea intervenţiei factorilor psiho-sociali în apariţia unor tulburări psihice
dinamice a condus la reevaluarea psihoterapiei ca medotă de tratament în cazuri
selecţionate.

• Prin introducerea sistemului ICD-10 de către "Organizaţia Mondială a Sănătăţii" (World

Health Organization) în anul 1992, un sistem de clasificare standardizat cu aplicare
mondială sau sistemul DSM-IV al "Asociaţiei Psihiatrice Americane" (American
Psychiatric Association), folosit mai ales în cercetarea psihologică sau psihiatrică,
înţelegerea bolilor psihice capătă o nouă dimensiune.
 ALFABETUL PSIHIATRIEI
Simptom, semn, semiologie - definitii
• Termenul de simptom provine din grecescul σύμπτωμα, "accident, nenorocire” şi
reprezintă o indepărtare de la funcţionarea sau simţirea normală observată de pacient şi
indicând prezenţa unei anormalităţi sau unei boli. Un simptom poate fi definit, aşadar, ca
o acuză resimţită de pacient şi imposibil de detectat şi măsurat din exterior de către
altcineva. Este strict subiectiv, spre deosebire de semn, fenomen care poate fi observat
din exterior de către medic sau de către o altă persoană. O aceeaşi caracteristică poate
fi, însă, relatată atât de pacient, cât şi observată de medic, reprezentând în acelaşi timp şi
semn şi simptom. Diferenţierea semnului de simptom depinde în exclusivitate de
observator.
• Termenul de semiologie provine din grecescul semeiotics (σημειωτικός, semeiotikos, un
interpret al semnelor) şi a fost pentru prima dată utilizat de englezul Henry Stubbes (1670)
într-un sens foarte precis pentru a indica ramura medicinei legată de interpretarea
semnelor.
• Semiologia psihiatrică se ocupă cu “studiul simptomatologiei bolilor psihice, stabilind
condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor mentale, ca şi caracterul
lor particular, în funcţie de boala psihică sau somatică în cadrul căreia apar” (V. Predescu,
1989).
Importanţa recunoaşterii simptomelor psihiatrice
• În psihiatrie simptomul psihic nu reprezintă doar o tulburare a unei funcţii psihice, ci este
semnul unei stări de boală, având aspecte particulare generate de procesul patologic
cauzal.

• Simptomele psihice pot fi clasificate după natura procesului patologic subiacent în:
funcţionale şi organice, dupa extinderea lor in: locale şi generale, iar după dinamica lor în -
simptome reversibile şi ireversibile.

• Recunoaşterea simptomelor psihice pe baza analizei exhaustive a funcţiilor psihice,

aprecierea intensităţii lor (nevrotice, psihotice, datorate nedezvoltarii, deteriorative),
urmărirea acestora în dinamică, pot constitui criterii importante pentru orientarea
diagnostică, aprecierea eficienţei intervenţiilor terapeutice şi pentru prognosticul pe
termen scurt şi lung al bolii respective.
 NOŢIUNI FUNDAMENTALE DESPRE PSIHICUL UMAN

• În funcţie de gradul de complexitate cu care reflectă realitatea, procesele psihice pot fi

sistematizate în:
1.Procese cognitive (de cunoaştere directă şi indirectă): senzaţii, percepţii, atenţia, memoria,
gândirea, limbajul şi imaginaţia;
2.Procese afective şi trebuinţe, care stabilesc raportul subiectiv între individ şi realitatea
obiectivă;
3.Voinţa şi activitatea ca procese prin care se realizează acţiunile deliberate, în conformitate
cu scopurile stabilite în mod conştient.
• Sistemul psihic uman deţine, pe lângă componentele primare, prezente şi la animale,
componente proprii numai lui, de genul proceselor secundare superioare: gândirea logică,
bazată pe principiul generalizării, abstractizării şi formalizării, imaginaţia creatoare,
memoria istorica, limbajul articulat, funcţia decizională, voinţa deliberativă, motivaţia
socioculturală, funcţia axiologică, emoţiile şi sentimentele superioare de ordin estetic şi
sociomoral, trasături caracteriale complexe, structuri aptitudinale de execuţie şi creaţie.
• Diferitele procese psihice sunt integrate şi particularizate la nivelul şi în raport cu trăsăturile
individuale ale funcţiilor de sinteză – temperament, caracter, intelect şi personalitate.
• Analiza pe componente a vieţii psihice este necesară pentru că demonstrează
faptul că gradul şi nivelul de elaborare, organizare şi funcţionare a psihicului
nostru în ansamblu depinde de gradul şi nivelul de elaborare, organizare şi
funcţionare a componentelor de bază care-l alcătuiesc. Nu se poate vorbi de o
organizare psihică optimă şi eficientă din punct de vedere adaptativ, dacă una
dintre aceste componente rămâne la un nivel inferior de dezvoltare-integrare
sau dacă este atinsă de o tulburare patologică.
• Studiul şi cunoaşterea componentelor psihicului uman pe continuumul între
normalitate şi patologic, precum şi identificarea cu acurateţe a simptomelor
psihopatologice (instrumente importante pentru diagnosticul psihiatric), ne
furnizează datele necesare pentru fundamentarea şi coordonarea intervenţiilor de
optimizare şi corecţie terapeutică, particularizate la fiecare subiect.
 FUNCTII PSIHICE

Senzaţia
• model informaţional-cognitiv cu structura cea mai simplă, unidimensională,
cuprinzând date despre însuşiri singulare ale obiectelor-stimul, care acţionează
direct asupra receptorilor periferici. Numai pe baza datelor furnizate de senzaţii
devin posibile formarea şi dezvoltarea în ontogeneză a celorlalte procese psihice, de
nivel calitativ superior – percepţia, reprezentarea, gândirea, imaginaţia, memoria.
Percepţia
• Actul perceptiv se desfăşoară în anumite limite spaţiale şi într-un anumit interval de
timp, percepţia realizând astfel nu numai imaginea ansamblului însuşirilor, ci şi a
raporturilor spaţio-temporale. Dinamica actului perceptiv se remodelează după
dinamica gândirii, aşa cum şi dinamica gândirii se modulează după datele şi
conţinuturile informaţionale furnizate de percepţie. Desfăşurarea actului perceptiv la
om este mediată şi integrată verbal, cuvântul îndeplinind atât funcţia de reglare a
schemelor de explorare-extragere, cât şi funcţia de obiectivare-fixare a imaginii finale
(codificare simbolic-semantică).
Atenţia
• definită ca acel proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă
a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale specifice în raport
cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de
eficienţă adaptativă. (M.Golu, 2004). Atenţia este o stare de pregătire psihofiziologică
generală care se conturează în cadrul stării de veghe şi care face posibilă declanşarea
unui proces psihic conştient de percepţie, de memorare, de reproducere, de gândire
sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii în plan extern.

Memoria
• Proces psihic al orientării retrospective, realizat prin fixare, conservare şi evocare
• oglindeşte experienţa anterioară şi constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei.
Memoria este cea care permite fixarea şi reactualizarea imaginilor senzoriale şi a
conţinuturilor ideative, dar participă şi la desfăşurarea proceselor afective, făcând
aşadar legătura între ce a fost perceput, gândit şi trăit, atât la un moment dat
(asigură continuitatea conştiinţei), cât şi în secţiune longitudinală (conferă stabilitate
personalităţii), de către individ.
Gândirea
• definită ca reflectare subiectivă (reproducerea, dar şi reconstrucţia pe plan intern a
realului), în forma ideală, mijlocită (pe baza informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii,
memoria de lungă durată) a proprietăţilor generale, esenţiale, necesare ale obiectelor şi
fenomenelor externe şi ale relaţiilor legice dintre acestea (M.Golu, 2004).
• Activitatea cognitivă orientează subiectul în situaţii de viaţă, modulându-i
comportamentul. Procesul de construcţie ideativă implică aşa-numitele „operaţii ale
gândirii” (analiza, sinteza, comparaţia, absractizarea, generalizarea, concretizarea), prin
care gândirea realizează ceea ce este specific şi inedit, cunoaşterea, prin confruntarea
dintre ceea ce este achiziţionat şi cunoscut şi informaţia nouă.

• Apariţia limbajului articulat este un factor esenţial al trecerii de la animalitate la

umanitate, cuvântul impunându-se ca suport şi mediator principal al dezvoltării psihice a
omului, atât în plan istoric, cât şi în plan ontogenetic individual. Limbajul reprezintă
modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel individual. Prin
funcţia sa cognitivă, limbajul se apropie şi fuzionează cu gândirea, iar prin funcţia sa
comunicativă, el transmite informaţii şi stimulează acţiuni. Fixarea în cuvânt a
produselor activităţii psihice specifice (percepţie, reprezentare, gândire, procese afective,
motivaţii etc.) devine o caracteristică esenţială a funcţionării creierului uman.
Imaginaţia
• este un proces psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi ideilor în
scopul făuririi unor noi imagini şi idei (V. Predescu, 1989). Spre deosebire de reprezentare
care expune conştiinţei imagini deja constituite, imaginaţia este prin excelenţă un proces de
generare mai mult sau mai puţin activă şi intenţionată a imaginilor şi de articulare a lor în
diferite moduri. Imaginaţia este influenţată de gândire în ceea ce priveşte structurarea
succesiunii transformărilor în vederea obţinerii unui produs final cu sens mai mult sau mai
puţin inteligibil, după cum ea reprezintă şi o premiză şi o sursă de alimentare a gândirii.
• Fiind expresia unui activism intern al psihicului uman, imaginaţia devine acea acţiune a
subiectului de organizare a unei lumi ajustate la nevoile şi aspiraţiile lui, care să-i permită să
înfrunte încercările dramatice pe care i le pregăteşte existenţa cotidiană. G.Durand subliniază
faptul că imaginarul îndeplineşte un rol general de echilibrare antropologică, fiind în acelaşi
timp, compensatoriu şi prospectiv, suplinind golurile în cunoaştere, acţiune sau trăire.
Procesele afective
• reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de situaţiile de viaţă, faţă de
realitatea înconjurătoare în general.
• Cu toate că raţionaliştii au încercat s-o discrediteze atribuindu-i un rol dezorganizator al
vieţii şi activităţii cotidiene, această componentă a psihicului uman s-a dezvoltat şi
diversificat de-a lungul istoriei umanităţii, dezvoltarea şi maturizarea afectivă fiind
indicatori esenţiali ai devenirii şi integrării sistemului personalităţii.
• În schema organizării psihicului uman afectivitatea se interpune între motivaţie şi cogniţie
interferând în acelaşi timp cu amândouă.
 În raport cu motivaţia ea traduce în exterior, prin emoţii şi stări dispoziţionale cu conţinut
negativ, orice trebuinţă care se cere satisfăcută, după cum satisfacerea oricărei trebuinţe
se însoţeşte şi este urmată de o trăire emoţională de semn pozitiv.
 În raport cu cogniţia, afectivitatea are rolul de mediator între reprezentarea mentală a
obiectului şi aspiraţiile şi nevoile subiectului, contribuind la stabilirea şi selectarea
semnificaţiilor situaţiilor externe. Astfel că prezenţa şi dezvoltarea afectivităţii sunt impuse
de motivaţie şi de cogniţie, ca verigi bazale ale comportamentelor adaptative, orientate
către scop.
Motivaţia
• desemnează „ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ” (Sillamy,
1996) sau „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite,
conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”
(Rosca, 1978).
• Într-o accepţiune mai restransă, motivaţia este definită ca „o formă specifică de reflectare
psihică prin care se semnalează mecanismelor centrale de comandă-control ale sistemului
personalităţii, o oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un deficit substanţial-energetic-
informaţional sau o necesitate care trebuie satisfăcută” (Golu, 2003).
• Motivaţia transformă fiinţa umană dintr-un simplu receptacul al influenţelor externe, în subiect
activ şi selectiv, cu un determinism intern propriu în alegerea şi declanşarea acţiunilor şi
comportamentelor.
• Motivaţia poate fi considerată ca o lege generală de organizare şi funcţionare a întregului
sistem psihic uman, ea operând distincţia necesară între plăcut-neplăcut, bun-rău, util-inutil.
Toate celelalte procese psihice - percepţia, gândirea, memoria, voinţa, precum şi componentele
caracterială şi aptitudinală ale personalităţii sunt subordonate legii motivaţiei, conţinutul lor
dezvăluind semnificaţia şi valenţele „motivaţionale”ale obiectelor şi fenomenelor din jur.
• Voinţa este funcţia psihică prin care se realizează trecerea conştientă de la o idee sau de
la un raţionament la o activitate sau la inhibiţia unei activităţi, în vederea realizării unui
anumit scop. Forţa voliţională este stimulată de conţinutul emoţional al psihicului uman,
care constituie suportul dinamico-energetic al ei. Toate actele voliţionale normale, cât şi
cele psihopatologice sunt astfel în relaţie strânsă cu afectivitatea, iar la baza actelor
voliţionale şi emoţionale se află tensiunea motivaţională. Pe lângă voinţa activă,
mobilizatoare, necesară depăşirii obstacolelor, se descrie voinţa pasivă, de inhibare a unor
tendinţe impulsive, de frânare a unor acţiuni cu consecinţe reprobabile. Aceasta din urmă
constituie expresia unei înalte conştientizări şi edifică o personalitate bine conturată,
pentru ca lupta cu noi înşine este mai încordată şi mai dramatică decât cu situaţiile externe.
Formarea şi dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar sunt impuse şi de necesitatea
racordării comportamentului propriu la exigenţele sociale.

• Activitatea reprezintă un mod fundamental de relaţionare şi echilibrare a omului cu mediul

său specific de viaţă. Din punct de vedere psihologic, în activitate are loc interacţiunea şi
integrarea specifică a proceselor psihice cognitive, afective, voliţionale, a atenţiei şi a
limbajului.