CURS 3 PSIHIATRIE

PERCEPŢIA ŞI TULBURĂRILE EI
Senzaţia este un act psihic primar, elementar, monomodal ce realizează imaginea singulară
a unei însuşiri a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare.
Particularităţile senzaţiilor
1. modalitatea - orice senzaţie specifică este produsă de un anumit stimul şi se încadrează
într-o anumită categorie: vizuală, auditivă etc.
2. reflectarea-designarea - orice senzaţie are un conţinut reflectoriu specific şi desemnează
informaţional o anumită însuşire (dimensiune) a stimuluilui extern.
3. referenţialitatea - orice senzaţie ne relaţionează şi ne raportează la lumea externă,
îndeplinind o funcţie de cunoaştere.
4. instrumentalitatea-reglarea - orice senzaţie poate comanda şi regla reacţii
comportamentale adaptative ale subiectului la o însuşire sau alta a diverşilor stimuli modali
din afară.
5. intensitatea - orice senzaţie are o forţă mai mare sau mai mică, generând din partea
subiectului răspunsuri corespunzătoare: foarte puternic, puternic, moderat, slab, foarte
slab.
6. durata - orice senzaţie are o anumită persistenţă în timp, corespunzătoare duratei de
acţiune a stimulului.
7. diversitatea modală - în interiorul fiecărei clase mari de senzaţii se diferenţiază calităţi
specifice (ex. nuanţa, în senzaţii de culoare; înălţimea şi timbrul, în senzaţii auditive).
8. culturalitatea - proprietatea oricărei senzaţii umane, de la cele gustative la cele vizuale, de
a se modela şi de a-şi integra, în conţinut şi semnificaţie, influenţa factorilor socio-culturali.
Percepţiile sunt procese senzoriale primare, elementare, care se disting prin sintetism,
unitate, integritate, ele redând realitatea obiectivă în imagini de ansamblu.
Conform teoriei reflectării, percepţia este definită ca reflectare subiectivă nemijlocită, în
formă de imagine, a obiectelor şi fenomenelor externe care acţionează în momentul
dat asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi componentelor lor.
În condiţii normale percepţia pare a fi un act instantaneu, în realitate, însă, ea se
desfăşoară procesual. Cercetările de laborator au dus la evidenţierea următoarelor faze:
1. Orientarea – direcţionarea aparatului de recepţie spre locul sursei externe de stimulare
2. Explorarea – căutarea stimulului
3. Detecţia – surprinderea existenţei stimulului şi extragerea lui din contextul elementelor
de fond
4. Discriminarea – sesizarea diferenţelor dintre stimuli prin aprecierea discrepanţelor
parametrice (formă, mărime, intensitate, culoare etc)
5. Identificarea – determinările cantitative fuzionează în determinări calitative de ordin
semantic („ce este acesta?”). Operaţional, ea se realizează ca o succesiune de testări
ale coincidenţei dintre modelul informaţional actual al obiectului şi modelul
informaţional etalon (individual sau categorial), constituit în cursul experienţei
anterioare.
6. Interpretarea – evaluarea importanţei şi utilităţii obiectului perceput pe baza unor
operaţii de relaţionare şi comparare a proprietăţilor obiectului cu stările interne de
motivaţie şi cu scopurile individului.
Din punct de vedere psihologic se descriu următoarele trăsături ale perceptului:
1. stabilitate/dinamicitate – durata menţinerii în câmpul central al conştiinţei a
aceluiaşi conţinut informaţional
2. completitudinea – raportul dintre vlumul însuşirilor pe care le conţine perceptul
şi volumul celor pe care le posedă obiectul
3. relevanţa – defineşte calitatea informaţiei extrase, importanţa insuşirilor pe
care un subiect le poate selecta şi reţine în percept, pentru identificarea şi
definirea obiectului după o singură prezentare
4. reprezentativitatea – indică în ce măsură perceptul acoperă întreaga sferă a
obiectului
5. referenţialitatea (obiectualitatea) – însuşirea perceptului de a fi raportat şi
interpretat subiectiv ca semn al obiectului extern. Referenţialitatea implică
permanenta păstrare în conştiinţă a distincţiei dintre percept, ca produs
subiectiv intern, şi obiect, ca entitate materială externă.
Percepţia depinde de o serie de variabile:
a. externe, ale stimulului: specificitatea, intensitatea, durata, frecvenţa apariţiei,
contextul, gradul de determinare/nedeterminare (dispunerea în timp şi spaţiu a
obiectelor stimul) şi semnificaţia (calitatea unui obiect de a corespunde anumitor
expectaţii, aspiraţii sau scopuri ale individului).

b. interne, ale individului: vârsta, sexul (femeile sunt mai rapide în identificarea
stimulilor sonori şi cromatici, bărbaţii rezolvă mai eficient problemele legate de
percepţia spaţială şi de evaluare a dimensiunilor metrice), tipul de personalitate
(analitic, centrat pe detalii vs sintetic, orientat pe global), stările motivaţionale
actualizarea unei trebuinţe, a unui interes creează în subiect o predispoziţie
selectivă către un anumit obiect), stările afective (determină accentuarea însuşirilor
de semn pozitiv sau negativ ale stimulilor-obiect), starea atenţiei, starea memoriei,
experienţa perceptivă anterioară, starea psihofiziologică generală, starea structural-
funcţională a anlizatorilor, starea de set şi de expectaţie.
 TULBURĂRI DE PERCEPŢIE
 

Sunt clasificate din raţiuni didactice în tulburări cantitative şi tulburări calitative de

percepţie.
Tulburări cantitative : hiperestezia, hipoestezia si analgezia
 
1) hiperestezia – este trăită ca impresie de creştere a intensităţii senzaţiilor şi percepţiilor.
Scăderea pragului senzorial determină o suprasensibilitate la stimuli subliminali, astfel că
persoanele suportă greu atingerile cutanate, lumina, zgomotele, trepidaţiile etc.
Se întâlneşte în: surmenaj, suprasolicitare fizică şi psihică, stadii prodromale sau debut de
boli infecto-contagioase, debut de afecţiuni psihice, boala Basedow, distimie, tulburarea
depresivă, tulburarea anxioasă
O formă deosebită de hiperestezie o reprezintă cenestopatia (termen introdus de Dupré).
Aceasta este o tulburare conştientă a senzaţiei şi percepţiei interoceptive şi proprioceptive,
constând din senzaţii penibile, difuze, cu sediu variabil care apar fără nici o modificare
organică evidenţiabilă. Apare în anumite tulburări nevrotice cu componente astenice.
Printre cenestopatiile frecvente amintim: amorţeala mâinilor, cefaleea „migratoare“,
senzaţia de nod în gât şi sufocare etc.
2) hipoestezia – se caracterizează prin scăderea receptivităţii la diverşi stimuli prin
ridicarea pragului senzorial.
Apare în: stări reactive acute (post-traumatice), stări de inducţie hipnotică, stări
conversive, tulburări de conştiinţă, oligofrenie, schizofrenie (unde apare, la extrem,
anestezia psihică)

3) analgezia – apare prin scăderea severa a sensibilităţii la excitanţi. Poate fi localizată

în sector (în „sosetă”/”manuşă”/”ciorap”/”cizmă”) sau generelizată şi se manifestă
prin scăderea magnitudinii senzaţiilor până la anestezie.
Apare în: isterie (analgezia în mănuşă/ciorap), în două faze a hipnozei practicată
pentru sindroame algice, în comanda posthipnotică, în stările de emotivitate
puternică (reacţie acută de şoc, stupor reactiv), în stările limită (de exemplu în cazul
cataclismelor naturale cum ar fi cutremurele apare analgezia alături de stuporul
somatic).
Tulburări calitative de perceptie: iluzii, halucinatii, agnozii
 
Iluzia
Reprezintă percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate (au caracter de
obiectualitate). H. Ey consideră că iluzia este, în general, orice eroare cognitivă sau perceptivă.
Iluziile pot fi:
a) fiziologice - apar la persoane normale, datorită distanţei prea mari, luminozităţii scăzute sau a stărilor
afective speciale (frica). Constau fie din proiectarea imaginarului şi inconştientului în actul perceptiv,
fie dintr-o prelucrare eronată a imaginilir percepute.
• iluzia lui Ponzo inegalitatea aparentă a lungimii segmentelor orizontale este obţinută prin inserţia lor
între două linii convergente: segment orizontal situat mult prea aproape de apexul unghiului de
convergenţă pare mai lung decît al aceluia care este mai îndepăratat.
• iluzia lui Delboeuf: suprafaţa aparentă a unui disc diminuaeză atunci când acest disc este înconjurat
de un cerc mai mare şi este mărită atunci când cercul deformant este în interior.
• Iluzia lui Hering - Două linii drepte şi paralele trasate pe un fond de linii convergente sau divergente
apar deformate fie de o manieră convexă fie de o manieră concavă.
• Percepţia anortoscopică (Zollner) constă în faptul că vederea succesivă şi ordonată a diferitelor părţi
ale unei figuri defilând în spatele unei deschideri înguste permite perceperea, în anumite condiţii de
rapiditate, a obiectului în ansamblu.
• În fenomenul pendulului lui Pulfrich, se observă o mişcare de dute-vino a pendulului, în profunzime,
exact ca oscilaţiile unui pendul, dacă avem în faţa unui ochi un filtru care atenuează lumina. În loc de
a percepe oscilaţiile într-un plan, se va percepe o mişcare de rotaţie a pendulului în profunzime (ca la
un televizor dereglat care dă impresia a două mişcări de sens contrar).
În iluziile fiziologice persoana poate corecta imaginea falsă, spre deosebire de cele patologice unde nu
există critică.
b) patologice – sunt percepţii false ale unor excitanţi reali, al căror caracter patologic nu este recunoscut
de pacient, adesea însoţite de interpretare delirantă, modificarea lucidităţii sau superficializarea
proceselor de atenţie şi memorie.
După modalităţile senzoriale se clasifică în:
I. exteroceptive (vizuale, auditive, olfactive, gustative)
II. interoceptive (viscerale)
III. Proprioceptive
I. ILUZII PATOLOGICE EXTEROCEPTIVE
 
1.Iluziile vizuale – sunt cele mai frecvente iluzii patologice.
Constau în:
A.metamorfopsii : impresia de deformare a obiectelor şi a spaţiului perceput. Aici sunt incluse:
micropsia: obiectele sunt percepute mai mici (de obicei apar în patologia organică cerebrală)
macropsii: obiectele sunt percepute mai mari
dismegalopsii: obiectele sunt percepute alungite sau lărgite – apar mai ales în intoxicaţiile cu diferite
substanţe
B. porropsia: obiectele sunt percepute mai apropiat sau mai îndepărtat.
C. calopsia: obiectele sunt percepute înfrumuseţat.
D. pareidolii: sunt percepţii deformate, intens anxiogene. Constau în animarea, antropomorfizarea unor
percepţii simple. Interpretarea imaginii poate oferi percepţiei patologice un mare grad de bogăţie şi de
vivacitate („perceperea“ de fiinţe ameninţătoare în desenul parchetului, al covorului, al perdelei etc.).
Apar în epilepsie, delirium tremens, schizofrenie, post TCC, infecţii.
E.Falsele recunoaşteri - reprezintă identificarea greşită a diverselor persoane. Este diferită de confuzia
de persoană, care poate apare la oamenii normali, în anumite condiţii: percepere incompletă din
cauza distanţei, a luminozităţii, intervalului lung de timp de la ultima întâlnire sau a asemanării care
creează unele probleme de diferenţiere.
Apare în episoade maniacale, stări confuzive, sindrom Korsakoff, sindroame demenţiale (senile,
vasculare, traumatice).
O variantă particulară este fenomenul de déjà vu (deja vazut), déjà connu (deja cunoscut), déjà vecu
(deja trăit) sau, invers, jamais vu (niciodată văzut), jamais connu (niciodată cunoscut), jamais vecu
(niciodată trăit), bazat în special pe tulburarea fazei de recunoaştere a memoriei. Aceste fenomene
particulare apar în sindromul de derealizare şi depersonalizare, în patologia de lob temporal (stări
secundare din epilepsia temporală simptomatică).

F. Iluzii de persoană – reprezintă erori de identificare a persoanelor şi se întâlnesc în sindroame delirante

şi lezionale.
• Iluzia sosiilor (sindromul Capgras) – sosiile sunt persoane care seamănă atât de mult, încât nu pot fi
deosebite. În aceste cazuri persoana cunoscută nu este identificată ca atare, pacientul considerand că
este doar asemănătoare cu ea. Uneori pacienţii consideră că persoanele cunoscute sunt multiplicate
sau sosia iniţială este înlocuită de o altă sosie, în mod repetat, ori chiar bolnavul se crede o sosie.
Pacienţii sunt convinşi (interpretare delirantă) că persoanele apropiate au fost substituite în scop ostil.
Acest sindrom delirant apare în schizofrenie, tulburarea delirantă persistentă, leziuni de emisfer drept.
• Iluzia Fregoli - convingerea delirantă ca un persecutor unic are capacitatea de a se ascunde sub
înfăţişarea altor persoane, ia mai multe chipuri, ca şi cum ar fi un actor. Apare în schizofrenie,
tulburarea delirantă persistentă, leziuni de emisfer drept.
2.Iluzii auditive – ocupă locul doi ca frecvenţă printre iluzii şi constau în impresia că
anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai distincte sau dimpotrivă, mai
discrete, mai estompate, mai îndepărtate. Alteori diferite sunete sau zgomote reale
(zgomotul apei de la robinet, bătăile ceasornicului, scârţâitul uşii etc.) sunt percepute
drept cuvinte înjurioase, strigate de deznădejde ale rudelor etc), identificarea lor
realizându-se eronat, în funcţie de interpretarea delirantă.

3.Iluziile gustative - perceperea eronată a gustului normal al diferitelor substanţe sapide

4.Iluzii olfactive (parosmii) - perceperea eronată a mirosului normal al diferitelor

substanţe odorifice. Iluziile olfactive şi gustative se deosebesc greu între ele datorită
apropierii anatomice a celor doi analizatori, dar şi înrudirii embriologice a acestora.
Se întâlnesc în leziunile de lob temporal, intoxicaţia cu psihedelice (unde au conţinut
plăcut).
II. ILUZII PATOLOGICE INTEROCEPTIVE (VISCERALE)
• constau în perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau aparate.
• Se descriu si iluzii de modificare a schemei corporale care reprezintă perceperea
denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului corp. Se pot exprima
ca transpoziţia părţilor corpului, micşorarea sau mărirea lor (tulburare parţială
de schema corporală) sau ca senzaţie de mărire sau micşorare a dimensiunilor şi
greutăţii întregului corp (tulburare totală de schema corporală).
• Apar în schizofrenie (ca urmare a disocierii conştiinţei propriului eu), intoxicaţii,
stări confuzionale, patologia cu conţinut obsesivo-fobic (sub formă de
dismorfofobie – de ex. impresia de urâţire a fizionomiei), halucinoza
pedunculară, leziuni localizate predominant în regiunea parieto-occipitală.
Agnozii
Reprezintă tulburări de percepţie apărute printr-un defect de integrare gnozică (de
transformare a excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă), datorită lezării
centrilor corticali de integrare (apar ca simptom în psihiatrie, dar au cauză neurologică –
leziuni de centri nervoşi în sistemul nervos central).
În agnozii se pierde capacitatea de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale, deşi
conştiinţa şi funcţiile senzoriale elementare sunt păstrate.
Apar în patologia neurologică (stroke, leziuni cerebrale, sindroame deteriorative).
a)Agnozia vizuală (cecitatea psihică) – constă în tulburarea recunoaşterii semnificaţiei
obiectelor, imaginilor, persoanelor, cu ajutorul analizatorului vizual, deşi vederea este intactă
şi conştienţa este clară.
Apare în leziunile de lob occipital, mai ales stâng.
Ex. Agnozia obiectelor animate (prosopagnozia, cecitatea morfologică) - bolnavul nu
recunoaşte persoane foarte cunoscute sau nu se recunoaşte pe sine în oglindă. Tulburarea
apare în leziunile de emisfer dreapt.
Ex. Agnozia culorilor - tulburarea clasificării culorilor, însoţită de amnezia numelui acestora.
Apare în leziunile emisferei stângi.
Ex. Agnozia simbolurilor grafice (cecitate verbală) - apare în leziuni parietale parietale şi
occipitale (de graniţă parieto-occipitală). Se manifestă prin:
- alexie - imposibilitatea înţelegerii limbajului scris. Bolnavul citeşte fiecare cuvânt, dar nu
integrează sensul în frază
- agrafie - imposibilitatea scrierii cuvintelor
- dislexie - sesizarea primelor cuvinte din frază cu imposibilitatea de a continua lectura
- acalculie – pierderea capacitatii de recunoaştere a cifrelor şi a semnelor aritmetice (alexia
b) Agnozia spaţială – constă în tulburarea percepţiei spaţiale, frecvent limitată la un
hemicâmp, cu pierderea posibilităţii de apreciere a distanţelor (pierderea perceperii
stereoscopice), de localizare a obiectelor, de comparare a mărimii şi formelor lor.
Apare ca urmare a leziunilor la nivel de lob parietal.
c) Agnozia auditivă (surditatea psihică) – constă în incapacitatea de a identifica sunete,
zgomote sau cuvinte (surditate verbală) sau melodii (amuzie), deşi anumite calităţi
precum intensitatea, ritmul, localizarea pot fi uneori recunoscute.
Apar în leziunile bilaterale de lob temporal şi pot însoţi crizele convulsive.
d)Agnozia tactilă - apare în leziunile de lob parietal
- amorfognozie - incapacitatea de a recunoaşte forma şi volumul obiectelor
- astereognozie - incapacitatea de a recunoaşte obiectele în totalitate prin explorare
tactilă
e)Agnozia schemei corporale - apare în leziuni ale emisferei minore, asociate hemiplegiei
stângi.
- asomatognozia - reprezintă ignorarea (nerecunoaşterea) unuia sau mai multor segmente
ale corpului sau a corpului în întregime
- hemisomatognozie (somatoparafrenie) – constă în negarea jumătăţii corpului
- anosodiaforia - indiferenţa faţă de boală. Apare în leziuni parietale drepte.
- anosognozia - nerecunoaşterea bolii proprii. Apare în leziuni de lob parietal minor.
 Halucinaţii
• Psihiatria clasică defineşte halucinaţia drept „percepţie falsă fără obiect” (J.P.Falret, 1864).
• H. Ey (1970) observă că definiţia explică halucinaţia prin eroarea fundamentală de percepţie
pe care o creează şi o completează: „halucinaţia este o percepţie falsă fără obiect de
perceput”.
• Halucinaţiile se însoţesc de grad de convingere mare, pacientul fiind convins de veridicitatea,
de autenticitatea lor şi de faptul că trebuie să le dea curs (asemeni ideilor delirante), motiv
pentru care prezenţa clinică a halucinaţiilor constituie o urgenţă psihiatrică majoră.
Clasificare:
a) Halucinaţiile funcţionale
• Reprezintă percepția unor excitanţi reali care determină apariţia suplimentara a unor
percepţii false, cu caracter halucinator: de exemplu zgomotul de roţi este perceput în două
moduri concomitent: zgomot de roţi şi cuvinte injurioase, ameninţări, comentarii nefavorabile
la adresa sa.
• Ele persistă atâta timp cât persistă şi excitantul real.
• Diferă de iluzii unde excitantul real este reflectat defectuos, iar obiectul reflectat este luat
drept altceva, în halucinaţiile funcţionale existând două proiecţii la nivelul central al
analizatorilor: una care realizează imaginea obiectului real, perceput corect şi o alta, apărută
concomitent, condiţionat de prima, care este imaginea halucinatorie.
• pot avea caracter pasager.
b) Halucinoidele
• Reprezintă fenomene cu aspect halucinator situate între reprezentările vii şi halucinaţiile vagi. Ele nu izbutesc să
convingă bolnavul asupra existenţei lor reale.
• Sunt forme prehalucinatorii care apar în perioada de dezvoltare a halucinaţiilor şi, mai rar, în cea de dispariţie a
acestora.

c) Imaginile eidetice
• Sunt reproiectări în exterior ale imaginilor unor obiecte sau fiinţe care au o forţă receptivă foarte vie, fiind strâns
legate de trăiri afective intense şi apropiate de prezent ca desfăşurare în timp.

d)Halucinaţii fiziologice
• Apar la subiecţii normali în fază de egalizare, paradoxală sau ultraparadoxală care premerg instalării somnului:
halucinaţii hipnagogice (în tranziţia de la veghe la somn) sau la trezire: halucinaţii hipnapompice (în tranziţia de la
somn la veghe).
• Imaginile halucinatorii reprezintă figuri, acţiuni, oameni sau scene petrecute frecvent în timpul zilei.
• Sunt de scurtă durată, provocate sau stimulate de stările hipnotice fiziologice, iar persoanele respective le
corectează în mod critic şi cu uşurinţă.
e) Halucinozele
• Reprezintă halucinaţii a căror semnificaţie patologică poate fi recunoscută de pacient (voci care discută despre el
etc.), care adoptă faţă de ele o atitudine critică (le recunoaşte caracterul).
• Însă ele se manifestă atât de vivace, încât bolnavul caută să le verifice autenticitatea, fără a fi convins de ea.
• Apar la persoane cu leziuni în diferite segmente ale analizatorilor. Lhermitte şi van Bogaert au descris halucinoza
pedunculară (succesiunea unor imagini de oameni sau animale, unice sau multiple, mobile, colorate, de obicei în
relief). Halucinoza apare mai ales vesperal, evoluează paroxistic şi durează câteva minute sau ore şi, uneori 1-2
zile.
• Halucinoze apar şi în stări toxice (alcool, barbiturice) şi infecţioase (encefalită epidemică), în leziuni de focar ale
trunchiului cerebral, in arterioscleroza cerebrală, în psihozele delirant-halucinatorii.
f) Halucinaţiile propriu-zise (psihosenzoriale, halucinatii vera) – sunt tulburări de percepţie care corespund
integral definiţiei (percepţie falsă, fără obiect de perceput).

Caracteristicile halucinaţiilor:

1. proiecţie spaţială fenomenele sunt situate în spaţiul perceptiv sau dincolo de limitele acestuia (ex: „violul de la
distanţă“);
2. convingerea pacientului asupra „realităţii“ lor;
3. caracter de senzorialitate - sunt percepute prin modalităţile senzoriale obişnuite (exteroceptive, interoceptive,
proprioceptive) şi pe căile senzoriale normale (halucinaţii auditive, vizuale, gustative, olfactive etc), mimând o
percepţie exactă ;
4.caracter de obiectualitate – se referă permanent la un obiect din afară;
5. grad de intensitate variabil (percepute discret sau intens, anxiogene);
6. claritate diferită (voci „şoptite“ sau „puternice“);
7. complexitate variabilă (de la simple zgomote la adevărate discursuri);
8. durată variabilă (de la câteva secunde sau minute la ore în şir), intermitente sau continue;
9. rezonanţă afectivă (dacă vocea „comentează“ acţiunile bolnavului): iniţial anxiogene, apoi fără participare
afectivă.
10. congruente sau incongruente cu starea afectivă (ex. halucinaţii vizuale feerice/ voci laudative pe fond
dispozitional euforic în prima variantă sau apărute pe fond dispoziţional depresiv, în a doua);
11. comportament halucinator (bolnavul îşi astupă urechile pentru a scăpa de voci, dialoghează cu vocile
solilocvând, astupă gaura cheii şi interstiţiul de sub uşă pentru a se apăra de gazele cu care este otrăvit, se
opreşte brusc din conversaţie şi ascultă cu atenţie vocile – în barajul ideo-verbal, încearcă să îndepărteze
„insectele” de pe piele – în psihoza cu ectoparaziţi Ekbom, prezintă brusc un comportament auto- sau
heteroagresiv - ca urmare a halucinaţiilor auditive imperative etc).
Clasificarea halucinaţiilor în funcţie de natura senzorială pe care o îmbracă:
I. exteroceptive (auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile)
II. interoceptive (viscerale)
III. proprioceptive (kinestezice) 
I. HALUCINAŢII EXTEROCEPTIVE
a) Halucinaţiile auditive
• Pe primul loc ca frecvenţă la adult, sunt situate cel mai des în câmpul auditiv perceptibil şi au
intensitate variabilă (de la discrete, la puternice)
• Prezintă complexitate variabilă, putând fi:
 - elementare (foneme, acoasme) - percepute ca fâşâituri, pocnituri, scârţâituri etc.
 - comune - percepute ca sunete bine definite, paşi, lătrat de câine, ciripit de păsări, sunete
muzicale etc.
 - verbale (complexe) - percepe cuvinte, fraze, etc.
• După continuitatea în timp pot fi:
 - episodice
 - continue (împiedică bolnavul să se odihnească).
• După ecoul afectiv pot fi:
 - favorabile (încurajează),
 - defavorabile (duşmănoase, înjurând bolnavul, ameninţându-l)
• În funcţie de numărul personejelor ale căror “voci” sunt recepţionate pot fi:
 - singulare
 – multiple (comentative –comentează comportamentul bolnavului, în maniera ostilă de multe
ori, sau antagonice - unele acuzându-l, altele luându-i apărarea).
• În funcţie de concordanţa cu starea afectivă de fond pot fi:
 - concordante (în tulburarea afectivă)
 - neconcordante (în schizofrenie)
• Uneori halucinaţiile auditive pot fi imperative, poruncindu-i bolnavului să execute anumite acte periculoase,
de homicid, fără ca acesta să li se poată împotrivi, fapt care conferă halucinaţiilor auditive, caracterul de mare
urgenţă psihiatrică.
• Halucinaţiile auditive se întâlnesc în afecţiuni ORL, sub formă elementară şi comună (otite, mastoidite,
surditate), boli neurologice (leziuni ale căilor de conducere, leziuni ale lobului temporal), boli psihice
(schizofrenie - unde au caracter bizar, neinteligibil, depresie psihotică - cu conţinut trist, dureros, delirium
tremens, stări confuzionale onirice), aură epileptică.

b) Halucinaţiile vizuale
• sunt percepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în realitate în acel moment (adesea cu conţinut
mistic). Sunt rar întâlnite şi pot fi extrem de anxiogene. Apar mai frecvent la copil, unde au caracter terifiant.
• Pot fi:
- monocromatice sau policromatice ;
- micropsice (liliputane) sau macropsice (gulliveriene)
- percepute cu un ochi sau cu ambii ;
- ocupă tot câmpul hemianopsicl sau al unui scotom (cel mai frecvent – scotomul central Morel: pacientul
vede ca pe lângă un tub astupat) ;
- proiecţia spaţială campină sau extracampină ;
- claritate : estompate, vagi, etc.
- dupa complexitate pot fi:
 elementare (fosfene, fotopsii),
 complexe (figuri, obiecte, fiinţe)
 scenice – statice (panoramice) sau cinematografice (în mişcare)
- durată: permanente sau episodice
– cu tonalitatea afectivă plăcută (delirul psihozelor de inaniţie, când bolnavii văd mese
pantagruelice, la fumătorii de opiu, în intoxicaţia cu mescalină, unde figurile halucinatorii
apar înfrumuseţate sau în delirurile mistice, când halucinaţiile apar sub forma unor scene
feerice) sau neplăcută (în delirium tremens halucinaţiile au aspect terifiant zoopsic).
• Halucinaţiile vizuale pot fi favorizate de luminozitate insuficientă, slăbirea vederii, slăbire
controlului conştiinţei şi pot apare în următoarele situaţii:
- oameni normali în momentul trecerii de la veghe la somn sau invers
- în stări de surmenaj intens, când au durată foarte scurtă şi caracter hipnagogic
- în neurastenie, unde au caracter anxiogen, terifiant
- în afecţiuni oftalmologice (retinite, cataractă, glaucom, nevrită optică retrobulbară – au
forme geometrice sau figurate simple, colorate)
- afecţiuni neurologice (migrenă oftalmică – aspect de fosfene, leziuni tumorale sau
traumatice ale lobului occipital – au caracter halucinozic)
- în stări infecţioase grave;
- în sindroame confuzionale toxice ;
- în schizofrenie paranoida
- în sevrajul alcoolic (figuri de animale în miniatură
c) Halucinaţiile olfactive şi gustative
• Se consideră că au caracter secundar (apar după alte tulburări de percepţie, sau ca o consecinţă a
delirului).
• Sunt percepute ca gusturi sau mirosuri cel mai frecvent neplăcute (chimice, metalice, cadaverice), mai rar
plăcute.
• Apar frecvent în afecţiuni organice (crizele uncinate, din epilepsie, în unele tumori şi leziuni ale lobului
temporal din rinencefal şi uncusul hipocampului), dar şi în stări delirante persecutorii (schizofrenie) sau
stări confuzionale.
 
d) Halucinaţiile tactile
• constau în impresia de atingere a suprafeţei cutanate, arsură, înţepătură, curent electric). Sunt percepute
continuu (în reţea - în intoxicaţia cu cloral) sau discontinuu (punctiform - în intoxicaţia cu cocaină), la
suprafaţă (epidermice) sau în profunzime (hipodermice), când dau impresia unor mişcări de reptaţie sau a
unor insecte care merg pe sub piele (parazitoze halucinatorii).
• Sunt frecvente în stările toxice alcoolice, asociate halucinaţiilor vizuale.
 
e) Halucinaţiile autoscopice (speculare, heautoscopice, deutoscopice)
• percepera dublurii propiului corp in spatiul vizual extracorporeal. Pacientul are impresia ca langa el se afla
un al doilea eu, o persoană identică cu el. Dupa Pötzl (1925), la omul normal are loc un schimb continuu
de informaţii între sfera sensibilităţii corporale şi scoarţa vizuală, iar heautoscopia s-ar datora unei
tulburări a acestei relaţii.
• Heautoscopia poate fi trecătoare (în cursul unei epilepsii simptomatice), sau permanentă. Corpul perceput
poate fi identic sau modificat (urâţit, înfrumuseţat).
• Halucinaţiile autoscopice au întotdeauna un acompaniament afectiv (de groaza sau surpriză) sau poate fi
trăit cu detaşare afectivă, cu o conştiinţa particulară şi critică, fapt ce-i conferă caracterul halucinozic.
 
f) Halucinaţii transpuse (repercusive) – audiţia colorată.
II. HALUCINAŢII INTEROCEPTIVE (VISCERALE)
- constau în senzaţia existenţei unor fiinţe în corp, a transpoziţiei unor organe, a obstruării
sau a perforării lor, a absenţei lor, sau senzaţia de transformarea corpului în animale.
-Au un caracter mai mult pseudohalucinator.
-Au frecvent localizare genitală şi sunt trăite ca senzaţii de orgasm, senzaţia de violare
directă sau de la distanţă.
-Se întâlnesc în cazurile de schizofrenie paranoidă cu fenomene de automatism mental, în
patologia schemei corporale (membrul-fantomă la amputaţi).
 
III. HALUCINAŢII PROPRIOCEPTIVE (MOTORII sau KINESTEZICE)
- sunt percepute ca impresia de mişcare sau deplasare a propriului corp sau a unor
segmente corporale.
-Au mai mult caracter pseudohalucinator.
g) Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice)

Se deosebesc de halucinatiile propriu-zise prin:

 nu corespund total cu imaginea real a obiectelor şi fenomenelor
 nu au caracter de obiectualitate, aşadar nu se proiectează în afară, în câmpul perceptiv, ci se petrec în
interiorul corpului, iar pacienţii, convinşi de realitatea existenţei lor, le atribuie unor acţiuni impuse din
afară prin hipnoză, telepatie, unde electromagnetice etc. (caracter de exogenitate).
Se împart după modalităţile senzoriale în:

1) pseudohalucinaţiile auditive
• Se manifestă sub forma unor voci interioare asemenea unui „ecou“ sau ca o sonorizarea a gândirii,
sonorizare a lecturii.
• Bolnavul aude ceea ce citeşte fără voce şi crede că o persoană străină pronunţă în capul lui cuvintele
sau frazele lecturii.
• Fenomenul de sonorizare a gândirii determină la bolnav convingerea că şi alte persoane ii aud şi ii pot
descoperi, auzi sau ghici gândurile (tranzitivism).
• Vocile pe care le percepe în interiorul capului, sunt explicate de el ca fiind auzite cu „urechile minţii“.
• Apar în sindromul Kandinski- Clérambault unde bolnavii caută să-şi explice aceste fenomene prin
mecanismul transmiterii gândurilor prin telepatie, sugestie, unde electromagnetice, radiaţii cosmice.

2) pseudohalucinaţiile vizuale
• Apar ca imagini izolate sau ca scene panoramice, având un conţinut variat: plăcut, neplăcut, terifiant,
insultător.
• Apar în spaţiul subiectiv şi sunt văzute cu „ochii minţii“, cu ochii „interiori“.
• Fac parte din sindromul de automatism mental Kandinski-Clérambault.
 
3) pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive
• Apar de fiecare dată alături de halucinaţiile gustative şi olfactive.
• Se întâlnesc mai ales în cadrul organicităţii.
4) pseudohalucinaţiile tactile: senzaţii penibile (iradiere, curenţi magnetici) provocate de la
distanţă şi deseori localizate în sfera genitală, fiind resimţite ca senzaţii de orgasm, viol.
 
5) pseudohalucinaţiile interoceptive – sunt asemănate cu „lipsa libertăţii interioare“ si a
senzatiei de „stapanire interioara”. Bolnavul are senzaţia că este posedat de animale, de spirite,
de o „persoană străină”, care se localizează în diverse organe şi determină simptomatologie
specifică. Uneori se ajunge ca pacientul să li se adreseze.
 
6) Pseudohalucinaţiile motorii (kinestezice)
• Se exprimă clinic prin perceperea executării unor mişcări impuse, care de multe ori au caracter
imaginar, pacientul având convingerea că le executa, fara ca ele să se producă în realitate. De
obicei îmbracă aspectul de automatism kinestezic, bolnavul executând cu adevărat o serie de
mişcări impuse. Astfel, pacientului i se pare că scrie sau vorbeşte sub o influenţă xenopatica
(pseudohalucinatii motorii grafice, respectiv pseudohalucinatii motorii verbale).
Teorii privind mecanismele de apariţie ale halucinaţiilor
• Teoriile psihodinamice (freudiene) considerau halucinaţiile drept proiecţii ale unor dorinţe, gânduri
inconstiente.
• Teoriile biologice consideră că la baza producerii halucinaţiilor stau deficite funcţionale cerebrale.
Astfel, după ipoteza mecanismului lezional, halucinaţiile sunt răspunsul clinic al excitaţiei locale lezionale
cerebrale, modalitatea senzoriala corespunzand zonei lezate:
 halucinaţiile olfactive şi gustative apar în patologia lezională temporală (epilepsie, tumori);
 cele vizuale din halucinoza pedunculara sunt consecinţa unor tumori, AVC la nivelul trunchiului cerebral;
 micro- şi macropsiile preced migrenele;
 cele din schizofrenie au la baza interesarea predominant temporală (scăderea volumului lobului temporal
stâng, lărgirea girusului temporal, ventriculomegalie, asimetrie temporală dreaptă-stângă) cu rol în
producerea şi recepţionarea semnalelor verbale, a limbajului.
Ipoteza dopaminergica se bazează pe hiperactivitatea dopaminergica din tractul mezolimbic, coincidenta cu
apariţia halucinaţiilor şi a delirului, ca şi pe efectul antipsihotic al neurolepticelor care sunt DA-blocante.
• Cercetările psihologice moderne argumentează că halucinaţiile sunt consecinţa perturbării abilităţilor
metacognitive. Abilitatea de a distinge între sursele interne şi externe de informaţii este considerată a fi o
abilitate metacognitivă importantă, dar a cărei afectare poate cauza experienţe halucinatorii. Proiecţia
unor impulsuri interne în afară poate îmbrăca forma unor halucinaţii, mai ales auditive.
• O ipoteză recentă, care câştigă teren, priveşte rolul hiperactivării procesarii de tip top-down (expectaţiile
perceptive puternice) care poate genera răspunsuri (output) perceptuale spontane, în acest caz, de tipul
halucinaţiilor.