PRINCIPIILE

FARMACOLOGIEI
FARMACOCINETICA
&
FARMACODINAMIA
 CUPRINS
 Farmacocinetica - definiție

Absorbția, distribuția, metabolismul, excreția medicamentelor

 Farmacodinamia- definiție
• Relația stuctură chimică –efect

• Relația doză- efect

• Mecanismele de acțiune ale medicamentelor

 FARMACOLOGIA

Este știința care studiază aspecte generale ale relațiilor

dintre medicament și organism și legile obiective pe baza
cărora se desfășoară aceste relații.

Etimologic, derivă de la:

- pharmakon(grec.) = medicament
- logos (grec.)= știință
 MEDICAMENT

• Medicamentul (definiția OMS) este o substanță sau

produs destinat sau utilizat pentru studierea sau modificarea
unui sistem fiziologic sau unei stări patologice, în interesul
subiectului căruia i se administrează.

• Medicamentul este o substanță sau preparat destinat sau

utilizat pentru diagnosticarea, prevenirea, ameliorarea sau
vindecarea unei suferințe.
 FARMACOCINETICA
• Studiază evoluția medicamentelor în organism.
• Orice medicament, în organism, trece printr‑o serie de etape care cuprind: absorbţia, distribuţia,
metabolismul şi excreţia, procese care constituie farmacocinetica medicamentului.
• Raspândirea unui medicament sau a metaboliţilor săi activi la nivelul organului receptor depinde
de trei factori principali:

1. Calea de administrare, doza, caracteristicile moleculelor de medicament (de ex. solubilitatea în

lipide), viteza şi nivelul de eliberare al substanţei active (absorbţia consecutivă).

2."Efectul primului pasaj" = în circulaţie ajunge numai o fracţiune intactă din medicamentul ce a
fost absorbit la nivelul gastro‑intestinal şi a trecut bariera hepatică.

Medicamentele administrate oral ajung prin vena portă în ficat înainte de a pătrunde în
circulaţia sistemică. Dacă medicamentul este metabolizat în proporţie mare la nivel hepatic =>
diminuarea acţiunii farmacologice. Acest metabolism este cunoscut sub denumirea de efectul
primului pasaj sau metabolism presistemic.

3. Procesul complex de legare cu proteinele plasmatice, de fixare tisulară, de repartiţie în

diferitele lichide din organism, de metabolizare şi de eliminare digestivă, urinară sau pulmonară.
 Absorbţia medicamentelor
Este etapa de trecere a substanței active dizolvate, de
la locul de administrare în circulația sanguină.
• Căile de administrare al medicamentelor:
• Oral (per os, p.o.)
• Inhalare
• vapori, gaze, fum
• Membranele mucoase
• intranazal
• sublingual
• rectal
• Injectabil (parenteral)
• intravenos (IV)
• intramuscular (IM)
• subcutanat (SC)
• intraperitoneal (IP; nu la
oameni)
• Transdermal
 Absorbţia medicamentelor
Absorbţia medicamentelor este variabilă în funcţie de calea de administrare:

* Din tractul gastro‑intestinal. Moleculele mici, neutre, solubile în apă cum sunt alcoolul şi apa sunt
absorbite la nivel gastric. Restul drogurilor care sunt baze slabe sunt absorbite la nivel intestinal. Unele
droguri nu se absorb deloc şi exercită un efect local, ex.- la nivelul intestinului. Absorbţia este şi în
funcţie de alimentaţie (de momentul alimentar şi de interferenţele alimentare).

* Prin piele şi mucoasă. Absorbţia prin piele este dificilă din cauza barierei de celule cheratinizate. Se
utilizează mai ales pentru acţiunea locală (antipruriginoasă, astringentă, cheratoplastică sau
cheratolitică, antifungică, antimicrobiană, antiinflamatoare). Recent au fost puse la punct sistemele
transdermale astfel concepute încît să faciliteze trecerea prin piele relativ constant pentru o perioadă
mai lungă (minimum 24 ore) a unor substanţe active ce acţioneaza sistemic.

Multe droguri sunt însă bine absorbite la nivelul mucoaselor nazale (ex. pulberea de
retrohipofiză), bucală (ex. trinitroglicerina), rectală (avantaj - faptul că evită în mare masură bariera
hepatică, medicamentele pătrunzînd direct în teritoriul cav inferior), genitală (hormoni) şi oculară
(colire, unguente, ocusert).

* Pe cale pulmonară. Medicamentele se pot administra la acest nivel pentru acţiunea generală (gazele
anestezice) sau sub forma de aerosoli pentru acţiune locală.

* De la locul injectării. Viteza de absorbţie de la locul de injectare (subcutanat sau intramuscular) este
proporţională cu solubilitatea în apă a substanţei respective.
 Administrarea orală

• Avantaje:
• Relativ sigură, economică, convenabilă, practică
• Reprezintă calea naturală, fiziologică de aport, cu o autoadministrare
comodă a medicamentelor
• Utilă mai ales pentru administrări repetate și tratamente de întreținere
precum și pentru medicamente cu efect retard
• Dezavantaje:
• Nivelele sanguine sunt dificil de prezis datorită multiplilor factori care
limitează absorbţia.
• Latența (debutul acțiunii) este relativ mare, nu reprezintă o cale pentru
urgențele medicale.
• Este inutilizabilă la bolnavii inconștienți (în comă), cu stare de vomă, în
crize convulsive și la sugari.
• Unele medicamente sunt distruse de aciditatea gastrică .
• Unele medicamente sunt iritante ale sistemului gastro-intestinal.
 Administrarea injectabilă

• Avantajele căilor injectabile

• Absorbţia este mult mai rapidă comparativ cu administrarea orală.
• Rata de absorbţie depinde de fluxul sanguin din ţesut (I.V. > I.M. >
S.C.).

• Avantajele specifice injectării I.V.

• Nu este implicată absorbţia (injectare direct în torentul sanguin).
• Latența efectului fiind scurtă (timpul de absorbție=0), calea I.V. este
utilizată în urgențe medicale.
• Pot fi administrate volume mari de soluții (sub formă de perfuzii).
• Rata administrării poate fi controlată.
• O predicţie mai precisă a concentraţiei obţinute.
 Administrarea injectabilă

• Dezadvantaje/Riscurile injectării
• Un debut rapid al acţiunii poate fi periculos (poate apare
supradozarea).
• Dacă se administrează mult prea repede, poate apare
colapsul cardio-respirator.
• Medicamentele insolubile în apă sau dizolvate în lipide nu
pot fi administrate I.V.
• Sunt necesare tehnici sterile pentru a evita riscul infecţiei.
• Pot apare frisonul și reacțiile febrile (datorate prezenței
pirogenilor bacterieni în soluțiile injectabile incorect
preparate).
 Transportul şi distribuţia
Odată absorbit, medicamentul poate circula fie liber – dizolvat în
plasmă, fie fixat în mod reversibil pe proteinele plasmatice.
Substanţele liposolubile, acide şi cu greutate moleculară mică au
tendinţa de a se fixa mai uşor. Medicamentul fixat nu poate fi
eliminat prin rinichi şi nici nu trece bariera hematoencefalică sau
placentară.
Distribuţia în organism a medicamentelor poate fi:
• uniformă – în toate țesuturile, exemplu narcoticele
• selectivă pentru anumite compartimente – exemple: iod în tiroidă,
tetraciclina în oase și dinți
• bifazică – distribuire rapidă în SNC și apoi redistribuire cu stocare
în țesutul adipos, exemplu: narcoticele
 Transportul şi distribuţia
În sistemul nervos central ‑ medicamentele pătrund cu mai mare
dificultate datorită aşa‑numitei bariere hematoencefalice.
Substanţele liposolubile difuzează mai uşor în SNC.
În ţesutul adipos sau alte locuri de depozit. Medicamentele
liposolubile se acumulează în concentraţii înalte în ţesutul adipos
(ex. tiopentalul). Metalele grele se concentrează în oase, vitamina
B12 în ficat etc.
 La locurile de excreţie şi metabolism. Medicamentele
hidrosolubile se acumulează mai repede la locurile de metabolizare
şi excreţie: în ficat dacă acesta este locul de biotransformare, în
conţinutul intestinal dacă se secretă în bilă, în rinichi dacă
metaboliţii se concentrează la nivelul tubilor renali.
 Transportul şi distribuţia
Placenta prezintă o imensă suprafaţă de schimb constituind în acelaşi
timp şi o barieră (relativ permeabilă) în calea unor medicamente.
Analgezicele, hipnoticele, narcoticele, hormonii şi antibioticele trec în
circulaţia fetală, fapt de care trebuie să se ţină seama (influenţa asupra
centrului respirator, acţiuni teratogene etc.) cînd se administrează
medicamente mamei.
Distribuţia în lapte. Deoarece laptele este ceva mai acid decît plasma,
medicamentele bazice se vor concentra cu predilecţie în lapte (ex.
penicilina, streptomicina). În lapte pot trece şi alte toxice cu molecula
mică precum alcoolul, nicotina, bromurile, heroina.
 Biotransformarea (metabolizarea ) medicamentelor

 Reprezintă etapa de transformare a structurii chimice a medicamentului

(o reacție de detoxifiere specifică organismului). Structurile chimice
rezultate se numesc metaboliți.
 Substanțele medicamentoase pot fi:
- Nemetabolizate (exemple, sărurile de Li, substanțele gazoase și volatile
cum ar fi narcoticele).
- Metabolizate parțial sau total. Prin metabolizarea medicamentelor
rezultă unul sau “n” metaboliți în cantități dependente de cantitatea
medicamentului și activitatea sistemelor enzimatice implicate.
Sunt implicate:
• Enzimele microsomale hepatice - transformă moleculele de
medicament în metaboliţi mai puţin liposolubili.
• Familia enzimelor citocromului P450
Biotransformarea (metabolizarea ) medicamentelor

Biotransformarea poate modifica efectele unui medicament în unul

din următoarele moduri:
1. Formînd un metabolit inactiv dintr‑un medicament activ.
2. Formînd un metabolit activ dintr‑un medicament iniţial inactiv.
3. Formînd un metabolit activ dintr‑un medicament iniţial activ.
4. Formînd un metabolit toxic dintr‑un medicament iniţial netoxic
(ex. transformarea unui procent de fenacetină în anilină care dă
methemoglobinemie).
Biotransformarea (metabolizarea) medicamentelor

Faza I a metabolismului implică un sistem enzimatic de oxidare cu

funcţii mixte care prin acţiunea sa măreşte solubilitatea în apă a
drogurilor, facilitînd printre altele şi eliminarea renală.
Un rol important în oxidările microsomale revine citocromului P450, o
hemoproteină cu rol în obţinerea de oxigen activ necesar oxidării multor
droguri.
Forma oxidată a acestui citocrom este redusă de NADPH‑citocrom
P450‑reductaza.  
Biotransformările au loc la diferite nivele în organism dar majoritatea lor se petrec la nivelul
microzomilor celulelor hepatice. În microzomi se găsesc enzimele care metabolizează
majoritatea medicamentelor ce pătrund în celulă. La acest nivel au loc urmatoarele procese
de metabolizare:
1. hidroxilări (de ex. trecerea anilinei în paraaminofenol);
2. dezaminări (de ex. trecerea amfetaminei în fenilacetonă);
3. dezalchilări (de ex. dezalchilarea morfinei la normorfină);
4. oxidări (de ex. oxidarea alcoolului etilic);
5. dehalogenări (de ex. dehalogenarea halotanului);
6. reduceri (de ex. reducerea cloramfenicolului);
7. conjugări (ex. de glucurono şi sulfoconjugare);
8. metilări (de ex. , cu ajutorul sistemului adenosil‑metionină);
9. acetilări (ex. acetilarea sulfamidelor);
10. conjugare cu aminoacizii;
11. conjugare cu glutation (de ex. metabolizarea clorbenzenului).
Se cunosc astăzi mai mult de 200 substanţe (fenobarbitalul, rifampicina etc)
care administrate la animale cresc activitatea enzimelor microzomale şi astfel scad
durata şi intensitatea acţiunii acestor substanţe şi a altor substanţe administrate
concomitent. Procesul este cunoscut sub denumirea de inducţie enzimatică.
 Excreția medicamentelor din organism
 Medicamentele, fie că au suferit sau nu procesul de biotransformare, sunt
eliminate din organism pe mai multe căi, cea mai importantă fiind calea renală.
 Pe această cale medicamentele se elimină prin filtrare glomerulară, substanţele
care circulă liber în plasmă avînd o eliminare mai rapidă faţă de cele care
circulă legate. Alte mecanisme ale eliminării renale: secreția tubulară pasivă și
activă, reabsorbția tubulară pasivă și activă. Unele medicamente au metaboliți
activi (lipid solubili) care sunt reabsorbiți în circulație.
 Medicamentele care sunt baze slabe se elimină mai intens cînd urina este mai
acidă. Alcalinizarea urinei grăbeşte însă eliminarea substanţelor
medicamentoase care sunt slab acide aşa cum sunt de exemplu sulfamidele şi
acidul salicilic.
 Unele medicamente se elimină şi prin procese de transport activ la nivelul
tubilor renali ca de exemplu penicilina şi PAS.
 Insuficienţa renală inaparentă clinic ca şi cea manifestă pot determina
creşterea anormală a nivelelor medicamentului în sînge prin întîrzierea
eliminării sale, ceea ce poate genera efecte adverse.
 FARMACODINAMIA

Farmacodinamia studiază:
- efectele medicamentelor
- locul şi mecanismul lor de acţiune.

Spectrul de cunoaştere a farmacodinamiei implică:

• Studiul acţiunilor farmacodinamice şi parametrii care îi
caracterizează
• Factorii care influenţează acţiunea farmacodinamică
• Acţiunile drogului la nivelul receptorului şi efectele
fiziologice/biochimice/ comportamentale produse de aceste acţiuni
• Studii ale mecanismelor de acţiune la nivel molecular
• Oferă o bază raţională pentru utilizarea terapeutică precum şi
pentru design-ul unor agenţi terapeutici noi sau superiori
Activitatea biologică a medicamentului presupune:

o interacţiune iniţială de ordin chimic sau fizico-chimic cu moleculele

organismului - acţiune primară

se declanşează apoi un complex de reacţii care au ca rezultat efectul

farmacologic global.

o acţiune farmacodinamică poate fi manifestată în sensul amplificării

sau deprimării unui proces fiziolgic sau fiziopatologic.

potrivit legii fundamentale a farmacodinamicii medicamentul nu

crează funcţii noi în organism, acţiunea şi reglarea asupra acestora
se realizează pe structurile existente, asupra cărora medicamentul
are efect de modelare sau de monitorizare.
 Tipul de acțiune al medicamentului:
1. Acțiune principală care are o anume intensitate și pentru care medicamentul
este utilizat în terapeutică;
2. Acțiune secundară ‑ de obicei de intensitate mai slabă și care poate fi benefică
(ex. acțiunea euforizantă a glucocorticoizilor) sau adversă (ex. uscăciunea gurii
dupa atropină);
3. Acțiune locală (pe tegumente ‑ topică ‑ sau în tubul digestiv);
4. Acțiune generală sau sistemică ce apare după absorbția substanței;
5. Acțiune reversibilă ce durează până la eliminarea sau inactivarea substanței
administrate;
6. Acțiune ireversibilă.
Locul de acțiune al medicamentului poate fi la nivelul întregului organism sau
la nivel celular, molecular și submolecular.
La locul de acțiune se manifestă grade diferite de specificitate:
‑ acționeaza nespecific și doar la concentrații înalte (ex. anestezicele generale)
‑ specific ‑ realizează efecte farmacodinamice în urma interac țiunii cu "locusuri"
specializate = receptori.
 Relația structură - efect
 Este stabilit faptul că există o relaţie directă între structură
chimică (configuraţia chimică a medicamentelor) şi efectul
farmacodinamic obţinut. Mici modificări în moleculă sunt
capabile să influenţeze şi activitatea intrinsecă.

 De exemplu, fenilefrina are un hidroxil lipsă ceea ce face ca faţă

de adrenalină aceasta să aibă o acţiune pur alfa-stimulantă.
 Relația structură - efect

 Substituirea unor radicali face ca

unele molecule să nu mai fie
vulnerabile la acţiunea unor enzime.
• Metacolina care este un
simpaticomimetic cu acţiune directă,
este mai eficient faţă de acetilcolină
pentru că, introducând o grupare
metilică în imediată apropiere a
atomului unde acţionează AchE,
acţiunea enzimei este blocată
(fenomenul se numeşte împiedicare
sterică : modificarea configuraţiei în
zona în care acţionează enzima).
 Relația structură - efect

Unele medicamente deşi păstrează structura de bază, efectele sunt diferite.

În cazul inhibitorilor competitivi se păstrează asemănări între structura
histaminei şi antihistaminicelor.

 Antihistaminicele H1 au
în structură un lanţ foarte
asemănător cu lanţul
lateral al histaminei.
 Antihistaminicele H2 au
un nucleu identic sau
foarte apropiat de nucleul
imidazolic al histaminei
 Relația structură - efect

Miorelaxantele reprezintă o clasă de

medicamente care au structuri diferite,
dar efecte asemănătoare.

În concluzie, mici modificări

operate în structura unui medicament pot
duce la obţinerea de efecte
farmacodinamice diferite.
Acest lucru a creat posibilitatea de a
trece la sinteza dirijată a medicamentelor.
 Relația structură - efect
• DOZA este cantitatea de medicament care produce un anumit efect din partea
organismului.
• Este o noţiune inseparabilă de cea de medicament.

• În funcţie de doză, un medicament poate avea diferite efecte:

- locale
- sistemice:
- terapeutice
- toxice.

• Relaţia dintre doza unei substanţe active şi efectul produs este o funcţie
caracteristică pentru fiecare medicament.

Efectul este direct proporţional cu :

• doza de medicament
• cantitatea de receptori disponibili
• afinitatea pentru receptori.
Relaţia doză – efect

Înregistrarea grafică a
relaţiei doză-concentraţie-
efect realizează:
• o curbă hiperbolică cu
convexitatea în sus
• o curbă sigmoidă dacă
înregistrarea este
Curba hiperbolică doză-efect (A) şi curba sigmoidă doză-efect (B) (după Stroescu,
1997).
Când două medicamente acţionează asupra aceloraşi receptori, producând acelaşi tip
de efect, forma curbelor este aceeaşi.
Când mecanismul de acţiune a două medicamente este diferit, forma curbelor se
deosebeşte.

semilogaritmică Log doză-

efect (log D-E) înregistrare
care permite detalierea
datelor corespunzătoare
dozelor mici şi cuprinderea
unui domeniu de doze mai
larg.
Curbele log doză-efect (după Stroescu, 1997):
A – curbe sigmoide pentru două substanţe care acţionează în acelaşi mod, au aceeaşi
eficacitate, dar potenţă diferită.
B – curbele log doză-efect pentru două substanţe cu eficacitate diferită (substanţa 1-
agonist deplin, substanţa 2 – agonist parţial)
 Indicele terapeutic
 Latitudinea terapeutică reprezintă intervalul dintre doza minimă
terapeutică şi doza maximă terapeutică fără a provoca efecte toxice.
 În utilizarea clinică indicele terapeutic va rezulta din raportul:

IT = DT50/DE50

 Indicii terapeutici ai medicamentelor variază foarte mult. De ex:

atropina are un indice terapeutic cu o mare marjă de siguranţă (de la
1mg până la valori mari în intoxicaţii). Tonicardiacele au indicele
terapeutic foarte mic, existând bolnavi la care efectele adverse
legate de doză apar la doze mai mici decât cele eficiente (de aceea
dau intoxicaţii frecvente).
 Pentru aprecierea indicelui terapeutic real al unei substanţe trebuie
să cunoaştem pe lângă DE50 şi DT50 şi curbele de eficacitate şi
toxicitate în totalitatea lor. În ultimul timp aceste valori
(cronovariabile) au fost înlocuite cu “paliere de toxicitate”.
 MECANISME DE ACȚIUNE ALE MEDICAMENTELOR
Principalele mecanisme de acţiune
1. acțiuni bazate pe mecanisme fizico-chimice simple
Clasa de medicamente
Unguente, absorbante, înlocuitori de plasmă,
purgative, diuretice osmotice, substanţe opace, agenţi
chelatori, schimbători de ioni

2. acțiuni bazate pe mecanisme enzimatice:

-inhibiție enzimatică -AINS, aprotinina, cianurile
-competiție cu substratul enzimatic normal -Sulfamidele
-deplasarea coenzimei și cuplarea cu apoenzima -anticoagulantele cumarinice
-coenzime - vitaminele B1, B2, B6
-efecte alosterice pe enzime

3. medicamente care acţionează prin intermediul receptorilor Receptori histaminici H2 (cimetidina)

Receptori 2 adrenergici (salbutamolul)
4. mecanisme bazate pe eliberarea unor substanţe active din depozite Efedrina, noradrenalina
celulare
5. substanţe cu acţiune relativ specifică prin formare de legături covalente Compuşi organofosforaţi, alfaneurotoxinele

6. mecanisme de acţiune pe canale ionice Blocante de canale de Ca, Na, K, Cl

Activatoare ale canalelor Cl (muscimolul)

7. mecanisme care acţionează pe aparatul genetic al celulei Ciclofosfamide, Bleomicina A2 şi B2

8. mecanisme ce acţionează cu formare de ”pori membranari” Nistatinul

9. Mecanisme ce acţionează prin captarea de radicali liberi Vitamina E

 Medicamente ce acţionează prin intermediul receptorilor
K+ Na+ Ca2+

• RECEPTORII reprezintă macromolecule cu rol de

transmitere a informaţiei în cadrul unui sistem biologic. A
A
Localizarea lor poate fi :

• pe suprafaţa celulei (acetilcolina, hormonii,

prostaglandinele)
• în interiorul celulei - citosol (pentru hormonii steroizi),
intranuclear (pentru triiodotironina)
• la nivel sinaptic.

• Au funcţie de traductori, transformând o informaţie aferentă

(adusă de un mesager chimic) într-un răspuns celular. Din
punct de vedere chimic sunt molecule care leagă selectiv,
saturabil şi cu afinitate mare un ligant. Tipul receptorilor
fiecărei celule este determinat genetic.

• Celulele din organism primesc şi transmit informaţii.

Transmisia se efectuează prin sisteme de cuplaj celular:
semnale chimice date de substanţe biologic active reunite sub
numele de “mesageri primari” (hormoni, neuromediatori
sau hormoni locali, sistemul APUD)
 STRUCTURILE RECEPTORILOR

• Receptori canale ionice

• Proteine carrier
• Receptori cuplaţi cu proteina G
• Receptori-enzime
 Proprietăţile receptorilor

• se cuplează în anumite puncte numite situsuri de afinitate

şi situsuri de activitate cu substanţe ce au o structură
complementară din punct de vedere spaţial şi repartiţie a
sarcinilor electrice (după modelul “cheie - broască”).

• în urma cuplării, receptorii îşi modifică structura spaţială şi

repartiţia sarcinilor electrice, iniţiind o serie de evenimente
celulare urmate de răspuns din partea celulei respective.

• modificările produse (spaţiale şi electrice) duc la pierderea

afinităţii pentru mesagerul chimic cu care s-a cuplat şi
care părăseşte receptorul nemodificat (faţă de enzimă care
odată cuplată cu substratul duce la modificarea structurii
substratului).
 Proprietăţile receptorilor
• Pentru ca molecula de medicament cuplată să declanşeze secvenţa procesului
fiziologic pentru care este destinat receptorul, trebuie ca legătura dintre cele două
componente să se realizeze secvenţial în succesiunea situs de afinitate - situs de
activitate (eficacitate) şi să se producă stimulul. Acest lucru este realizat de agonist
care are o structură aproape identică cu cea a agonistului natural în ambele zone.
• legătura dintre receptor şi mesagerul chimic trebuie să fie reversibilă; forţele
intermoleculare sunt slabe (ionice, punţi de hidrogen, Van der Waals).
• Antagonistul (blocant cu acţiune intrinsecă) este substanţa ce menţine blocat
receptorul având şi acţiune intrinsecă, dar mai slabă ca cea a agonistului. Sunt identici
sau foarte asemănători cu agonistul la partea moleculei ce cuplează cu situsul de
afinitate, dar diferă de agonist la partea ce se leagă de situsul de activitate.
• În consecinţă: nu există receptori farmacologici, receptorii fiind preformaţi,
determinaţi genetic. Medicamentele nu pot crea nici o funcţie nouă într-un
organism, ele putând stimula sau inhiba funcţiile pentru care este programat
biosistemul respectiv.
INTERACŢIUNILE DROG-RECEPTOR
• Receptorii de pe membranele celulare
• O serie continua de aminoacizi dispuși în bucle
• Liganzii (neurotransmiţători, droguri) se ataşează în spaţiul
dintre bucle prin legături ionice
• Legarea ionică reversibilă a ligandului activează
receptorul prin schimbarea structurii proteinei.
• Intensitatea semnalului transmembranar este determinată
de numărul de receptori ocupaţi.
• Medicamentele pot influenţa semnalul transmembranar prin
legarea la receptor sau lângă acesta.
INTERACŢIUNILE DROG-RECEPTOR

• Legarea Drog/Receptor
• Mimează acţiunile neurotransmiţătorului
de la acelaşi situs (agonist)
• Se leagă de un situs alăturat şi facilitează
legarea neurotransmiţătorului natural
(agonist)
• Blocheză acţiunile neurotransmiţătorului
de la acel situs (antagonist)
SPECIFICITATEA DROG-
RECEPTOR
• Modificarea structurii chimice a unui drog îi poate influenţa
potenţa
• De ex., amfetamina vs. metamfetamina
• Multe droguri au multiple locuri de acţiune
• Unele locuri de acţiune sunt responsabile pentru
efectele secundare
• De ex., antidepresantele triciclice : sedare, gură uscată,
vedere în ceaţă
• Medicament+enzime
• Medicament + receptori
• Antigen +anticorp

==SPECIFICITATEA==

• Complexele formate duc la

obținerea unui EFECT prin
modificări structurale sau
biochimice

• ! TOTUȘI:

- pentru majoritatea M natura

moleculei țintă nu se cunoaște

- unele M acționează prin

mecanisme fizice sau chimice
nespecifice

ACȚIUNEA SPECIFICĂ
 Agonistul

• AGONIST: agent (M) care are capacitatea de a se lega de un receptor

și de a declanșa un răspuns (are afinitate și activitate intrinsecă).

• Eficacitatea – răspunsul maxim produs de un M

• Potența : concentrația dozei care produce efect- este o masură a

cantității de M necesară pentru a declanșa un anumit răspuns. Cu
cât doza necesară obținerii unui anumit răspuns este mai mică cu
atât M este mai potent.
Se exprimă prin doza de M care produce 50% din răspunsul maxim - DE50

• ! Eficacitatea este mai importantă decît potența deoarece aceasta este

focalizată asupra efectivității M (ex: M mai potent poate să nu ajungă
în cantități suficiente la receptori datorită unor cauze patologice )
 Antagonist
ANTAGONIST: M ce reacționează cu receptorii prevenind sau blocând acțiunea
unui agonist.

• Competitiv: când competiția se desfășoară pentru locul

de afinitate al receptorului. Creșterea progresivă a
concentrației antagonistului inhibă răspunsul dat de
agonist și invers.

• Non-competitiv: când antagonistul se poate combina

ireversibil cu receptorul său și poate inhiba unele etape
ale transferului de stimul. Afinitatea pentru agonist se
păstrează, dar activitatea intrinsecă nu se manifestă.

Agonist invers
Unele substanțe (betacarbolinele) deși se fixează pe receptorul benzodiazepinic
produc efecte de stimulare (anxietatate).
Se explică prin faptul că receptorul benzodiazepinic poate să existe în diferite
stări ce pot fi modificate prin acțiune la diferite locuri allosterice
 Transportul la țintă și internalizarea celulară

• Neurotransmiţători, diferite substanţe reglatoare

endogene şi unele medicamente agoniste analoage
care acţionează receptorii specifici sunt consideraţi
ca mesageri primi.

• Mesagerii “primi” pot transmite mesajul chimic:

• direct, influeţând funcţionalitatea canalelor
ionice incorporate în macromoleculele
receptoare
• indirect, prin intermediul unor mesageri
secunzi care aparţin economiei metabolice
celulare.

• Implicarea mesagerilor secunzi în transmiterea

informaţiei la nivelul celulelor implică un tip
particular de receptor membranar şi prezenţa unor
proteine membranare (polipeptida receptoare în
formă de serpentină).
Principalele sisteme de mesageri secunzi

Sistemul format din proteinele G, adenilciclază şi AMPc

• Proteinele G reprezintă o familie de proteine

reglatoare conţinând guanină ce se află în legătură cu diverşi
receptori: muscarinici,  şi -adrenergici, serotoninici,
gabaergici şi dopaminergici.

• În funcţie de ţesut, un agonist poate determina cuplarea cu

una sau alta dintre proteinele de cuplare, realizându-se astfel
efecte stimulatoare sau inhibitoare deşi receptorul poate fi
acelaşi.
 Principalele sisteme de mesageri secunzi
Sistemul fosfatidilinozitolic
• Acest sistem implică prezenţa în membrană a fosfatidilinozitol-difosfatului
(PIP2), implicat în transmiterea mesajului în vederea fosforilării proteinelor.

Sistemul Ca/calmodulină
• Creşterea calciului ionic liber din citosol poate servi ca mesager secund. El se
poate lega de calmodulină sau de alte proteine fixatoare de calciu.
• Complexul Ca/calmodulină activează un număr mare de enzime cum ar fi
fosfodiesteraza implicată în hidroliza AMPc sau miokinaza lanţurilor uşoare
(importantă pentru contracţia muşchiului neted)

Sistemul acizilor graşi

• În 1994, Graber şi colaboratorii au descris un sistem de traducere a semnalului
intracelular prin intermediul acizilor graşi proveniţi din fosfolipide membranare
(acid arahidonic, acid oleic, acid linoleic etc), care se pot cupla la rândul lor cu
sisteme anterioare descrise sau pot modula canale ionice (Ca+,K+,Cl-; Na+)
Acţiunea medicamentelor la nivelul organitelor intracelulare

• nucleul bogat in acizi nucleici este ţinta unor substanţe citotoxice. Agenţii alkilanţi
polifuncţionali formează punţi pe catenele de ADN, împiedicând sinteza sa şi
mitoza, ceea ce explică efectul anticanceros. Hormonii steroizi, după ce se combină
cu un receptor din citoplasmă, pătrund în nucleu unde se fixează de ADN,
modificând procesul de transcripţie al ARN-ului.

• ribozomii, unde are loc sinteza proteică, pot fi sediul de acţiune al unor antibiotice
(ce pot interfera funcţia ribozomilor bacterieni - inhibând formarea proteinelor sau
determinând formarea de polipeptide anormale).

• mitocondriile, care conţin enzimele ce intervin în respiraţia celulară, reprezintă locul

unde acţionează cianurile, care blocând citocromoxidaza întrerup reacţiile de
oxidoreducere.

• izozomii: glucocorticoizii în concentraţii mari stabilizează membranele lizozomale

protejându-le de agresiunea generatoare de inflamaţie contribuind la efectul
antiinflamator şi la proprietăţile antişoc ale acestei clase de medicamente.
 Una din cele mai importante caracteristici ale sinapselor o reprezintă
capacitatea lor de a suferi influenţe reglatoare externe, inclusiv
medicamentoase ceea ce face ca anumite funcţii să poată fi modulate.

ACŢIUNEA MEDICAMENTELOR LA NIVELUL SINAPSELOR

Acţiunea directă a medicamentelor asupra efectorilor

• Acţiunea directă asupra structurilor efectoare implică

probabil acţionarea sau blocarea unor receptori fenomene de
membrană, ca şi intervenţia sistemelor mesagere secunde.

• Anumite substanţe acţionează în afara celulelor; de

exemplu heparina care inhibă factorii coagulării ce se găsesc
în sânge.

• Unele medicamente acţionează direct asupra secreţilor

glandulare – antiacidele gastrice, neutralizează acidul
clorhidric din sucul gastric, mucoliticele desfac fibrele de
mucină din secreţiile traheobronşice.
 TOLERANŢA & DEPENDENŢA
• Mecanismele toleranţei
• Metabolice (farmacocinetice, dispoziţionale)
• Celular-adaptive (farmacodinamice)
• Condiţionare comportamentală
• Dependenţa
• Sindromul de abstinenţă
• Nu toate medicamentele addictive produc dependenţă fizică.
• Unele medicamente non-addictive pot produce dependenţă fizică (de
ex. SSRI).
 Evoluţia în timp a medicamentului administrat

• Studiul evoluţiei în timp este important pentru

• Predicţia dozajulu/intervalelor între doze
• Menţinerea nivelelor terapeutice
• Determinarea timpului până la eliminare

• Semiviaţa de eliminare (t1/2)

• Timpul necesar pentru ca nivelele sanguine ale
medicamentului să se reducă cu 50%
• Sunt necesare aprox. 6 x t 1/2 ca un medicament să fie
eliminat din corp
• La administrări la intervale regulate, concentraţia relativ
stabilă este atinsă după aprox 6 x t 1/2
Monitorizarea terapiei cu medicamente (MTM)

• MTM este importantă pentru deciziile clinice

• Nivelele plasmatice sunt apropiate de concentraţiile de

la nivelul ţesuturilor sau receptorilor

• Obiectivele MTM
• Studiază acceptabilitatea medicaţiei
• Evită toxicitatea
• Întăreşte răspunsul terapeutic