Portofoliu

Elaborat:Graii David
Controlat:Cibuc Eudochia

Cosnita 2021
 Peste vârfuri trece lună,
                        Codru-şi bate frunza lin,
                        Dintre ramuri de arin
                        Melancolic cornul sună.
 
                        Mai departe, mai departe,
                        Mai încet, tot mai încet,
                        Sufletu-mi nemângâiet
                        Îndulcind cu dor de moarte.
 
                        De ce taci, când fermecată
                        Inima-mi spre tine-ntorn?
                        Mai suna-vei, dulce corn,
                        Pentru mine vreodată?
 Structura, semnificaţiile şi limbajul poetic
Poezia Peste vârfuri este alcătuită din trei catrene (strofe de câte patru versuri), care ilustrează lumea exterioară – descrierea naturii – şi
lumea interioară – stările şi sentimentele poetului.
Prima strofă
Prima strofă conturează un tablou al lumii exterioare, pe care poetul îl percepe cu melancolie profundă. Cadrul natural este construit din
elementele ce aparţin planului terestru şi planului cosmic, aflate în interdependenţă, în armonie deplină şi sunt specifice liricii eminesciene.
• Mihai Eminescu
Teluricul este simbolizat prin eternul „codru” eminescian, în care freamătă „frunza”, iar dintre „ramuri de arin” se aude sunând, cu tristeţe,
cornul. Natura este personificată, căpătând însuşiri umane – „trece lună”, „codru-şi bate frunza”, „melancolic cornul sună”.
Imaginea vizuală – „Peste vârfuri trece lună” se armonizează cu imaginea motorie – „Codru-şi bate frunza lin” şi cu imaginea auditivă –
„cornul sună”, sugerând melancolia eului liric. Cornul este un instrument de vânătoare, care are rolul de a chema, de a anunţa apariţia
vânatului. În poezie, cornul anunţă că ceva trist urmează să se întâmple, idee sugerată de epitetul verbal „melancolic […] sună”, prevestind,
parcă, moartea.
Strofa a doua
Strofa a doua ilustrează realitatea interioară, stările şi sentimentele de tristeţe ale eului liric, armonizate cu atmosfera tulburătoare a naturii.
Poetul se simte părăsit şi singur, idee exprimată prin repetiţia adverbelor: „Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet”.
Totul se depărtează de el, imaginea naturii, sunetul cornului, ceea ce creează o stare de deprimare, de solitudine (singurătate), orice forme
concrete de viaţă dispar treptat, poetul simţindu-şi sufletul „nemângâiet”. Elementele lumii concrete, ale spaţiului natural lipsesc în această
strofă, realitatea fiind redată din perspectivă psihologică, în sufletul şi conştiinţa eului liric.
Ultimul vers, „îndulcind cu dor de moarte”, poate sugera tristeţea sfâşietoare provocată de ideea morţii, care este un inevitabil sfârşit al vieţii.
Sentimentul morţii, anunţat în ultimul vers al primei strofe prin sunetul melancolic al cornului, este atenuat de verbul la gerunziu cu valoare
de epitet – „îndulcind”.
Metafora „dor de moarte” transferă noţiunea teoretică a morţii în planul interior al simţirii, întrucât odată cu stingerea sunetului de corn
dispare orice semn al lumii materiale, amplificând astfel caracterul meditativ al poeziei. Finalul strofei sugerează scurgerea treptată a timpului
într-un singur sens (ireversibil), către moarte, ceea ce dă poeziei ton elegiac.
Strofe treia
Strofa a treia este dominată de o profundă nefericire, sufletul poetului fiind sfâşiat de doruri şi de regretul pentru timpul ce s-a scurs,
marcând trecerea tinereţii, neîmplinirea iubirii şi a fericirii.
Stilul retoric, susţinut prin interogaţii retorice şi forme verbale inverse, prin formule de adresare directă – verbul şi pronumele la persoana a
II-a singular – „De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn?” -, precum şi vocativul cu epitet „dulce corn” dezvăluie profunzimea şi
dramatismul sentimentului de nostalgie şi regret.
Ca în baladele populare, sunetul cornului ar putea sugera nu numai dorul şi tristeţea, ci şi o atitudine mioritică, de împăcare a poetului cu
destinul implacabil, cu faptul că moartea este o componentă firească a existenţei umane, ca şi viaţa.
Sunetul „dulce” al cornului nu mai este un obiect concret, ci devine – în finalul poeziei – un simbol filozofic, ca un ritual cosmic, sugerând
detaşarea eului liric de formele vieţii, care au dispărut treptat, idei exprimate printr-o interogaţie retorică: „Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru
mine vreodată?”.
 Limbajul folcloric
Limbajul folcloric este evidenţiat prin cuvinte şi expresii populare: „Codru-şi bate frunza”, „spre tine-ntorn”,
„nemângâiet”. Poezia este o confesiune lirică, deoarece poetul mărturiseşte direct propriile sentimente şi stări
sufleteşti, de la nostalgie la nefericire, fapt demonstrat de folosirea pronumelui la persoana I singular… „sufletu-
mi”. „inima-mi”, „pentru mine”.
În poezia Peste vârfuri, Eminescu exprimă „dorul” în esenţa lui cea mai pură, de aceea este o elegie filozofică
alcătuită din elemente de pastei şi de meditaţie, armonizate într-un tot unitar, ilustrând sentimentele de
nostalgie şi de tristeţe. George Popa afirma că această poezie „constituie cea mai delicată şi mai perfectă
definiţie poetică eminesciană a dorului”.
Prozodia
Ritmul poeziei este trohaic, rima îmbrăţişată şi măsura versurilor are 7-8 silabe, muzicalitatea amintind de
perfecţiunea poeziei populare.
Poezia Peste vârfuri exprimă direct sentimentele de nostalgie, tristeţe, şi durere pentru perceperea ideii de
moarte, ca pe un final implacabil al vieţii, pentru scurgerea ireversibilă a timpului şi de aceea este o elegie