TEMA: Hortensia Papadat-Bengescu.

Modernitatea
romanului „Concert de muzică din Bach”
Subiectele prelegerii:
1. Hortensia Papadat-Bengescu, „Marea
europeană”;
2.Romanul „Concert de muzică din Bach”.
Modernitatea romanului;
3.Lumi şi personaje;
4.Tehnici narative.
Bibliografie obligatorie:
1. Nicolae Manolescu. Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc.
Bucureşti, Minerva, 1981, pp. 188-218.
2. Ioan Holban. Hortensia Papadat-Bengescu. Iaşi, Princeps Edit, 2006
3.Carmen Ligia Rădulescu. Hortensia Papadat-Bengescu. Marea
europeană a anilor ’30. Iaşi, Editura Recif, 2006.

Bibliografie suplimentară: 
1.Liana Cozea. Exerciţii de admiraţie şi reproş. Hortensia Papadat-
Bengescu. Iaşi, Paralela 45, 2002.
2. Simona Sora, Regăsirea intimităţii, Bucureşti, Cartea Românească,
2008, pp. 122-141.
 
 
• OBIECTIVELE PRELEGERII:
• Prezentarea contribuţiei Hortensiei
Papadat-Bengescu la modernizarea
romanului interbelic
• Caracterizarea subiectului artistic în
„Concert de muzică din Bach”
• Interpretarea semnificaţiilor romanului
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu:
Ape adânci (1919), Sfinxul (1920),
devenit Lui don Juan în eternitate; Femeia
în fața oglinzii (1921); Balaurul (1923);
Romanță provincială (1925); Fecioarele
despletite (1926); Desenuri
tragice (1927); Concert din muzică de
Bach (1927); Drumul ascuns (1933);
Logodnicul (1935), Rădăcini (1938).
Publică şi piese de teatru.
Proza Hortensiei Papadat-Bengescu a
contribuit decisiv la:
- modernizarea romanului românesc
interbelic
- urbanizarea şi obiectivarea
romanului
- trecerea romanului de la doric la
ionic
- surprinderea la personaje a legăturii
dintre „trup şi suflet”
Scriitoarea îşi propune în creaţia sa să surprindă perpetua
mişcare interioară a gândului în mers.
Autoarea coboară în zona fiziologiei şi a subconştientului.
HPB dezeroizează personajul în literatura română.
Lumea HPB o formează “oameni curenţi şi fapte uzuale”.
• Istoriile sunt nepalpitante, dar autentice.
• Lipseşte subiectul, cu elementele lui consecutive, lipsesc
compoziţia, intriga, „forţa epică” caracteristice romanului
tradiţional.
• Romanele scriitoarei constituie o frescă a societăţii
burgheze bucureştene.
• Afinităţi cu Marcel Proust:
• interesul ambilor romancieri pentru psihologiele
contradictorii, scindate, dezvăluirea de către amândoi, la
personaje, a unor funcţii psihice generale şi particulare,
exercitate alternativ, relatarea succesivă, şi nu din primul
moment, a situaţiei unui personaj în societate, şi cu atât mai
mult, a trăsăturilor morale, semnalarea de inadvertenţe între
activitatea „trupului sufletesc” şi a celui material.
• „Aspectul cu adevărat proustian al romanului constă în
zugrăvirea acestei atmosfere snobe cu toate consecinţele ei:
artificialitate, perversiune, boală...” (N. Manolescu).
• Trăsătura care uneşte lumea HPB, este acea măcinare
biologică de boli, surpare lăuntrică de căsătorii şi
relaţii intime impuse.
• Oameni lipsiţi de principii morale, atraşi de aparenţe,
lux, convenţii, distincţii, plăceri fizice.
• Avariţia pentru bani e substituită avariţiei pentru o
poziţie în societate.
• Interesul pentru “ce zice lumea”.
• Mimi ai aristocraţiei.
• Relaţiile dintre personaje se
construiesc conform unui plan
autentic şi a altui disimulat,
convenţional.
• Căsătorii de rezon vs. cupluri erotice
• Aceste 2 lumi de personaje
interacţionează şi se influenţează
una pe cealaltă.
Elaborarea portretului în “trepte”:
„ Buna Lina printr-o grozavă surpare de valori, devine
rea. Răutatea celor buni, proaspătă, neobosită,
nesocotită, mereu susceptibilă, mereu agresivă.
Ca cineva închis într-o casă necunoscută,
încercând pe la uşi şi ferestre bănuitor, cu ochi de
asasin; pândind de după colţuri gata să lovească,
cu mişcări zăpăcite, necumpătate, dibuind în
întuneric şi duşmănie – aşa era răutatea Linei”.
Arta romanului:
Scriitoarea posedă un mod de a scrie cu totul
personal, viguros şi naiv, artificial şi organic,
ezitant şi decis, pletoric şi obscur, dar exact acel
mod stilistic constituie şi forma cea mai adecvată a
operei sale. Tensiunea stilistică provine din
confruntarea dintre rigorile esteticii şi dorinţa de
autenticitate.
Relatarea amestecă naraţiunea şi analiza, descrierea
exterioară şi comentariul, informaţia nudă şi
expresia lirică – modalităţi care-i asigură autoarei
surprinderea dramelor ascunse sub calmul
convenţiilor mondene, a murdăriilor lustruite.
- Tehnici narative:

- Naraţiune heterodiegetică.
- Naratorul omniscient expune faptele, îndeplineşte
funcţia de control şi regie a naraţiunii şi de apreciere a
faptelor
- Doricul interferează cu ionicul
- discurs indirect liber, prin care vocile personajelor
arată conflictul ascuns şi planul bipolar al
conştiinţei (autenticitatea şi simulacrul).
• „Maxenţiu se simţi cuprins de furie. Ada vorbea încă!...
Ce mai vrea?... Maxenţiu nu mai auzea şi ar fi trebuit să
audă. O pânză subţire ca de păianjen i se aşezase pe
urechi şi ar fi vrut s-o ridice de acolo delicat ca pe o
portieră diafană. Prin ţesutul ei transparent sunetele se
difuzase şi rar câte un cuvânt se prindea în mreaja
auzului (...) Fie că Ada băgă de seamă unda de furie a
lui Maxenţiu, fie că simţi laşitatea celuilalt, fie că-şi
văzu de meşteşugul ei femeiesc, avu o bruscă
întoarcere:
• De altfel, domnul Petrescu nu va face nimic fără să te
consulte! zise. Maxenţiu se înclină. Audienţa era
terminată”.
• Prerogativa narării este atribuită alternativ naratorului şi
personajului.
• „În dreptul scării se opriră.
• Nu pot primi postul! spuse Lică scurt, cu piciorul pus pe întâia
treaptă. Îi sărută mâna grăbit şi cu pasul lui sprinten scoborâ scara
în fugă. Ce însemna refuzul lui? Ada se roşi de mânie şi de părere
de rău. Abia prins, mierloiul scăpa. De ce? În adevăr, de ce?
Simţise Lică că e vorba de robie, ceea ce nu putea suferi? Avusese
cumva vreun scrupul? Nu! Băgase de seamă că nu e vorba de un
chilipir, fără osteneală, aşa cum dorea el? Sau poate mediul cela
noi înainte de a-l cuceri, îl speria?”
• „Aşa cum, grosso modo, convenţiilor de grup le corespunde
analiza „auctorială” sumarizantă şi precisă, ca un cod al
manierelor obligatorii, şi ca o pură exterioritate
supraindividuală, autenticităţii primare, dorinţelor şi
sentimentelor individuale, atât de vii încă, de animate, le
corespund multiplicitatea de voci, alternarea de unghiuri şi de
reflectori, cu alte cuvinte o interioritate nepotolită şi
nestăpânită” (Micolae Manolescu). Lumea romanului, în care
convenţia de clasă nu acoperă încă bine pornirile sufleteşti
elementare, în care protocolul abia dacă maschează, cu eleganţa
lui superficială, grosolănia, instinctele urâte, calculele josnice ale
personajelor – nu putea fi mai adecvat zugrăvită psihologic decât
prin alternarea analizei cu monologul interior, a comentariului
auctorial cu exprimarea directă a conştiinţei.
•
Tehnica muzicală a contrapunctului se referă la
toate nivelurile: de la amalgamarea monologurilor,
la distanţarea planurilor epice şi intersectarea
temelor morale. Întreg romanul se supune unor
amplificări şi nuanţări care conduc la orchestrarea
sensurilor.

Tehnica polifoniei
„ Mortul nefiind din cartier, nu se ştia bine de cine e
vorba. Unii spuneau că a murit o actriţă de la Operă,
alţii un deputat. Circula însă stăruitor şi versiunea că
era o fată mare adusă de la spital, zvon răspândit de
cei ce din ajun văzuse instalarea catafalcului. Unii
adăogau că „era de boală molipsitoare”.
- Nebuna asta de fată stă bufnoasă fiindcă Lică nu se poate ţine de ea! Îi e
destul de bine aici... Rim o menajează chiar peste măsură... Dar dumneaei
îi tună şi toţi suntem întorşi pe dos... Abia s-a aşezat şi Lică... Acum e
profesor şi prieten bun cu familia prinţului Maxenţiu.
Lina avea astfel de expresii fericite şi un fel de a înfăţişa totul care curma orice
comentariu. Mini se simţea dezarmată. Orice intervenţie apărea de prisos.
Se interesa de profesoratul lui Lică. Nu şi-l putea închipui... dar Lina
declară că Lică era tot băiat bun şi drăguţ ca înainte, cu toată situaţia lui aşa
de frumoasă... Cam ridicolă buna Lina, în adevăr!... Aşadar, Lică se
schimbase fără să se schimbe. Era acelaşi care fluiera demult pe sub
garduri, care deunăzi fluiera pe Sia subt fereastra Rimilor, care fluiera uşor
pe buze în atelierul domnului Paul şi între dinţi în urechea prinţesei Ada.
Cât despre pasiunea fetei greoaie pentru tatăl sprinţar, ea e stare de fapt
fără comentariu. Cu ideea lui Lică profesor, Mini nu părea a se identifica,
nu mai puse însă nici o întrebare.