Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2)
Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian Ioniţă – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001;
Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune
totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă determinată (consacrat în art.17 Cod Penal).
3)
La societé criminogene, Ed. Calmann – Levy, Paris, 1971;
FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI
6)
Jean Pinatel, La societé criminogene, Ed. Calamann Levy, 1971
TERENUL – concept folosit pentru a determina
trăsăturile de ordin bioconstituţional al individului:
8)
Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 164, Bucureşti, 1978
9)
Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 331, Bucureşti, 1978
10)
Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 336, Bucureşti, 1978
c) FUNCŢIA PREDICTIVĂ – Cercetarea de predictie
vizează anticiparea unor modificări cantitative si calitative în dinamica
fenomenului infractional, atât în ce priveste tipologiile infracţionale cât si autorii
implicati 11) .
Conceptele operaţionale de ordin predictiv folosite în criminologie sunt :
Prezent – care se referă la contemporaneitate, contemporan, actual.
Viitor – care urmează după momentul de faţă, care va exista, va apărea, se va
întâmpla.
Probabilitate – care are şanse de reuşită.
Similitudine – asemănare, potrivire.
Extrapolare – extindere ipotetică a unei noţiuni de la un domeniu la altul.
Hazard – întâmplare neprevăzută, neaşteptată.
Risc – pericol posibil, inconvenient posibil.
Prognoza – cunoaştere, estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor,
anumite mărimi nesigure, inconstante
11)
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995
d) FUNCŢIA PROFILACTICĂ – identificarea,
studierea şi elaborarea unor programe ştiinţifice de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale de ordin preventiv sunt :
Reacţia socială – răspunsul dat de societate, comunitate la o acţiune
infracţională, la un fenomen infracţional pentru a contracara acest fenomen,
acţiune.
Control social – verificarea periodică sau inopinată a fenomenului
infracţional în vederea menţinerii acestuia la valori cât mai scăzute.
Modelul clasic de prevenire – prevenire generală, specială.
Modelul social de prevenire – cale pragmatică de reducere a
ocaziilor de săvârşire a informaţiilor, prin măsuri realiste şi cu costuri cât mai
mici.
Modelul situaţional de prevenire – primară, secundară, terţiară.
Răspuns social – replica dată de comunitate, de societate la un
fenomen infracţional.
Tratament – complex de acţiuni realist în scopul recuperării pentru
societate a unui delincvent.
Resocializare – reintegrare în societate.
Dintre autorii occidentali de reputaţie care au avansat o definiţie
proprie asupra criminologiei, reţinem :
- Criminologia este studiul ştiinţific al fenomenului criminal J.
Léauté;
- Criminologie este ştiinţa crimei – E. Selling;
- Crima este actul pedepsit, obiectul unei ştiinţe-speciale
-criminologice – Jean Pinatel;
- Criminologia este studiul complex şi integral al omului, cu
preocupare constantă de a cunoaşte mai bine cauzele şi remediile
activităţii sale antisociale – tributară Scolii psihologice – Laignel –
Lavastine şi V.V. Stanciu;
Criminologia este studiul cauzelor genezei, proceselor şi
consecinţelor delincvenţei – G.Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu Merlin;
În doctrina occidentală criminologia este o ştiinţă complexă aidoma
medicinei, care studiază factorii şi procesele acţiunii criminale şi care
determină prin cunoaşterea acestor factori şi procese, strategiile şi
tehnicile de a reduce acest rău social – Raymond Gassin.
În doctrina română întâlnim definiţii extinctive, fie definiţii
restrictive ale ştiinţei criminologiei.
- Ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile producerii infracţiunilor
pentru a se adopta măsuri de apărare a valorilor fundamentale umane de
către dreptul penal – prof. Aurel Dincu;
- Ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul
prevenirii sale – Rodica Mihaela Stănoiu;
- Ştiinţa care studiază fenomenul infracţional în scopul prevenirii şi
combaterii acestuia – Gh. Nistoreanu şi Costică Păun;
Ştiinţa care analizează cauzele infracţiunilor şi
factorii care influenţează comiterea acestora, evaluează
costurile sociale ale fenomenului infracţional şi urmăreşte
realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei
protecţii corespunzătoare relaţiilor şi nevoilor sociale –
Congresul al VIII-lea al O.N.U. pentru prevenirea
infracţiunilor şi tratamentul delincvenţilor de la Havana 27
august – 7 septembrie 1990 122)) .
12)
Tudor Amza, Criminologie, pag. 40, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998;
13)
Ion Eugen Sandu, Florin Sandu – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001;
Ca ştiinţă, criminologia este preocupată să cerceteze cu precădere
cauzalitatea criminalităţii ca fenomen social istoriceşte condiţionat; este
chemată să examineze constelaţia surselor socio-umane ale crimei şi
criminalităţii, să identifice comportamentele şi conţinutul cauzelor şi
condiţiilor socio-umane ale fiecărei infracţiuni în parte.
va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturităţii, în fiecare familie copiii
sunt în majoritate de sexul primului născut;
• în ceea ce priveşte trasmiterea structurii prevalează influenţa tatălui a cărui
structură prezintă mai multă variabilitate faţă de mama la care este specific
stabilitatea;
• ereditatea morbidă la tată este progresivă iar la mamă este regresivă; ea depinde
de doi factori: sexul părintelui bolnav şi intensitatea stării sale morbide; băieţii
moştenesc de la părinţi o foarte mare doză de ereditate morbidă cu tendinţa de a
o transforma în ereditate organică, pe când fetele prezintă tendinţa opusă; mama
atenuează întotdeauna ereditatea morbidă, reducând gradul eredităţii sale
morbide şi combătând pe aceea a tatălui;
• influenţa rasei asupra criminalităţii.
Rasele, indiferent de originea şi natura lor, au caractere particulare,
temperament, aptitudini, însuşiri, vicii particulare care influenţează
manifestările, comportările, actele lor;
Caracterul articular al rasei dă criminalitaţii o direcţie specifică;
criminalitatea unei rase poate avea tendinţa pronunţată împotriva
persoamelor, iar a alteia împotriva averii;
O rasă poate avea mai multă dispoziţie la crimă, decât alta;
Cauze care influenţează criminalitatea unei rase: timpul, solul,
ocupaţia, cultura, condiţiile economice, organizarea politică;
Nici la acelaşi popor nu se repartizează criminalitatea peste tot,
existând unele centre, focare criminale în care se identifică un procent
mai mare de crime;
Lombroso în ”Cauzele şi remediile criminalităţii” identifică aceste
principii în urma cercetărilor efectuate asupra raselor de evrei şi
ţigani, analizate comparativ.
TEORIA EREDITĂŢII – cercetarea rolului eredităţii în cauzarea
crimei.
4)
Ereditatea - studiul psihologic aupra fenomenelor, legilor, cauzelor şi consecinţelor acestora;
ereditatea modificărilor, caracterelor achiziţionate este foarte restrânsă, chiar şi
când ele sunt reunite în ambii părinţi. Circumcizia practicată la evrei nu se
moşteneşte; din părinţi surdo-muţi se pot naşte copii care aud şi vorbesc;
în cazul eredităţii psihologice Ribot admite că prin ereditate sunt retransmise
atât instinctele primare sau naturale, cât şi cele achiziţionate; ”instinctul este un
mod inconştient al inteligenţei”; sunt obiceiuri fixate prin ereditate; inteligenţa este
infinită ca lumea, căci ea o îmbrăţişează şi o măsoară; ereditatea creează şi
conservă în aceeaşi măsură instinctele care sunt fixe;
susţine existenţa eredităţii facultăţilor senzoriale (pipăitul, văzul, mirosul şi
gustul);
recunoaşte ereditatea memoriei menţionând că sunt puţine probe care dovedesc
existenţa ei; memoria are un rol secundar, şters, nu produce opere ca inteligenţa şi
imaginaţia, nici acţiuni puternice ca voinţa; ea se constată material ca o diformitate
senzorială, nu cade sub incidenţa legii ca pasiunile;
imaginaţia reproductivă cât şi cea creatoare este supusă legii eredităţii;
inteligenţa e supusă legii eredităţii. Sunt transmise prin ereditate bunul simţ,
nebunia, geniul, talentul, fineţea, aptitudinea pentru studii abstracte;
sentimentele şi pasiunile sunt trasmisibile prin ereditate; voinţa ca şi altă
facultate este supusă eredităţii; caracterul naţional încă este supus eredităţii;
există ereditate psihologică morbidă; anomaliile psihologice de toate
categoriile sunt trasmisibile; susţine interdependenţa între ereditatea
psihologică şi cea fiziologică; bolile mintale au o cauză organică; între ele
există un raport de cauzalitate în sensul că ereditatea fiziologică reprezinta
cauza iar ereditatea psihologică efectul; raportul de cauzalitate dintre cele
două ereditaţi este un caz particular al raporturilor dintre fizic si moral;
ereditatea fiziologică este imediată pe când cea psihlogică este mediată.
Ereditatea este lege, neereditatea este excepţie;
Influenţa eredităţii asupra criminalităţii există fără dubii; toate
manifestările, actele omului şi prin urmare şi criminalitatea, sunt în relaţie cu
ereditatea;
Ribot distinge următoarele forme ale eredităţii: ereditate directă, atavică,
colaterală sau indirectă şi ereditate de influenţă.
Ereditatea intelectuală
5)
Constantin Ion Urechia - neuropsihiatru, profesor universitar la Cluj şi Bucureşti. A scris despre
morfologianeurologică, tulburări neuropsihice şi patogenia sifilisului cerebral, boala
lui Pick ş.a.
Influenţa eredităţii este mare, dar este mare şi influenţa mediului; puterea
eredităţii este mai mare, mai primejdioasă şi mai greu de combătut decât puterea
mediului; în primul caz avem de a face cu dispoziţii săpate mai mult sau mai puţin
în organism pe când în cazul din urmă avem de a face cu influenţe mai uşor
controlabile şi modificabile.
Ereditatea este unul din factorii criminogeni cei mai importanţi, prin
gravitatea naturii sale; ereditatea nu este fatală, ea se poate modifica prin influenţa
mediului.
Consideraţii introductive:
Teoriile psihologice şi psihiatrice iau în calcul factorii situaţionali
şi biologici, explică comportamentul infracţional prin prisma relaţiilor
dintre circumstanţe şi caracteristicile biologice ale individului.
Comportamentul infracţional îşi are originile în personalitatea
infractorului care reprezintă setul complex de însuşiri emoţionale şi de
comportament care tind să rămână relativ constante în funcţie de
situaţiile prin care trece individul: conştiinţa deficitară, imaturitate
emoţională, o copilărie inadecvată din punct de vedere social, lipsa
atenţiei materne, etc.
Trăsătura comună a acestor teorii rezidă în centrarea explicaţiei
cauzale pe factorii psihologici. Ceea ce le diferenţiază sunt modalitatea de
abordare, metodele, tehnicile utilizate şi caracterul mai mult sau mai
puţin exclusivist al determinismului psihologic 6) .
6)
R.M. STĂNOIU, Criminologie, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.162;
Perspectiva psihiatrică
7)
VALERIAN CIOCLEI, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1988, p.122.
8)
SIGMUND FREUD, Die Traumdeuntung in Gesammelte Schriften, 1988, Band 1925, p.529.
Ca tehnică de tratament a acestor probleme, Freud a
inventat tehnica numită ”psihanaliză”. Freud îşi revizuieşte
conceptele sale de conştient şi inconştient, în sensul redefinirii
conştientului ca „Eu” (Ego) şi împărţirii subconştientului în „Sine”
(Id) şi „Super –eu” (Super Ego) 9) .
Sigmund Freud, Introductory Lectures in Psychoanaliysis, London, 1922; S. Freud Introducere în psihanaliză.
9)
Psihologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1922, pag.25.
Explicaţii privind etiologia nevrozelor. Se admit trei factori a
căror acţiune intervine la persoanele bolnave:
predispoziţiile ereditare;
influenţa unor
evenimente din
prima copilărie;
renunţarea
reală.
10)
S. Freud, Criminals from a Sense of Guilt, in The Standard Edition of the Complete Psychological Works of
Sigmund Freud. Hogarth Press, London, vol.14, p.332-33;
11)
Th. Reich, Unknown Murderer, London, 1936, p.38 şi urm.
Cu toate că nu a fost un criminolog, Freud a influenţat considerabil
cercetarea criminologică ulterioară, rezultând un număr important de teorii:
12)
August Aichhorn, Wayward Yorth, Viking, New York, 1963;
13)
A. Aichhorn, op. cit., p.200-202;
b) William Healy şi Augusta Bronner au
examinat 105 perechi de fraţi, în care unul dintre
aceştia era delincvent, celălalt nu era delincvent.
Fratele delincvent nu reuşise să-şi dezvolte
legăturile afective normale cu părinţii săi, datorită
unei varietăţi de factori situaţionali. Delincvenţa
era, în esenţă, o formă a „sublimării”, delincvenţii
încercând să atingă nevoile de bază care le-au lipsit
în familie.
c) Teoria ataşamentului – John Bowlby s-a concentrat asupra privării
de căldură şi atenţia maternă 14) şi consecinţele acesteia.
A propus teoria ataşamentului cu şapte trăsături importante:
Specificitate: ataşamentele sunt selective, îndreptate asupra uneia sau
mai multor persoane, într-o anumită ordine de preferinţă;
Durata: ataşamentele rezisă uneori pe întreaga durată a vieţii;
Sentimente dezvoltate: sentimente corelate cu relaţiile de ataşament;
Octogenie (cursul dezvoltării): copiii se ataşează de o fiinţă principală
în primele 9 luni de viaţă;
Învăţarea: ataşamentele nu sunt rezultatul unor recompense sau
încurajări ci a unei interacţiuni sociale de bază;
Organizare: ataşamentul urmează o organizare crescândă de la naştere;
Funcţia biologică: supravieţuirea.
Infractorii obişnuiţi nu au capacitatea de a stabili legături
afective, de cele mai multe ori copilăria unor astfel de indivizi fiind
tulburată de moartea, divorţul sau separarea părinţilor sau de alte
evenimente care au dus la ruperea legăturilor afective 15) .
14)
J. Bowlby, Child Care and the Growth of Love, Penguin, Baltimore, 1953;
15)
J. Bowlby, The making and breaking of affectional bonds, TAVISTOCK, LONDON, 1979;
d)Teoria caracterului antisocial – Kate Friedlander
formulează teoria caracterului antisocial: la origine copilul este o
fiinţă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii, proces
care parcurge trei etape:
1. etapa
primelor 3. etapa formării
relaţii dintre relaţiilor de grup
copil şi în sânul familiei –
părinţi: etapa adaptării
sociale a
2. etapa formării copilului.
Supra-eu-lui –
copilul încearcă să
se identifice cu
părinţii;
e) Teoria criminalului nevrotic – Frantz Alexander şi
H. Staub reiau şi dezvoltă teoria lui Aichhorn şi clasifică criminalitatea în:
criminalitatea obişnuită:
criminalii organici - a căror personalitate priveşte psihiatria
clasică;
criminalii normali – sănătoşi din punct de vedere psihic dar
sunt socialmente anormali;
criminalii nevrotici – care acţionează în funcţie de mobiluri
inconştiente, Eul este învins de Sine, care scapă determinării
Supra-Eu-lui.
f) Teoria complexului de inferioritate – Alfred
Adler acordă o mai mare atenţie slăbiciunii umane16) ,
susţinând că sentimentul de inferioritate al
individului declanşează dorinţa acestuia de a-şi
depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de
compensare sau supracompensare. Adler adaugă
sentimentului de inferioritate lipsa de cooperare
datorată sentimentelor de frustrare în condiţiile unei
copilării nefericite.
16)
GHEORGHE NISTOREANU, COSTICĂ PĂUN, op.cit., p.97;
g) Teoria condiţionării – Hans J Eysenck dezvoltă şi îmbunătăţeşte o
teorie a relaţiilor dintre criminalitate şi personalitate17) formată din două părţi.
În prima parte – susţine că toate personalităţile umane pot fi
analizate în trei dimensiuni:
psihoticism – agresivi, egocentrişti şi impulsivi;
extrovertism – căutători de senzaţii, dominatori, insistenţi;
neuroticism – puţină încredere de sine, stare de anxietate
excesivă şi schimbări bruşte de comportament.
Eysenck elaborează un chestionar de personalitate, E.P.Q. (Eysenck
Personality Questionnaire).
În cea de a doua parte – sugerează că oamenii îşi dezvoltă o conştiinţă
prin condiţionare, chiar începând cu fenomenul naşterii, indivizii fiind
recompensaţi pentru un comportament social şi pedepsiţi pentru unul antisocial.
Extrovertiţii sunt mai greu de condiţionat decât introvertiţii.
Diferenţele de condiţionare depind de anumiţi factori psihologici: activarea
corticală (activarea cortexului cerebral).
Indivizii care sunt uşor condiţionaţi şi dezvoltă o conştiinţă au un grad
ridicat de activare corticală.
17)
H.J.EYSENCK, Crime and personality, Rouledge and Kegan Paul, 1964, p.120;
Varianta psihomorală
a) Teoria dezvoltării morale – Lawrence Kohlberg susţine că raţiunea morală
se dezvoltă pe trei nivele18):
•Nivelul 1 = moralitatea preconvenţională (copii sub 9 – 11 ani):
» Stadiul I – pedeapsa
» Stadiul II – recompensa
•Nivelul 2 = moralitatea convenţională – specifică adolescenţilor:
» Stadiul III – moralitatea de tip „băiat bun”
» Stadiul IV – autoritate şi menţinere a ordinii sociale
Este ilegal să furi, deci nu ar trebui să fur în nici o împrejurare (circumstanţă):
•Nivelul 3 = moralitatea postconvenţională – specifică adulţilor peste 20 ani:
» Stadiul V – ideea de contract, drepturi ale individului şi lege
acceptată în mod democratic
» Stadiul VI – principii individuale şi conştiinţa
Kohlberg şi colegii săi susţin că cei mai mulţi delincvenţi raţionează la nivelul 1.
Principiile de bază şi normele sociale se învaţă prin interacţiunea socială şi participarea
în societate: copii învaţă să îşi formeze o moralitate prin legătura cu alte persoane care
se află la un nivel superior de dezvoltare morală.
L.Kohlberg, Stage and Sequence. The Cognitive – Developmental Approach to Socialization, in Hendbook of
18)
Socialization Theory and Research, Ed. David a Goslined, Rand McNally, Chicago, 1969;
b) Teoria procesului criminogen – Etienne de Greef 19) , prin
lucrările sale a pus bazele teorii personalităţii criminale continuate de
criminologul francez Jean Pinatel. În concepţia lui, individul este
guvernat în comportamentul său afectiv de două grupări fundamentale de
instincte: apăsare şi simpatie.
Degradarea morală a individului se distinge prin trei faze principale:
faza „asentimentului temperat” – iniţial normal, individul suferă o degradare
progresivă a personalităţii ca urmare a frustrării; ia naştere ideea de crimă;
faza „asentimentului formulat” se caracterizează prin mutaţii profunde în felul
de a fi şi de a se exprima, în care ideea de crimă este acceptată total;
faza cea mai profundă este „criza” – starea psihică periculoasă în decursul
căreia acceptă eliminarea victimei prin trecerea la act.
Trăsătura psihică-fundamentul care permite individului trecerea la
act – este indiferenţa afectivă a individului. Între infractor şi non infractor
există o diferenţă de grad care face ca infractorul să treacă mai uşor la
comiterea actului. Sentimentul de „eu” care există la unii criminali face ca
delictul să fie considerat un act lipsit de gravitate, tolerabil (crima pasională).
19)
Etienne de Greef, Introduction á la Criminologie, Bruxelles, Van den Plans, 1946;
c) Teoria personalităţii criminale – Jean Pinatel 20)
Cercetarea personalităţii criminale cunoaşte două faze
succesive total antagonice:
prima fază de deviaţie lombrosiană susţine
specificul absolut al personalităţii criminale;
a doua fază neagă acest specific mai ales pentru
influenţa criminologiei psihanalitice.
o a treia fază fundamentată de genialul profesor
Jean Pinatel susţine inexistenţa diferenţei de natură
între delincvent şi nedelincvent. În viziunea lui gradul
reprezintă nivelul de la care impulsurile endogene şi
excitaţiile exogene îl determină pe individ să comită o
faptă antisocială. Diferenţele de grad între indivizi de
tip infracţional se realizează prin evidenţierea
trăsăturilor psihologice.
20)
Jean Pinatel, în P. Bonzat et J. Pinatel. Traité de droit pénal et de Criminologie, T.III, Dalloz, Paris, 1963;
Teoria personalităţii criminale a constituit pentru Pinatel
o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice vizând
tratamentul şi resocializarea infractorilor.
Pinatel a concluzionat că starea periculoasă este pentru
20% din criminali cronică, pentru 25% este episodică, iar pentru
55% este marginală, din această categorie fiind recrutaţi cei mai
mulţi infractori recidivişti şi ocazionali.
PRECURSORII
Şcoala geografică (cartografică) Lambert Adolphe, Jaques Quetelet şi
francezul Andre-Michel Guerry (A.M.Guerry-jurist de formatie 1827)
1829-studiu: “Eseu asupra statisticii morale în Franţa” 21)
21)
Terence Moris, The Criminal Area, Routledge and Kegan Paul, New Zork, 1975, p.45-55;
A.J. QUETELET- matematician
22)
A. Quetelet, op. cit., p.103;
23)
Y. Van Kerkvoorde, op.cit., p.261;
ŞCOALA SOCIOLOGICĂ Emile Durkheim (1858-1917)
“Criminalitatea este atât de normală cât şi funcţională şi nu poate lipsi complet din nici
o societate”
abordarea sa priveşte structura societăţii şi instituţiile sale, cum ia naştere infracţiunea şi
cum ea este legată de funcţionarea unei societăţi 24) .
Neexistând o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv, este inevitabil ca unele dintre aceste abateri să prezinte caracter infracţional.
Definind infracţiunea, Durkheim susţine că:
Infracţiunea este produsul existenţei normelor; conceptul “greşit” este necesar
pentru a da sensul lui “corect”.
Este funcţională şi este o premiză pentru schimbarea socială; pentru ca
sentimentul colectiv să fie îndeajuns de flexibil, să permită schimbări pozitive, trebuie de
asemenea să permită schimbări negative - dacă nici o schimbare nu este permisă,
societatea va deveni stagnantă;
Infracţiunea ajută societatea să se pregătească pentru asemenea schimbări;
infractorul nu trebuie văzut că o fiinţă umană complet inacceptabilă, “dimpotrivă el
joacă un rol bine definit în viaţa socială; crima este unul din preţurile pe care le
plătim pentru libertate” 25) .
24)
F. Dler, G.O. Mueller, W.S. Laufer, op. cit. p.69;
25)
E. Durkheim, The Rules..., op. Cit. P.72
• În lucrarea sa “Diviziunea muncii în societate” care a constituit şi teza sa de
doctorat, Durkheim a introdus conceptul de “anomie” ( de la grecescul nemos –
fără norme) analizând schimbările sociale ca urmare a industrializării societăţii
franceze; anomia, în concepţia sa desemnează o stare obiectivă a mediului
social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor
schimbări bruşte ( războaie, revoluţii, crize economice ) societatea
fiind incapabilă să regleze tendinţele crescânde ale individului pentru
satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.
• Susţine că unul dintre cele mai importante elemente ale societăţii este
coeziunea ei socială, sau solidaritatea socială definind astfel două tipuri de
societăţi: mecanică si organică.
Societatea mecanică – caracteristică societăţilor primitive, dominată de conştiinţa
colectivă
-necesitatea legii rezidă în împiedicarea indivizilor de a pune în pericol
conştiinţa colectivă;
-pedeapsa trebuie să fie severă pentru a servi acestor scopuri;
-fiecare grup social este relativ izolat ;
-indivizii în interiorul acestor grupuri trăiesc în general în circumstanţe identice;
-diviziunea muncii este aproape inxistentă ;
-solidaritatea societăţii este bazată pe uniformitatea membrilor săi.
26)
E. DURKHEIM, The Division of Labour in Society, Free Press, New York, 1964, p. 374-388;
În lucrarea sa “Suicidul” extinde şi mai mult termenul de “anomie” în
raport cu suicidul. Conform acestei teorii rata suicidului tinde să crească
atât în perioadele de declin cât şi în cele de creştere economică; apariţia
fenomenului de suicid este determinată de gradul de dezechilibru social
(anomie ) atunci când nu există un echilibru suficient între nevoile şi
posibilităţile de satisfacere ale individului; la baza comportamentului
infracţional stă determinismul social şi nu predispoziţiile
psihologice ale individului.
27)
E. DURKHEIM, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, p.116 ;
Şcoala mediului social-Teoria sociologică a Dr.Lacassagne
-profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon
Criminalitatea este un fenomen produs de cauze sociale, mediul
social creând criminalul;
Nu absolutizează dependenţa exclusivă de acest factor, acordându-
i un rol preponderent în formarea tipului de criminal;
“mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii, microbul este
criminalul, un element care nu are importanţă,decât în momentul în
care găseşte bulionul care îl face să fermenteze”
acordând un rol primordial factorului individual patologic înseamnă
că nu avem de a face cu un criminal, ci cu un nebun;
aceste anomalii patologice provin din starea socială precară la care
infractorii au fost supuşi;condiţiile economice pot modifica
organismul creând anomalii psihice şi fizice( în acest fel explică
frecvenţa mai mare a bolilor sistemului nervos care se regăsesc la
clasele inferioare datorită condiţiilor economice relevate de
Lombroso şi considerate de acesta deterministe;
“societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”
admite influenţa factorilor fizici în geneza fenomenului infracţional,
fiind de acord cu legea termică a criminalităţii, întocmind în acest
sens şi un calendar al crimelor (concluziile bazate pe legea termică
au fost ulterior infirmate de criminologie).
Şcoala interpsihologică 28) - Gabriel Tarde- Teoria imitaţiei
-judecător de provincie de origine franceză
Încearcă să răspundă urmatoarelor întrebări: cum individul devine criminal, care este
procesul, cum sunt modelele comportamentale învăţate şi transmise?
Infractorii sunt oameni obişnuiţi care au învăţat să comită infracţiunile aşa cum alţii au
învăţat să profeseze meseriile legale;
Tarde îşi formuleaza teoria în termenii de “legi ai imitaţiei”, indivizii imită tiparele
comportamentale cam în acelaşi fel în care copiază felul de a se îmbrăca: precum
persoanele adulte; ei încep prin a fura din pieţe şi curţi şi sfârşesc prin a se lovi cu nişte
cuţite 29) ;
construieşte chiar un tipar după felul în care această imitaţie se produce:
indivizii imită pe alţii direct proporţional cu intensitatea şi frecvenţa legăturilor lor -
în oraşe imitaţia este foarte frecventă, în localităţile rurale este mai puţin frecventă;
inferiorii imită superiorii - dinspre oraş spre localităţile rurale, dinspre clasa
superioară spre clasa inferioară;
când două tipare comportamentale se lovesc, unul dintre ele poate lua locul
celuilalt,”aşa cum armele de foc au luat locul cuţitelor ca arme de ucis”;
spre deosebire de Durkheim, nu consideră crima ca un fenomen normal, iar ideii de
utilitate îi opune consecinţele negative:”un delict nu este numai un rău în plus ci în acelaşi
timp o sursă probabilă a unor rele noi.”
28)
Tarde consideră că sociologia nu este decât o interpsihologie, atâta timp cât nu avem de-a face (în sociologie) decât
cu raporturi interindividuale.
29)
G. Tarde, La philosophie penalé, A. Malone Editéur, Rue de l’Ecole – de Medicine, 25-27 Paris 1903, p.291;
Enrico Ferri -Teoria sociologică multifactorială
-jurist şi sociolog, profesor de drept penal la Universitatea din Pisa şi Roma,
avocat celebru; redactor şef al ziarului socialist “Avanti”, şi fondator al
revistei juridice “La scuola positiva”
de ce în condiţii exogene similare numai anumiţi indivizi comit infracţiuni ?
răspunsul este acela că delictul este un fenomen complex cu determinare
multiplă, atât fizico-socială, cât şi biologică, în modalităţi şi grade diferite în
funcţie de caracterul persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei;
după opinia sa, sociologia criminală este concepută ca observaţie ştiinţifică, ca
metodă experimentală a crimei, ca fapt natural, social, juridic şi a mijloacelor de
apărare preventive şi represive;
sociologia criminală face studiul complex al crimei: natural, social şi juridic;
sociologul criminalist nu va face nici pe antropologul, nici pe statisticianul,
dar nici nu se va putea limita la studiul juridic al infracţiunii, ci el va trebui să
cunoască şi să sistematizeze datele ştiinţifice ale antropologiei criminale şi
statisticii criminale, precum şi cele ale ştiinţei de prevenire, represiune şi de
procedură;
clasificarea factorilor criminogeni 30 ) :
30)
E. Ferri, Sociologie..., op. cit., p.205 şi urm.;
Concluzia: crima este un fenomen complex, produs simultan al condiţiilor
biologice (factori antropologici ), fizici şi sociali; raportul dintre aceşti
factori variază:
31)
Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and “Careers
Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986;
32)
Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and“ Careers
Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986;
Rata arestărilor (specifică vârstei) Relaţia ipotetică între vârstă,
în SUA (la 100.000 locuitori) 33) înclinaţie (tendinţă) şi criminalitate 34)
Arestări la 100.000 locuitori (procent)
21 ani
100 17 ani
Rata criminalităţii
80
24 ani
60
36 ani
21 ani
40
20
0 10 20 30 40 50 60 Vârsta(ani)
Vârsta(ani) 0
Tipul infracţiunii Rata arestărilor (arestări
la 100.000 loc.) grup cu o rată înaltă
33)
A. Blumstein, J. Cohen, J. A. Roth, C. A. Visher, Criminal Careers and “Careers Criminals”, vol.I, National
Academy Press, Washington DC, 1986;
32)
Travis Hirschi, Michael Gottfoldson, Age and the Explanation of Crime, American Journal of Sociology 89(3),
1983, p.565;
ROBERT SAMPSON şi JOHN LAUB – Teoria longitudinală a
delicvenţei şi criminalităţii.
explică delincvenţa juvenilă în contextul familial al individului,
şcolii acesteia, anturajului.
35)
Terrence Thornberry, Toward an Interactional Theory of the Delinquency, Criminology, 25(4), 1987, p. 863-887;
TENDINŢA INTEGRATIVĂ
Delbert S. Elliot, The Assuption that Theories Can Be Combined with Increased Explanathory Power, in Robert F.
36)
Meyer ed., Theoretical Methods in Criminology, Sage, Beverly Hills, California, 1985, p.123-149;
b) Integrarea învăţării sociale si a controlului
Stres
Dezorganizare
socială
37)
Travis Hirschi, Separate But Unequal is Better, Journal of Research in Crime and Delinquency, 16, 1979, p. 34-38;
JOHN BRAITHWAITE – Teoria reintegrării prin blamare 38)
Blamarea = totalitatea proceselor sociale de exprimare a dezaprobării care au intenţia
sau efectul de a induce remuşcări persoanei blamate şi/sau condamnate de către alte
persoane conştiente de actul blamării;
Categorii privind blamarea:
(1) stigmatizarea – când actul blamării aduce un sentiment de deviantă în cel
blamat.
(2) reintegrarea - când cel care blamează asigură menţinerea legăturilor cu cel
blamat.
Stigmatizarea duce la creşterea ratei criminalităţii;
Reintegrarea prin blamare duce la o rată scăzută a criminalităţii;
Braithwaite face referire şi la alte teorii criminologice care susţin acest argument :
teoria etichetării : un individ stigmatizat este foarte posibil ca el sa facă parte
într-o subcultură delicventă fiind posibil să comită infracţiuni
la nivel structural (teoria dezorganizării sociale) creşterea urbanizării şi
mobilităţii populaţiei are drept consecinţe micşorarea existenţei “comunitarismului
social”. Comunitarismul tinde să fie asociat cu reintegrarea, în timp ce lipsa lui
conduce la stigmatizare, care la rândul ei, ar conduce la blocarea oportunităţilor
legitime, formarea subculturilor, prezenţa oportunităţilor ilegitime şi creşterea ratei
criminalităţii.
38)
Am adoptat termenul de “blamare” – sinonim aici cu sintagma “a face pe cineva să se simtă ruşinat”;
CHARLES TITTLE – Teoria echilibrului controlului
avansează conceptul în jurul căruia sunt integrate noţiuni din teoriile anterioare –
echilibrul controlului „gradul de control exercitat asupra unui individ comparat cu
gradul de control pe care el îl poate exercita, determină probabilitatea apariţiei
deviantei cât şi tipul de deviantă care este posibil să survină” 39) ;
defineşte devianta “orice comportament pe care majoritatea unui grup dat îl consideră
ca inacceptabil sau care primeşte o replică de tip negativ a colectivităţii”40) , dar în loc să
explice devianta ca pe un „tot unitar”, preferă să o clasifice în şase tipuri, prădarea,
exploatarea, sfidarea, jefuirea, decăderea, supunerea 41) .
Concepte primare care stau la baza teoriei 42) :
predispoziţia către motivaţia deviantă ce include dorinţa de autonomie a individului şi
proporţia de control (la care este supus/pe care îl exercită) ;
provocările sunt caracteristici consensuale care îi fac pe oameni să devină mai
conştienţi de proporţia controlului lor şi de posibilitatea schimbării către un
comportament deviant (provocări verbale, insulte);
constrângerea se referă la probabilitatea că controlul potenţial va fi realmente
exercitat (comparând proporţia controlului care se referă la controlul potenţial şi nu
la cel real);
oportunitatea este definită în legătură cu circumstanţele în care este posibil să se
comită un anumit act;
39)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.135;
40)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.124;
41)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.137-141;
42)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.145-163;
Comportamentul deviant survine atunci când individul încearcă
să modifice proporţia controlului temporar sau definitiv, atunci
când nivelul controlului pe care îl exercită nu este echilibrat,
probabilitatea deviatei crescând la o rată proporţională cu gradul
dezechilibrului;
Motivaţia stă la baza probabilităţii apariţiei comportamentului
deviant, fiind influenţată de proporţia echilibrului controlului;
Teoria explică şi tipuri de deviantă:
proporţie echilibrată = Comportament corespunzător
proporţie mai ridicată de autonomie în a reprima (exercită
controlul şi nu îl suportă) este posibil să se angajeze în
exploatare, jefuire şi decadenţă 43) ;
proporţie scăzută de autonomie în a reprima (suportă
controlul) este posibil să se angajeze în prădare, sfidare şi
supunere;
43)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.187;
BRIAN VILA –Paradigma ecologică evolutivă 44)
1)
T. Pop, Curs de Criminologie, Institutul de arte grafice, “Ardealul”, Cluj, 1928, (în prefaţă) p. III-IV;
2)
T. Pop, op. cit., p.538
În general şi în abstract nu se poate vorbi
de preponderenţa nici unei categorii de factori.
În concret, acţiunea, influenţa diferitelor
categorii de factori şi raportul dintre acestea
vor varia de la caz la caz, de la individ la
individ, fiind infinite combinaţiile în care
factorii se prezintă.
3)
A. Raine, op. cit., p.103-127; 130, 150 – trece în revistă indicatorii neuropsihologici ai disfuncţiilor creierului şi
comportamentului anormal ;
Factori anatomo – fiziologici
Sistemul nervos autonomic (S.N.A.) care controlează multe
dintre funcţiile involuntare ale corpului (presiunea sângelui,
activitatea inimii, plămânilor, cea intestinală, nivelul
hormonilor), care la rândul lui controlează motivaţia, foamea,
setea, furia şi agresivitatea, amintirea - joacă un anumit rol în
cadrul comportamentului antisocial. H.J. Eynseck4) a susţinut că
psihopaţii sunt extrem de entrovertiţi şi eşuează să dezvolte o
conştiinţă adecvată din cauza felului în care sistemul lor nervos
autonomic funcţionează. Mednick5) a susţinut că ritmul
restabilirii răspunsului conductibilităţii pielii (SCR) poate fi luat
drept etalon şi pentru S.N.A.
4)
H.J. Eynseck, Crime and Personality, Houghton Mifflin, Boston, 1964, p.39-43;
5)
Sarnoff A. Mednick, A Biosocial Theory of the Learning of Law – Abiding Behavior, in Mednick and Christiansen
eds., Biosocial Bases of Criminal Behavior, Gardner Press, New York, 1977, p. 1-8
Factori anatomo – fiziologici
Neurotransmiţătorii - sunt substanţe chimice care permit transmiterea
impulsurilor electrice înăuntrul creierului, sunt baza procesării
informaţiilor.
Neurotransmiţătorii stau la baza tuturor tipurilor de comportament,
inclusiv a comportamentului antisocial6) . În jur de 30 de studii au încercat
să sugereze trei niveluri de neurotransmiţători - serotomina, dopamina şi
norepinephina – care pot fi asociate cu un comportament antisocial.
FACTORUL PSIHIC
7)
H. Rochacher, K. Charactekunde, Urban – Schwarzenberg, Wien – Innsbruck, 1969 citat de Andrei Cosmovici, op.
cit. , p.93;
8)
Andrei Cosmovici, op. cit., p.93;
În încercările de a grupa principalele motive în
câteva direcţii fundamentale H.Thomae9) vorbeşte de
„tendinţele existenţei”:
9)
H. Thomae, Das Individuum und Seine Welt, Gotingen, Hogrefe, 1968, citat de Andrei Cosmovici, op. cit., p.201;
Stările afective10) sunt trăiri care exprimă
gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un
obiect (fiinţă sau lucru) sau o situaţie şi tendinţele
noastre. Ele sunt în indisolubilă legătură cu
trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre.
10)
Andrei Cosmovici, op. cit., p. 219-221;
Gândirea este o succesiune de
operaţii – comparaţia, analiza, sinteza,
abstractizarea şi generalizarea, prezente în
orice act de reflexie, în relaţie cu o
anumită categorie de probleme .
12)
Mary Woodward, The Role of Law Intelligence in Delinquency, British Journal of Delinquency, 5 (april) 1955;
TRECEREA LA ACT
( săvârşirea crimei)
13)
A. Cosmovici, Psihologie generală, Collegium, Polirom, Iaşi, 1966, p.243;
TRECEREA
Actul de voinţă LA
este un act de ACTfoarte complex, în
sinteză,
care este antrenată întreaga personalitate: memoria şi gândirea,
sentimentele şi deprinderile, temperamentul şi caracterul.
14)
Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 504;
Atitudinea psihică faţă de o anumită faptă
şi urmările acesteia – vinovăţia – este rezultatul
interacţiunii a doi factori: conştiinţă şi voinţă.
În analiza actului voluntar se pot distinge patru etape15) :
15)
A. Cosmovici, Psihologie generală, op. cit., p.244 - 245;
Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea
orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate16) .
Trecerea la act este favorizată de anumiţi factori endogeni –
care privesc persoana, exogeni – ce privesc mediul individului
şi situaţionali – ce privesc o anumită situaţie.
16)
Ghe. Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Europa – Nova, Bucureşti, 1996, p.172;
Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de
etape, în interiorul cărora „actorul” (cel implicat în
respectivul comportament) are oricând posibilitatea de a
alege „direcţia” (calea pe care o urmează).
17)
Jean Pinatel în P. Bouzat şi J. Pinatel, Traité de Droit Pénal et Criminologie, Tone III, Dalloz, Paris, 1963;
18)
Howard S. Becker, Outsiders, op. cit., p.9;