Sunteți pe pagina 1din 129

În sens etimologic, criminologia, derivă din latinescul

„Crimen” – crimă, infracţiune şi grecescul „logos” – ştiinţă, deci se


înţelege studiul fenomenului criminal ori infracţional.
Ca ştiinţă criminologia este legată de axioma „o ştiinţă apare
fără acordul nimănui”. Ea s-a dezvoltat prin aportul a trei mari
personalităţi: Caesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo.
Această ştiinţă îşi are origini îndepărtate deoarece
criminalitatea a apărut ca fenomen social o dată cu structura primelor
comunităţi umane.
Pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au
fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane.
 În cultura şi civilizaţia mesopotomiană dreptul era considerat
de către sumero – babilonieni ca având un caracter divin, garantat de
însuşi regele Soarelui şi al Justiţiei – Samaş. Crima a fost considerată
ca o manifestare diabolică, ca o expresie a păcatului, regele era cel
care transmitea normele juridice.
 În faza nomadă, poporul evreu avea drept lege supremă
„răzbunarea sângelui”, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână
pentru mână, picior pentru picior”. Crima era pedepsită cu moartea,
familia celui mort trebuia să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al
familiei acestuia.
 În epoca sumeriană pedepsele erau date de tribunalele care
îşi desfăşurau activitatea pe baza unei proceduri judiciare bazată pe:
declaraţiile martorilor, notabilităţile statului, jurământului părţilor,
expertize, probe materiale iar pedepsele erau modelate după legea
talionului.
Codul lui Hammurabi apără interesele celor bogaţi. Preoţii şi
demnitarii erau privilegiaţi de dreptul penal faţă de oamenii
liberi sau sclavi. Dreptul asirian prevedea pedepse ca înecarea,
arderea dar admitea răscumpărarea sclavilor şi urmărea să
limiteze arbitrariul judecătorilor.

- În Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085


î.Hr.) se aplică pedeapsa cu moartea pentru
rebeliune, conspiraţie contra statului, omucideri, viol
şi adulter feminin, judecătorilor corupţi li se aplică
pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere
impusă.
- În civilizaţia şi cultura ebraică, dreptul şi justiţia se
înfăptuia în numele lui Jehova. Justiţia era
administrată de sfatul bătrânilor clanului în perioada
vieţii nomade, iar în perioada vieţii sedentare de
bătrânii satului.
Cu trecerea la viaţa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul
comunităţii de familie de sânge. Se menţine pedeapsa capitală pentru
omucidere voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. Se lua în
considerare numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă”
sau „complicitate” erau necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la
evrei intervin alte noţiuni juridice: premeditare, circumstanţe atenuante,
legitimă apărare – un progres evident faţă de Codul lui Hammurabi.

-Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem


de represiune penală extrem de sever: pedeapsa capitală (pentru beţivi – epoca
Chang); - sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea
vinovatului într-un cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau baston. Pedepsele
erau extinse asupra întregii familii a vinovatului sa vecinilor săi.
- În civilizaţia aztecă, legile erau aduse la cunoştinţă în scris.
Crimele capitale, pedepsite cu moartea erau cele care contraveneau ordinii
religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor, asasinatul chiar dacă cel
ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se îmbătau public.
- În Grecia preistorică, masele revendicau legi scrise care să fie
aplicate tuturor, în mod egal. Cei mai importanţi legiuitori au fost Solon şi Dracon
la Atena, Pittahos Lesbos la Mitilene. Primul principiu stabilit era înlăturarea
arbitrariului în administrarea justiţiei conform legilor scrise.
În epoca elenistică natura pedepselor aplicate varia în funcţie de
condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse pecuniare, exilul temporar, sau
definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii
şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte.
Urmând evoluţia societăţii umane ne putem da seama că acolo
unde există societate, există drept, legi care să reglementeze relaţiile de
orice natură.
Marii filozofi ai lumii antice Socrate, Platon şi Aristotel au
manifestat interes pentru criminalitate.
Platon (427-347 î.Hr.) este primul gânditor al antichităţii care
sesizează că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ea trebuie
îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filozofic al
aplicării acesteia.
Aristotel (384 – 322 î.Hr.), discipol al lui Platon, a considerat că
„ o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă
sau atunci când avantajele obţinute prin fapta prohibită precumpănesc în
faţa legii”.
Ideea rolului pedepsei pentru prevenirea
săvârşirii infracţiunii a fost reluată de filozoful
Seneca (4 î.Hr. – 65 e.n.) „Naum, ut ait Plato nemo
prudens punit quia pecatum est, sed ne, peccetur”:
Căci după cum spunea Platon nici un om înţelept nu
pedepseşte pentru că a săvârşit o faptă rea, ci pentru
ca ea să nu fie repetată.
Crima, ca temă comună apare şi în operele
literare ale antichităţii: poemele homerice, “Iliada şi
Odiseea”, “Orestia” de Eschil, “Antigona şi Oedip”
de Sofocle, Medeea de Euripide.
Interesul pentru criminologie îl reprezintă şi
informaţiile furnizate de medicina legală care a oferit
date pentru înfăptuirea justiţiei.
Influenţa exercitată de Caesare Lombroso (1835 – 1909),
medic militar, creator al antropologiei criminale, s-a realizat prin publicaţia
„Archives de Antropologie criminelle et des scienses penales”1) (Arhiva de
Antropologie criminală şi ştiinţe penale), înfiinţată la Lyon – 1889, care ilustrează
principalele preocupări de criminologie purtând denumirea de antropologie
criminală.
Thomas Morus (1478 – 1535) în cartea sa „Utopia” a insistat
asupra prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale.
Charles de Secondat Montesquieu (1689 – 1755) în lucrarea sa
„Despre spiritul legilor” reia tema abordată de T.Morus: „un legiuitor bun va căuta
nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină. El îmbunătăţeşte moravurile
decât să le aplice pedepse”.
Un rol de seamă îl are Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria
(1738 – 1794) în lucrarea sa „Despre infracţiuni şi pedepse”: pune în primul plan
umanismul şi subliniază importanţa prevenirii delictelor, anticipând astfel cuceririle
dreptului penal modern. A atacat virulent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia
italiană, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului
„natural” – oamenii au aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii.
Englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dat curs reformării
sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au fost însuşite de structurile britanice,
de cele judiciare, cât şi de putere. El pledează pentru o umanizare a sistemului penal
în ansamblu şi pentru o reformă a modului de executare a pedepselor.
1)
Arhive de antropologie criminală şi ştiinţe penale – 1889, Lyon;
Pe drumul deschis de Becaria şi Bentham filozofia penală îşi
reformulează postulatele, abandonând concepţiile cu privire la liberul
arbitru, la responsabilitatea morală, la uniformitatea sancţiunilor, în
favoarea determinismului şi cauzalităţi:
Se subliniază existenţa unui cadru instituţional organizat, de
felul clinicii de psihiatrie, care oferă posibilitatea unor experimente şi
verificarea unor ipoteze.
Un rol în cercetarea criminologică l-a jucat şi penitenciarul unde
s-au făcut unele observaţii pe termen lung asupra deţinuţilor, putându-se
evalua anumite concluzii cu privire la rata recidivei, astfel se prefigurează
o nouă disciplină ştiinţifică.
Este momentul apariţiei „criminologiei pozitiviste” ai căror
reprezentanţi au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele
Garofalo, precum şi belgianul Lambert A.J. Quetelet, francezul Andre -
Michel Guerry şi englezul Henry Mayhew.
Lombroso a publicat în anul 1876, lucrarea „Omul delincvent”
în care infractorul este o fiinţă predestinată să comită delicte datorită
unor stigmate fizice şi psihice înnăscute, opera sa a avut un nou impact
asupra lumii ştiinţifice fiind supranumit părintele criminologiei
antropologice.
Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor de drept şi
sociologie, în lucrarea sa „Sociologia criminală” (1881),
analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii
– a fost considerat drept întemeietorul sociologiei
criminologiei.
Magistratul Raffaele Garofalo (1851 – 1934) în
lucrarea „Criminologia” apărută la Napoli în 1885,
creează o teorie a „criminalităţii naturale”,
independentă în spaţiu şi timp, fapt ce l-a expus la
acea epocă unor critici vehemente.
Criminologia antropologică nu a constituit
singura cale de cercetare criminologică în secolul al
XIX-lea. Studiile cu privire la starea şi dinamica
delicvenţei (Belgia, Franţa) au dus la apariţia şi
cristalizarea unui nou domeniu de cercetare.
Lucrările ştiinţifice destinate examinării datelor
statistice au fost efectuate în prima jumătate a
secolului al XIX-lea de francezul Andre-Michel Guerri
(1802 – 1866) şi belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796 –
1874): “Eseu asupra statisticii morale în Franţa” şi
“Eseu de fizică socială”, germanul Julius Robert von
Mayer - „Statistica poliţiei judiciare din regatul Bavariei
Medicul francez Andre Lacassagne
a enunţat teoria „mediului” conform căreia
responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor
antisociale este transferată societăţii în
ansamblul ei.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în
primele decenii ale secolului XX, criminologia nu
constituia încă o disciplină autonomă, ci se
prezenta sub forma unor capitole destinate
studiilor criminologice, care erau găzduite de alte
discipline: antropologia criminală şi psihiatria,
sociologia criminală.
Sub denumirea de antropologie
criminologică au avut loc congrese la Roma
(1885), la Paris (1889), la Bruxelles (1892),
Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906),
Koln (1911); a avut loc prima Conferinţă
Naţională de Drept Penal şi Criminologie în anul
1909, când s-a înfiinţat Institutul american de
Criminologia nord-americană a fost
chiar de la început foarte strâns legată de societate.
Primul curs datează din anul 1918 – Maurice Parmalee.
Ca fondator al criminologiei moderne este considerat
Edwin Sutherland – 1924 cartea sa intitulată
„Criminology”.
În timpul primului război mondial, în
Europa, se întrerup studiile în domeniul criminologiei,
care sunt reluate în anul 1934. La Paris s-a creat
Societatea Internaţională de Criminologie care are ca
obiectiv principal promovarea studiului ştiinţific al
fenomenului criminalităţii, organizând o serie de
congrese internaţionale, începând cu anul 1938. Din
anul 1952 împreună cu revista „Annales
Internationales de Criminologie” organizează cursuri
internaţionale de criminologie.
Un rol important în evoluţia criminologiei l-a jucat şi
activitatea O.N.U.. În anul 1950, Adunarea generală a
adoptat Rezoluţia 415 (V) prin care atribuţiile Comisiei
Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de
către Consiliul Economic Social (ECOSOC), care a creat
Comitetul consultativ special de experţi în problemele
Printr-o rezoluţie dată la 01.02.1992 ECOSOC a
dizolvat şi Comitetul pentru prevenirea criminalităţii
creând o nouă Comisie Interguvernamentală pentru
prevenirea criminalităţii şi justiţie penală.
Sub egida ECOSOC, s-a creat la Roma, în anul
1968, Institutul de Cercetări pentru Apărare Socială –
UNSDRI – care ulterior, în anul 1989 a fost transformat
în Institutul Internaţional de Cercetări asupra Crimei şi
Justiţiei (UNICRI).
În anul 1981, printr-un acord O.N.U. şi guvernul
Finlandei a fost creat Institutul Helsinki pentru
Controlul şi Prevenirea Criminalităţii – HEUNI –
modificat în anul 1993 în Institutul European pentru
Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, al cărui obiectiv îl
constituie schimbul regional de informaţii în domeniul
prevenirii şi controlul criminalităţii între ţările
europene.
În 1990 a fost înfiinţată Societatea
Română de Criminologie şi Criminalistică,
afiliată la Societatea Internaţională de
Criminologie.

A fost reactualizat şi învăţământul


superior de criminologie;
Au fost înfiinţate colective de cercetări
criminologice în cadrul Inspectoratului
General al Poliţiei din Ministerul de Interne, la
Parchetul General de pe lângă Direcţia
Generală a Penitenciarelor din Ministerul
Justiţiei;
În prezent s-a înfiinţat Grupul Consultativ
Interministerial cu privire la criminalitate.
Un rol deosebit l-au avut Ioan
Tanoviceanu, Traian Pop şi Vintilă
Dongoroz (cel din urmă fiind
întemeietorul dreptului penal modern).
Ioan Tanoviceanu loveşte în rămăşiţele
şcolii clasice penale, elaborând principiile
profilaxiei criminale moderne: formarea unui
sistem naţional al apărării sociale, care să
cuprindă mijloace profilactice extrajudiciare
(economice, sociale, instructiv educative) şi
mijloace juridice politico-juridice legislative,
administrative, coercitive. El a înţeles
importanţa aşezării dreptului românesc pe
temeliile politicii sociale.
Profesorul Traian Pop reuşeşte să
introducă studiul ştiinţei criminologiei în
învăţământul superior juridic românesc,
militând pentru „un nou ritm al dezvoltării
ştiinţelor criminale” necesare conservării şi
apărării vieţii sociale. Lucrarea sa „Curs de
 Apărută mai târziu, la sfârşitul secolului XIX-lea, criminologia s-a
dezvoltat continuu, în zilele noastre devenind o ştiinţă bine structurată
şi consolidată. În funcţie de concepţia şi viziunea autorilor, de
momentul istoric şi gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane
s-au formulat multe definiţii:

 Criminologul francez Jaques Leante susţine că : „ştiinţa


criminologiei e ştiinţa care se ocupă cu studiul şi ansamblul
fenomenului criminal”;

 Criminologii americani Edwin Sutherland şi Donald Cressey


afirmau : „Criminologia e ştiinţa care studiază criminalitatea ca
fenomen social, cauzele acesteia, etiologia criminală şi mijloacele de
luptă împotriva acestui fenomen”;

 autorii români definesc criminologia ca „ştiinţa socială care studiază


starea, dinamica, legităţile, cauzele şi condiţiile socio-umane ale
criminalităţii şi măsurile de prevenire şi combatere”.
Ca primă trăsătură, criminalitatea
este un fenomen social care constă în
ansamblu de crime săvârşite într-un
anumit teritoriu şi timp dat.
Criminalitatea devine obiectul de studiu
al unei discipline speciale fiind un
fenomen real care reprezintă o realitate
obiectivă şi observabilă, este un fenomen
juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil
incriminate şi incluse în legea penală;
A doua trăsătură a criminalităţii constă în aceea că
e un fenomen antisocial pedepsit – fapta
infracţională, înainte de a fi prevăzută de legea
penală, este oprită de conştiinţa socială.

 Crima, spunea sociologul Durkheim este


antisocială şi apoi e sancţionată cu o pedeapsă:
„crima e actul care atrage o pedeapsă” – o
trăsătură obiectivă;

A treia trăsătură a criminalităţii – este un fenomen


unitar, infracţiunile au o trăsătură comună, toate
prezintă un pericol social grav, infracţional, care
poate fi combătut numai cu sancţiuni penale, cu
aplicarea de pedepse, unele deosebit de severe.
Criminalitatea e compusă dintr-o masă eterogenă de
infracţiuni care duc la un fenomen omogen, în sensul că, crimele care
alcătuiesc criminalitatea sunt fapte asemănătoare, au trăsături
comune, fiind fapte de comportare antisocială, fapte „de conflict”.

Referindu-se la criminologie şi obiectul ei, Jean Pinatel1) arată că


aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

 să-i fie cunoscute manifestările şi regularităţile;


 trebuie să fie un fenomen pozitiv general, specific şi susceptibil de
analizat;
 trebuie să fie un fenomen omogen, adică toate faptele considerate
crime să fie de acelaşi fel – toate faptele prezintă pericol social şi sunt
pedepsite;
 să fie un fenomen specific, acest obiect să fie propriu, specific şi să nu
se confunde cu alte fenomene asemănătoare: abaterea morală „păcatul
moral” şi nici cu încălcarea altor norme de drept;
 trebuie să aibă posibilitatea de a fi analizat şi studiat.
1)
Jean Pinatel, Traite de droit penal et criminologie, Tome III, Dalloz, Paris 1963;
Obiectul criminologiei se pretează la o
analiză şi sinteză multiplă, ajungând la
adevăruri, legităţi şi cunoştinţe
ştiinţifice.
Criminologia s-a dezvoltat până la jumătatea secolului al
XIX-lea în cadrul altor discipline ştiinţifice ceea ce a dus la
întârzierea criminologiei ca disciplină autonomă. Obiectul
criminologiei constă în studiul infractorului, deviantului,
anormalului, diferită fiind concepţia de inspiraţie psihologică care
extind obiectul criminologiei la studiul faptelor antisociale.

Opuse diverselor opinii şi concepţii restrictive sau


extensive denumite „sectoriale” sunt opiniile „unificatoare” care
susţine că obiectul criminologiei moderne constă în studiul
factorilor sociali şi individuali care determină comportamentul
infracţional, astfel cum e definit de legea penală. Concepţia lui
J.Pinatel sesizează corect că „această ştiinţă care un obiect complex
de cercetare ce impune investigaţii diferenţiate la nivel micro-
social: infracţiune, infractor şi investigaţii, la nivel macro-social:
criminalitatea ca fenomen global”.
Deci, obiectul de studiu al criminologiei este
criminalitatea ca fenomen social, fapta comisă, infractorul,
victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.

Opinia noastră este că obiectul criminologiei îl formează


criminalitatea ca fenomen social – în care sunt integrate
infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială – într-un
ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi
funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile şi funcţiile
părţilor componente, care pot fi identice, complementare sau
divergente cu cele ale criminalităţii ca fenomen social 2) .

2)
Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian Ioniţă – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001;
Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune
totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă determinată (consacrat în art.17 Cod Penal).

Criminalitatea aparentă – totalitatea infracţiunilor semnalate


justiţiei penale şi înregistrate ca atare.

Criminalitatea legală – totalitatea faptelor penale pentru care s-au


pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Cifra neagră a criminalităţii – diferenţa dintre criminalitatea


reală şi criminalitatea aparentă, reprezintă faptele penale care
rămân necunoscute din diferite motive (lipsa plângerii, abilitatea
infractorului) sistemului judiciar.
INFRACŢIUNEA – “este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală” (art. 17 C.pn.). Acest concept reflectă aspectul material,
uman, moral şi juridic al unei anumite fapte considerată periculoasă şi sancţionată de
societate.

INFRACTORUL – este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă antisocială


sancţionată de legea penală. Conceptul de infractor are o semnificaţie complexă
datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe individ să încalce
legea. Persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eşec al procesului de
socializare.

VICTIMA INFRACŢIUNII – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat


existenţa unei relaţii complexe între făptuitor şi victimă, constatându-se că, în
producerea actului infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusă din sfera
unui model cauzal complex. Se susţine importanţa pe care studiile de victimizare o
prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

REACŢIA SOCIALĂ – Criminologia nu poate exclude din obiectul său de studiu,


reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii.
Reacţia socială intervine atât anti-factum, prin programe şi măsuri, cât şi
post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia
socială a infractorului.
SCOPUL CRIMINOLOGIEI

Criminologia are un scop general şi un scop particular imediat.

- Scopul general – fundamentarea unei politici penale eficiente, în


măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului3) infracţional.
Scopul general este stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva
criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional iar cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală. Scopul
general pare a fi identic cu cel al dreptului penal şi al ştiinţelor penale. Fiind o
disciplină a fenomenologiei penale, în criminologie nu se exclud raporturile cu
alte discipline, exemplu dreptul penal, care este o ştiinţă normativă.
- Scopul imediat – criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care
determină criminalitatea şi a măsurilor de profilaxie.

3)
La societé criminogene, Ed. Calmann – Levy, Paris, 1971;
FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

Criminalitatea are ca funcţii: teoretică – explicativă şi aplicativă- prospectivă.

- în temeiul funcţiei sale teoretică-explicativă – cercetarea ştiinţifică în


criminologie este interdisciplinară şi analitic sintetic, îşi propune investigaţia
criminalităţii ca fenomen social, cunoaşterea cauzelor criminalităţii şi analiza
măsurilor de luptă împotriva criminalităţii.
Criminologia este preocupată să identifice şi să evolueze impactul
criminalităţii asupra societăţii în ultimă instanţă şi a propune opţiuni pentru a
măsura cât mai exact, prin mijloace moderne (statistice, economice, informatice)
întinderea consecinţelor criminalităţii deopotrivă asupra cetăţenilor cât şi asupra
vieţii economice, sociale şi pentru a sugera măsuri eficiente de limitare a
fenomenului.
- în temeiul funcţiei aplicativă şi prospectivă criminologia
investighează complexitatea problemelor cauzalităţii criminalităţii pentru a
identifica modelele de interacţiuni cauzale la nivelul diverselor grupe de
infracţiuni, precum şi la scara fenomenului criminalităţii în ansamblu şi a oferi o
bază pentru cunoaşterea veridică a criminalităţii şi pentru direcţionarea de către
factorii de decizie a intervenţiilor preventiv educative.
Criminologia prin funcţiile sale aplicativă şi prospectivă urmăreşte
perfecţionarea luptei contra criminalităţii prin măsuri preventive şi de combatere a
acesteia.
Criminologia românească reconsideră sistemul de prevenire primară şi
secundară a criminalităţii, sistemul de apărare socială contra criminalităţii şi de
tratament al delicvenţilor.
Alte opinii ale unor specialişti români în materie pornesc de la două
funcţii (descriptivă şi explicativă) şi sfârşesc cu un număr dublu de funcţii
(descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică).
a) Funcţia descriptivă. Criminologia observă şi colectează date
referitoare la criminalitate, criminali, tipologiile infracţiunilor şi ale
comportamentelor infracţionale, caracteristicile fizice-psihice ale
acestora, evoluţia carierei criminale, starea şi dinamica faptelor
antisociale.
Funcţia descriptivă operează cu: mediul, terenul, personalitatea
şi actul 4) .

Mediul reprezintă totalitatea elementelor şi


structurilor economice, juridice, politice,
culturale care formează cadrul specific al
desfăşurării activităţii membrilor unei
societăţi concret determinate pe o anumită
treaptă a dezvoltării ei istorice şi care la
rândul său este permanent schimbat,
modelat de această activitate 5) . Acest
concept are mai multe accepţiuni: mediul
fizic, mediul social, mediul social-global,
mediul personal ş.a.
4)
Jean Pinatel, La societé criminogene, Paris 1971, Tome III, Dalloz, Paris 1963
5)
Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 594.
 mediul fizic sau geografic – este cel natural înconjurător în
care trăiesc oamenii, adică formele de relief, climă ş.a.

 mediul social – micro sau macrosocial, ecologic, cultural,


economic:
- mediul social global
-mediul personal sau psihosocial – relaţiile interpersonale,
scopurile şi acţiunile colective, sistemul de norme şi valori.

Din mediul personal fac parte 6) :


mediul familial
mediul şcolar, profesional etc.
anturajul (mediul acceptat)
mediul impus (armata, penitenciar)

6)
Jean Pinatel, La societé criminogene, Ed. Calamann Levy, 1971
TERENUL – concept folosit pentru a determina
trăsăturile de ordin bioconstituţional al individului:

- la bază este ereditatea, moştenirea informaţională,


genetică;
- dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice se
obţine nativul;
-dacă la nativ se adaugă modificările intervenite
asupra fătului în uter se obţine congenitalul;
- dacă la congenital se adaugă modificările somatice
care intervin odată cu creşterea, se obţine constituţionalul ;
- dacă la constituţional se adaugă modificările de
influenţe fizice şi psihice se obţine terenul .
PERSONALITATEA – ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ.
Personalitatea antisocială se referă la indivizii care nu sunt socializaţi: incapabili de
loialitate faţă de semenii lor, sunt dualişti, nesimţitori, iresponsabili şi incapabili de a
se simţi vinovaţi sau de a învăţa ceva din experienţă şi pedeapsă7) .
Situaţia este ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede
actul criminal în care este implicată personalitatea.
Situaţiile precriminale se disting în :
- situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu
trebuie căutată de infractor;
- situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie
căutată de infractor;
- situaţii mixte sau intermediare în care situaţia este
căutată, iar pe de altă parte există un stimul specific
rezultat din presiunea exercitată asupra individului
pentru a comite fapta.
Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite
situaţii.
Complexul de personalitate – situaţie, constituie schema fundamentală a
explicaţiei trecerii la act.
7)
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti 1995
b) FUNCŢIA EXPLICATIVĂ

Funcţia explicativă – Importanţa funcţiei explicative decurge din scopul


imediat al criminologiei „Stabileşte cauzele care determină criminalitatea şi
a măsurilor de profilaxie”.

CONCEPTELE OPERAŢIONALE DE ORDIN EPLICATIV SUNT:


- Cauza8) – fenomen sau complex de fenomene care precede şi produce un alt fenomen
numit efect.
- Efect9) – fenomen care urmează unui alt fenomen numit cauză şi care este generat în
mod succesiv de acesta.
- Factorul10) – ceea ce face să ia naştere un proces, o acţiune, element obiectiv care
intervine în producerea fenomenului.
- Indice- simptom care permite un diagnostic grupului de fenomene sau fenomenului
studiat.
Cauza este elementul în prezenţa căruia se săvârşeşte crima, efectul este
infracţiunea datorată unei cauze, condiţiile sunt elemente favorizatoare, iar mobilul
este acel imbold ce determină trecerea la acţiune, de comitere a infracţiunii.

8)
Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 164, Bucureşti, 1978
9)
Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 331, Bucureşti, 1978
10)
Mic dicţionar Enciclopedic, Ed. Didactică şi Pedagogică, pag. 336, Bucureşti, 1978
c) FUNCŢIA PREDICTIVĂ – Cercetarea de predictie
vizează anticiparea unor modificări cantitative si calitative în dinamica
fenomenului infractional, atât în ce priveste tipologiile infracţionale cât si autorii
implicati 11) .
Conceptele operaţionale de ordin predictiv folosite în criminologie sunt :
Prezent – care se referă la contemporaneitate, contemporan, actual.
Viitor – care urmează după momentul de faţă, care va exista, va apărea, se va
întâmpla.
Probabilitate – care are şanse de reuşită.
Similitudine – asemănare, potrivire.
Extrapolare – extindere ipotetică a unei noţiuni de la un domeniu la altul.
Hazard – întâmplare neprevăzută, neaşteptată.
Risc – pericol posibil, inconvenient posibil.
Prognoza – cunoaştere, estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor,
anumite mărimi nesigure, inconstante
11)
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995
d) FUNCŢIA PROFILACTICĂ – identificarea,
studierea şi elaborarea unor programe ştiinţifice de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale de ordin preventiv sunt :
Reacţia socială – răspunsul dat de societate, comunitate la o acţiune
infracţională, la un fenomen infracţional pentru a contracara acest fenomen,
acţiune.
Control social – verificarea periodică sau inopinată a fenomenului
infracţional în vederea menţinerii acestuia la valori cât mai scăzute.
Modelul clasic de prevenire – prevenire generală, specială.
Modelul social de prevenire – cale pragmatică de reducere a
ocaziilor de săvârşire a informaţiilor, prin măsuri realiste şi cu costuri cât mai
mici.
Modelul situaţional de prevenire – primară, secundară, terţiară.
Răspuns social – replica dată de comunitate, de societate la un
fenomen infracţional.
Tratament – complex de acţiuni realist în scopul recuperării pentru
societate a unui delincvent.
Resocializare – reintegrare în societate.
Dintre autorii occidentali de reputaţie care au avansat o definiţie
proprie asupra criminologiei, reţinem :
- Criminologia este studiul ştiinţific al fenomenului criminal J.
Léauté;
- Criminologie este ştiinţa crimei – E. Selling;
- Crima este actul pedepsit, obiectul unei ştiinţe-speciale
-criminologice – Jean Pinatel;
- Criminologia este studiul complex şi integral al omului, cu
preocupare constantă de a cunoaşte mai bine cauzele şi remediile
activităţii sale antisociale – tributară Scolii psihologice – Laignel –
Lavastine şi V.V. Stanciu;
 Criminologia este studiul cauzelor genezei, proceselor şi
consecinţelor delincvenţei – G.Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu Merlin;
 În doctrina occidentală criminologia este o ştiinţă complexă aidoma
medicinei, care studiază factorii şi procesele acţiunii criminale şi care
determină prin cunoaşterea acestor factori şi procese, strategiile şi
tehnicile de a reduce acest rău social – Raymond Gassin.
 În doctrina română întâlnim definiţii extinctive, fie definiţii
restrictive ale ştiinţei criminologiei.
- Ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile producerii infracţiunilor
pentru a se adopta măsuri de apărare a valorilor fundamentale umane de
către dreptul penal – prof. Aurel Dincu;
- Ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul
prevenirii sale – Rodica Mihaela Stănoiu;
- Ştiinţa care studiază fenomenul infracţional în scopul prevenirii şi
combaterii acestuia – Gh. Nistoreanu şi Costică Păun;
 Ştiinţa care analizează cauzele infracţiunilor şi
factorii care influenţează comiterea acestora, evaluează
costurile sociale ale fenomenului infracţional şi urmăreşte
realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei
protecţii corespunzătoare relaţiilor şi nevoilor sociale –
Congresul al VIII-lea al O.N.U. pentru prevenirea
infracţiunilor şi tratamentul delincvenţilor de la Havana 27
august – 7 septembrie 1990 122)) .

 Deci, criminologia este ştiinţa care studiază


etiologia fenomenului infracţional, factorii care generează
sau influenţează trecerea la act şi pe baza cunoaşterii
acestora, elaborează strategiile, metodele şi tehnicile cele
mai eficiente pentru limitarea, reducerea criminalităţii ca
fenomen social 13)3) .

12)
Tudor Amza, Criminologie, pag. 40, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998;
13)
Ion Eugen Sandu, Florin Sandu – Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001;
Ca ştiinţă, criminologia este preocupată să cerceteze cu precădere
cauzalitatea criminalităţii ca fenomen social istoriceşte condiţionat; este
chemată să examineze constelaţia surselor socio-umane ale crimei şi
criminalităţii, să identifice comportamentele şi conţinutul cauzelor şi
condiţiilor socio-umane ale fiecărei infracţiuni în parte.

Ca ştiinţă socială specială, extrajuridică, criminologia abordează şi


examinează subsistemele de drept penal, de drept procesual penal şi de
drept execuţional penal.
INTERRELAŢIA CRIMINOLOGIEI CU ALTE
DISCIPLINE
Interrelaţia criminologiei cu statistica:
Statistica:  o sursă de documentare pentru cercetare ştiinţifică în
criminologie;
 măsoară dimensiunile necunoscute ale criminalităţii;
 asigură progresul aplicativ al cercetării criminologice;
 oferă o viziune asupra laturii cantitative a
criminalităţii;

•Interrelaţia dintre criminologie şi sociologie juridică – sociologia


are un rol important în investigarea relaţiilor juridice;
• Interrelaţia criminologiei cu psihologia – există relaţii
intercondiţionare deosebit de restrânse;
• Interrelaţia criminologiei cu criminalistica – criminalistica
intervine după producerea infracţiunii şi se limitează la probarea
vinovăţiei infractorului;
Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului penal – dreptul
penal abordează criminalitatea prin referire la normele de
drept penal;

Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului procesual penal


– dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile,
instituţiile şi normele ce reglementează procesul penal;
Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului execuţional
penal – reglementează raporturile ce se nasc în cadrul executării
sancţiunilor de drept penal;
Interrelaţia criminologiei cu ştiinţa politicii penale –
cercetează ansamblul datelor şi concluziilor asupra legităţii
obiective a fenomenului infracţional şi a luptei împotriva
acestuia. Ştiinţa politicii penale face joncţiunea dintre
criminologie şi ştiinţele penale.
TEORIA ATAVISMULUI
 Atribuie un rol şi o contribuţie importantă eredităţii la cauzarea crimei;

 Caracterul si funcţiile creierului depind de forma creierului;

 Ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia caracterul omului primitiv


poate apare la anumite persoane sub forma unor stigmate anatomice a avut
la baza concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile craniului si
funcţiile creierului şi alte trăsături ale individului, extinsă de Lombroso prin
includerea noţiunilor de degenerescenţă epileptică împreună cu alte
anomalii de natură constituţională, fiziologică si psihologică.
 CONCEPŢIA LUI LOMBROSO- Factorii antropologici. Ereditatea.

 în opera sa “Cauzele şi remediile criminalităţii” susţine influenţa


eredităţii morbide asupra criminalităţii cu date statistice şi probe clinice
remarcând contribuţia unor criminologi pe această linie:
 din 104 criminali examinaţi 71 prezentau fenomene ereditare;

 în inchisoarea din Pavia, a găsit un copil având un prognatism enorm-


păr stufos, fizionomie feminină şi strabism, care a comis un asasinat la
vârsta de 12 ani, apoi a fost condamnat de 6 ori pentru furt; doi fraţi ai
lui erau hoţi, mama lui gazdă de hoti, iar 3 surori prostituate.
 remarca studiul facut de Dugdale asupra familiei Juke; această familie ( 1750
) a dat câteva generaţii de criminali, prostituate, alienaţi şi indivizi atinşi de boli
şi infirmităţi; membrii familiei au petrecut în total 116 ani închisori; în a 5
generaţie, toate femeile erau prostituate şi toţi bărbaţii criminali; familiile 4 în
care fraţii erau criminali surorile deveneau prostituate şi criminalitatea acestora
consta exclusiv din atentate la pudoare; printre părinţii criminalilor, sunt mai
mulţi alienaţi, epileptici, alcoolici;
 doctorul Virgilio a identificat crima la părinţii criminalilor în raportul de
26,80%, provenind în cele mai multe cazuri din alcoolism;
 Henri Marro (istoric francez 1904-1977) a găsit pentru un număr de 230
părinţi de delicvenţi drept cauze ale decesului alcoolismul, sinuciderea,
alienarea mintală şi boli cerebrale în proporţie de 32,1% în timp ce la părinţii
oamenilor normali aceste cauze s-au regăsit doar în proporţie de 16%. Alte
exemple: (printre părinţii a 500 criminali 40 % taţi alcoolici şi 5% mame
alcoolice în timp ce la indivizii normali numai 16% prezentau taţi alcoolici;
nebunia a găsit-o la 42% din părinţii criminalilor şi la 13% din cei ai oamenilor
normali, epilepsia la 5% din părinţii celor dintâi şi la 2% din ai celor din urmă;
45% dintre hoţi au avut părinţi vicioşi; 14,2% incendiatori; epilepsia părinţilor
predomină la hoţi; alcoolismul la violatori şi hoţi şi mai puţin la escroci şi
incendiatori;
În aceeaşi familie se găsesc adeseori mai mulţi criminali :
Thomson a găsit printre 109 condamnaţi 50 de rude ; 2 surori si trei fraţi hoţi ai căror
tată , unchi, mătuşe şi verişoare erau asasini;
Mayhew a găsit că dintre 175 de deţinuti, 10 aveau taţi, 6 mame şi 53 fraţi condamnaţi;
Parent Duchatelet a găsit printre 5583 criminali, 252 surori, 13 mame şi fiice, 32 de
verişoare, 4 mătuşi şi nepoate.
 Lombroso rezumă legile ereditare expuse de Orchanski :
• fiecare dintre părinţi manifestă tendinţa de a transmite sexul său propriu; reuşita

va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturităţii, în fiecare familie copiii
sunt în majoritate de sexul primului născut;
• în ceea ce priveşte trasmiterea structurii prevalează influenţa tatălui a cărui

structură prezintă mai multă variabilitate faţă de mama la care este specific
stabilitatea;
• ereditatea morbidă la tată este progresivă iar la mamă este regresivă; ea depinde

de doi factori: sexul părintelui bolnav şi intensitatea stării sale morbide; băieţii
moştenesc de la părinţi o foarte mare doză de ereditate morbidă cu tendinţa de a
o transforma în ereditate organică, pe când fetele prezintă tendinţa opusă; mama
atenuează întotdeauna ereditatea morbidă, reducând gradul eredităţii sale
morbide şi combătând pe aceea a tatălui;
• influenţa rasei asupra criminalităţii.
 Rasele, indiferent de originea şi natura lor, au caractere particulare,
temperament, aptitudini, însuşiri, vicii particulare care influenţează
manifestările, comportările, actele lor;
 Caracterul articular al rasei dă criminalitaţii o direcţie specifică;
criminalitatea unei rase poate avea tendinţa pronunţată împotriva
persoamelor, iar a alteia împotriva averii;
 O rasă poate avea mai multă dispoziţie la crimă, decât alta;
 Cauze care influenţează criminalitatea unei rase: timpul, solul,
ocupaţia, cultura, condiţiile economice, organizarea politică;
 Nici la acelaşi popor nu se repartizează criminalitatea peste tot,
existând unele centre, focare criminale în care se identifică un procent
mai mare de crime;
 Lombroso în ”Cauzele şi remediile criminalităţii” identifică aceste
principii în urma cercetărilor efectuate asupra raselor de evrei şi
ţigani, analizate comparativ.
TEORIA EREDITĂŢII – cercetarea rolului eredităţii în cauzarea
crimei.

 Ereditatea = transmiterea caracterelor fizice, psihice de la copii la


părinţi prin mijlocirea plasmei germinative; cromozomii şi genele prin
fecundare dau naştere unei noi fiinţe căreia i se transmit caracterele
părinţilor = zestrea ereditară;
 Ceea ce este ereditar nu este întotdeauna congenital, în timpul vieţii
intrauterine putând fi adăugate alte caractere ovulului;
 Cercetarea eredităţii a urmărit stabilirea următoarelor probleme: ce se
transmite, de la cine şi cui se transmite şi cum se transmite, prin ce
mecanisme şi după ce reguli.
 Cercetarea rolului eredităţii s-a facut prin două metode şi anume:
metoda genealogică şi metoda gemenalogică sau gemara si antropologie
comparată.
★ metoda genealogică : constă în cercetarea familiilor de
criminali – rolul familiei în etiologia crimei.
a.) constatarea că în multe familii de criminali părinţii au fost
criminali, ereditatea jucând un rol esenţial; exemple: fam.Hill Folk
studiată de Davenport, familia Jukes studiată de Rochard Dugdale;
interesant este studiul făcut de Lund şi Jorper, în care copiii au fost luaţi de
la familiile cu criminali plasaţi la familii sănătoase din punct de vedere
moral şi educativ, dar care după un timp au fugit din cadrul acestora şi s-
au dovedit a fi delicvenţi; interesant în acest sens este şi experimentul
efectuat de Kankeleit,
b.) dificultăţi şi neajunsuri în folosirea acestei metode:
-simpla existenţă de criminali la înaintaşi şi la urmaşi nu
este o dovada certă de ereditate la crimă, cauzele putând să fie condiţiile
de mediu social,
-este greu de precizat cazurile în care atât ereditatea cât
şi mediul au contribuit la crimă fiindcă nu se poate preciza exact
contribuţia eredităţii şi contribuţia mediului social.
★ metoda cercetării gemenilor :
① este prin ea însuşi un experiment al naturii,
② gemenii proveniţi din fecundarea unui singur ovul =
gemeni univitelini sau monozigoţi (identici);
③ două ovule fecundate deodată = gemeni bivitelini sau
dizigoţi (neidentici).

Studiile lui Johanes Lange si Siemens efectuate separat au


demonstrat :
✓asemănări de conduită ale gemenilor monozigoţi;
✓la baza comportamentului criminal al gemenilor
monozigoţi stau unele trăsături specifice, precum sunt: inafectivitatea,
caracteristica psihopaţilor perverşi şi lipsa stăpânirii de sine, precum
şi influenţabilitatea, trăsătură care de regulă conduce la inadaptare
socială şi crimă;
✓concluzia a fost că între ereditate şi crimă există o strânsă
corelaţie.
Ce se moşteneşte în cazul crimei ?
➔ crima şi comportamentul criminal s-au explicat ca deviaţii morale şi
sociale şi mai puţin ca nişte însuşiri sau calităţi native ale psihicului, situaţie
în care omul este înzestrat de natură cu simţ moral, putând astfel să distingă
binele de rău; în această situaţie unii indivizi au înăscut simţul imoral sau
criminal; Lombroso a susţinut că, criminalul înnăscut, este caracterizat prin
lipsă de orice simţ moral, atribuind conduitei o însuşire biologică;

➔ psihologii neagă existenţa însuşirilor şi calităţilor psihice, morale şi


imorale fiind de acord cu existenţa conduitei morale şi imorale; omul
este înzestrat cu tendinţe şi trebuinţe necesare activităţii şi vieţii, în societate
existând însă norme de conduită pe care individul trebuie să le respecte; ceea
ce este imoral şi criminal este conduita, nu tendinţele care determină
conduita; ceea ce este moştenit sunt trebuinţele care pot fi altruiste, egoiste şi
care determină o conduită bună sau rea, morală sau criminală; nu conduita
criminală este nativă, ci native sunt trebuinţele care conduc la asemenea act;
crima nu este nativă, este nativă structura psihică ce împinge la asemenea
acte.
Varietatea factorilor criminogeni, raportul dintre aceştia.
➔ din multitudinea factorilor criminogeni influenţa factorului
antropologic este cea mai nefastă; anomaliile, caracterele fizico-
chimice ereditare prezintă gravitate mai mare decât cele dobândite;
cazul criminalului care la producerea crimei contribuie mai mult şi
mai intens anomaliile fizico-chimice, prezintă un caracter mai
primejdios decât criminalul asupra căruia au acţionat mai mult
influenţele exterioare, sociale şi fizice; prevalarea permanentă a
influenţelor fizico-chimice determină de regulă criminalitatea
specifică;
➔ diversitatea combinaţiilor factorilor criminogeni face că nu
toţi criminalii să fie consideraţi înăscuţi, neuroastenici, epileptici,
astfel că unii vor prezenta anomalii anatomice sau fiziologice sau
psihologice, câte una în mod izolat, sau mai multe împreună,
însoţite în mare sau mai mică măsură de influenţa socială.
ALTE
Rasa = acele TEORII
varietăţi PRIVIND
cu caractere RASAsau
particulare distincte
diferenţieri etnice specifice neamului omenesc;

În materie de rase sunt enunţate două teorii distincte:


★ teoria originii şi egalităţii umanităţii;
★ teoria identităţii originilor multiple, diverse ale diferitelor
varietăţi umane şi inegalitatea organică şi permanentă a
raselor; conform acestei teorii rasele sunt inegale, sub raport
biologic, fiziologic psihologic şi intelectual; această inegalitate
permanentă face ca o rasă să fie inferioară celeilalte; astfel rasa
albă prin caracterele ei anatomice, biologice, psihologice, este
superioară celorlalte rase.
TEORII:
★ Iosif Artur Gobineau (sociolog scriitor şi diplomat francez 1816-
1912) ➩ ideea unei inegalităţi native, originale, definite şi1) permanente între
diversele rase reprezintă una dintre cele mai vechi şi răspândite teorii; orgoliul
diferitelor popoare, sistemul castelor, nobililor aristocraţilor se fondează pe
prerogativele naşterii având toate la baza această idee a inegalitătii native;
opinia egalitară (teoria unităţii şi egalităţii) acceptată de instituţiile
guvernamentale n-a găsit forţa de a detrona evidenţa, faptul că între naţiuni
există grave diferenţe.
★ Finot- este adept al teoriei egalitare; neagă existenţa vreunei relaţii
dintre forma si dimensiunile capului şi inteligenţă; contestă afirmaţiile că
brachicefalia2) este incompatibilă cu inteligenţa, oferind drept exemplu pe Kant,
Laplace si Voltaire cunoscuţi ca brachicefali; în aceeaşi măsură contestă
veridicitatea afirmaţiei conform căreia dolicocefalia3) ar fi expresia unei
inteligenţe mai profunde; diferenţele organice sunt provizorii, trecătoare,
importante fiind diferenţierile determinate de mediu.
Concluzia: - rase nu există- (exemplul privind evoluţia spirituală a
negrilor de la războiul de secesiune comparativ cu evoluţia popoarelor albe, a
căror progres a durat secole.)
1)
Iosif Artur Gobineau - Eseu asupra inegalităţii umane;
2)
Brachicefalia - craniu mic;
3)
dolicocefalia - craniu mai mare;
Concepţia lui TEODULE ARMAND RIBOT.
(profesor de psihologie 1839-1916 autor al lucrării:
“L’ heredite,etude psychologique sur ses phenomenes, ses
lois,ses causes, ses consequences”) 4)
 Distinge ereditatea fiziologică de ereditatea psihologică;
 Ereditatea fiziologică = transmiterea insuşirilor fiziologice;
 Ereditatea psihologică = transmiterea insuşirilor psihologice şi a facultăţilor mintale.
 “ereditatea este legea biologică, în virtutea căreia toate fiinţele vii tind a se repeta în
descendenţii lor, ea este pentru specie ceea ce este identitatea personală pentru individ;
prin ea natura se copiază şi se imită neîncetat sub forma ideală, ereditatea ar fi
reproducerea pură şi simplă a semenului prin semen”
 ereditate fiziologică este mai demonstrată şi mai evidentă decât ereditatea
psihologică; în interiorul acesteia ereditatea structurii externe este mai evidentă
(exemplele privind influenţa ereditară la copii);
 ereditatea are o influenţă şi asupra conformaţiei interne, întocmai ca asupra
structurii externe; sunt supuse eredităţii: sistemul circulator, sistemul digestiv, sistemul
muscular; ereditatea influenţează sistemul nervos acţionând asupra dimensiunilor
generale ale creierului, a supra volumului şi circumvoluţiilor acestuia;

4)
Ereditatea - studiul psihologic aupra fenomenelor, legilor, cauzelor şi consecinţelor acestora;
 ereditatea modificărilor, caracterelor achiziţionate este foarte restrânsă, chiar şi
când ele sunt reunite în ambii părinţi. Circumcizia practicată la evrei nu se
moşteneşte; din părinţi surdo-muţi se pot naşte copii care aud şi vorbesc;
 în cazul eredităţii psihologice Ribot admite că prin ereditate sunt retransmise
atât instinctele primare sau naturale, cât şi cele achiziţionate; ”instinctul este un
mod inconştient al inteligenţei”; sunt obiceiuri fixate prin ereditate; inteligenţa este
infinită ca lumea, căci ea o îmbrăţişează şi o măsoară; ereditatea creează şi
conservă în aceeaşi măsură instinctele care sunt fixe;
 susţine existenţa eredităţii facultăţilor senzoriale (pipăitul, văzul, mirosul şi
gustul);
 recunoaşte ereditatea memoriei menţionând că sunt puţine probe care dovedesc
existenţa ei; memoria are un rol secundar, şters, nu produce opere ca inteligenţa şi
imaginaţia, nici acţiuni puternice ca voinţa; ea se constată material ca o diformitate
senzorială, nu cade sub incidenţa legii ca pasiunile;
 imaginaţia reproductivă cât şi cea creatoare este supusă legii eredităţii;
 inteligenţa e supusă legii eredităţii. Sunt transmise prin ereditate bunul simţ,
nebunia, geniul, talentul, fineţea, aptitudinea pentru studii abstracte;
 sentimentele şi pasiunile sunt trasmisibile prin ereditate; voinţa ca şi altă
facultate este supusă eredităţii; caracterul naţional încă este supus eredităţii;
 există ereditate psihologică morbidă; anomaliile psihologice de toate
categoriile sunt trasmisibile; susţine interdependenţa între ereditatea
psihologică şi cea fiziologică; bolile mintale au o cauză organică; între ele
există un raport de cauzalitate în sensul că ereditatea fiziologică reprezinta
cauza iar ereditatea psihologică efectul; raportul de cauzalitate dintre cele
două ereditaţi este un caz particular al raporturilor dintre fizic si moral;
ereditatea fiziologică este imediată pe când cea psihlogică este mediată.
 Ereditatea este lege, neereditatea este excepţie;
 Influenţa eredităţii asupra criminalităţii există fără dubii; toate
manifestările, actele omului şi prin urmare şi criminalitatea, sunt în relaţie cu
ereditatea;
 Ribot distinge următoarele forme ale eredităţii: ereditate directă, atavică,
colaterală sau indirectă şi ereditate de influenţă.
 Ereditatea intelectuală

✡ este mai puţin frecventă decât cea fiziologică; dispoziţiile naturale


ale spiritului sunt susceptibile de modificări prin educaţie, exemple,
mediu, profesiune;

✡ nu este consecinţa necesară şi permanentă a eredităţii fiziologice;

✡ anumite caractere patologice pot fi moştenite, dar ereditatea lor


poate fi totuşi înlăturată printr-un control pe care îl putem exercita
asupra descendenţilor;

✡ dispoziţiile, inclinaţiile rele, moştenite de la părinţi, le putem


modifica prin educaţie şi voinţă. Astfel, criminalitatea nu este
ereditară, dacă crima ar fi ereditară, criminalii ar trebui să descindă din
părinţi criminali.
ETIENNE RABAUD (profesor la Universitatea din Paris – lucrarea
“L’ heredite”(Paris 1921).

 Ereditatea este un fapt de continuitate şi de similitudine între doi indivizi care


descind unul din altul;
 Nu trebuie privită ca un factor care locuieşte în organism şi determină
transmiterea de particularităţi diverse de-a lungul generaţiilor; prin ea nu trebuie să
se înţeleagă transmiterea de caractere de la ascendent la descendent în felul
transmiterii de proprietate între aceştia;
 Dacă există ereditate normală înseamnă că este firesc să existe şi ereditate
morbidă; se moştenesc de la ascendenti însuşiri bune şi relevicii; copilul se naşte
sănătos sau bolnav, robust sau debil, bun sau rău, inteligent sau nu, înalt sau mic,
brunet sau blond, fiindcă aşa sunt ascendenţii săi;
 Sunt ereditare nu numai dispoziţiile fizice ci şi psihice şi morale;
 Este de necontestat influenţa eredităţii asupra criminalităţii, adică importanţa
acesteia ca factor criminogen;
Dr. Apért

 În lucrarea sa ”L’heredite morbide“- istoria este plină de povestirile


transmiterii de caractere fizice; intelectuale, morale în anumite familii ( fam.
Bernoulli, - matematicieni, fam.Vernet – geniu artistic); aceste caractere dispar
între timp femeile aducând, jumatate, un element ereditar lipsit de particularitate;
 Caracterele fizice şi aptitudinile intelectuale ale unei familii se menţin atâta
timp cât uniuni repetate au avut loc cu familii la fel de bine înzestrate. Exemple:
fam. Darwin si Galton, fam. Muzicienilor Bach dar şi exemple elocvente de
transmitere de tendinţe rele;
 Ereditatea morbidă cuprinde ereditatea toxică: alcool, etc. Ereditatea
infecţioasă: infecţii acute, lepra, sifilis paludism; ereditatea cancerului şi a altor
boli: ereditatea bolilor sistemului nervos, nevroze, isterii, epilepsie, neurastenie,
psihoze; acestea provoacă degenerare.
C.I. URECHIA5)
 Ereditatea este fiziologică şi psihologică sau intelectuală şi morală; omul este supus
influenţei tuturor acestor categorii de ereditate;
 Ereditatea fiziologică este mai evidentă şi mai controlabilă, mai frecventă, mai regulară
şi în general mai dificil de combătut decât ereditatea psihologică ,fiindcă dispoziţiile fizice
create de ereditatea fiziologică sunt mai constante, mai puţin susceptibile de modificări,
ameliorări ulterioare, decât dispoziţiile dăruite de ereditatea psihologică , acestea fiind
sentimente, pasiuni;
 Ereditatea nu transmite însuşiri, caractere formate, de la părinţi la copii, cum se
transmite proprietatea de la unii la alţii, ci prin ea copiii primesc de la părinţi dispoziţii,
înclinaţii, influenţe bune şi rele, acestea nu sunt însă invariabile, imutabile; dispoziţiile bune
se pot păstra şi dezvolta în caractere bune, pot rămâne latente, pot fi anihilate prin influenţe
exterioare, adică prin influenţa mediului; dispoziţiile rele, sub influenţa mediului, de
asemenea se pot modifica, fiind sufocate, înfrânate sau din contra, sub o influenţă rea a
mediului se pot dezvolta; în caractere, vicii, defecte.

5)
Constantin Ion Urechia - neuropsihiatru, profesor universitar la Cluj şi Bucureşti. A scris despre
morfologianeurologică, tulburări neuropsihice şi patogenia sifilisului cerebral, boala
lui Pick ş.a.
 Influenţa eredităţii este mare, dar este mare şi influenţa mediului; puterea
eredităţii este mai mare, mai primejdioasă şi mai greu de combătut decât puterea
mediului; în primul caz avem de a face cu dispoziţii săpate mai mult sau mai puţin
în organism pe când în cazul din urmă avem de a face cu influenţe mai uşor
controlabile şi modificabile.

 Este mai usor să schimbi un mediu vicios, decât a vindeca o epilepsie,


neurastenie; o ereditate fericită, (fizic si psihic) înfrânge adeseori influenţele cele
mai viguroase ale unui mediu vicios; o ereditate morbidă, vicioasă poate fi fatală
deşi influenţa mediului a fost favorabilă;

 Ereditatea este unul din factorii criminogeni cei mai importanţi, prin
gravitatea naturii sale; ereditatea nu este fatală, ea se poate modifica prin influenţa
mediului.
Consideraţii introductive:
Teoriile psihologice şi psihiatrice iau în calcul factorii situaţionali
şi biologici, explică comportamentul infracţional prin prisma relaţiilor
dintre circumstanţe şi caracteristicile biologice ale individului.
Comportamentul infracţional îşi are originile în personalitatea
infractorului care reprezintă setul complex de însuşiri emoţionale şi de
comportament care tind să rămână relativ constante în funcţie de
situaţiile prin care trece individul: conştiinţa deficitară, imaturitate
emoţională, o copilărie inadecvată din punct de vedere social, lipsa
atenţiei materne, etc.
Trăsătura comună a acestor teorii rezidă în centrarea explicaţiei
cauzale pe factorii psihologici. Ceea ce le diferenţiază sunt modalitatea de
abordare, metodele, tehnicile utilizate şi caracterul mai mult sau mai
puţin exclusivist al determinismului psihologic 6) .

6)
R.M. STĂNOIU, Criminologie, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.162;
Perspectiva psihiatrică

Psihiatria a luat naştere din experienţa


doctorilor în confruntarea cu problema
fundamentală a bolilor mintale.

Până în timpul lui S. Freud (1856 – 1939)


conceptele de bază ale psihologiei anormale
fuseseră dezvoltate; se făcea distincţie între
tulburările organice (leziuni cerebrale) şi
tulburările funcţionale în care exista un
comportament ciudat, dar neavând o
provenienţă organică cunoscută.
Psihanaliza este o ştiinţă relativ recent dezvoltată, asociată cu viaţa şi
munca lui S. Freud şi a câtorva elevi de-ai săi.
Psihanaliza freudiană a avut un profund impact asupra întregii gândiri
moderne. Se pot distinge trei aspecte mai importante la dezvoltarea
gândirii criminologice 7) :
Explicaţii privind structura şi funcţionarea psihicului. Freud
distinge în sfera psihicului două sisteme ierarhizate: inconştientul şi
conştientul.
Inconştientul este considerat realitatea esenţială a psihicului,
chiar psihicul însuşi. Natura sa intimă este la fel de necunoscută ca şi
aceea a realităţii exterioare, iar conştiinţa se informează despre el într-un
fel tot atât de incomplet ca şi organele noastre de simţ despre lumea
exterioară 8) .
Iniţial şi-a însuşit ideea de inconştient, susţinând că,
comportamentul ar putea fi explicat prin experienţele traumatice din
copilărie ce şi-au lăsat amprenta asupra individului.

7)
VALERIAN CIOCLEI, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1988, p.122.
8)
SIGMUND FREUD, Die Traumdeuntung in Gesammelte Schriften, 1988, Band 1925, p.529.
Ca tehnică de tratament a acestor probleme, Freud a
inventat tehnica numită ”psihanaliză”. Freud îşi revizuieşte
conceptele sale de conştient şi inconştient, în sensul redefinirii
conştientului ca „Eu” (Ego) şi împărţirii subconştientului în „Sine”
(Id) şi „Super –eu” (Super Ego) 9) .

Eul (Ego) – conştiinţa de sine reprezintă nucleul


personalităţii: cunoştinţele şi imaginile despre sine, atitudinile
conştiente sau inconştiente.

Sine-le (Id) reprezintă un complex de instincte şi de


tendinţe refulate, polul pulsional al personalităţii, depozitar al
tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive şi răspunde
la ceea ce Freud a numit, principiul plăcerii”.

Super-eul – este acea forţă conştientă şi autocritică,


care evidenţiază cerinţele ce te opresc să faci ceea ce-ţi place din
motive care ţin de experienţa socială a individului.

Sigmund Freud, Introductory Lectures in Psychoanaliysis, London, 1922; S. Freud Introducere în psihanaliză.
9)

Psihologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1922, pag.25.
 Explicaţii privind etiologia nevrozelor. Se admit trei factori a
căror acţiune intervine la persoanele bolnave:

 predispoziţiile ereditare;
 influenţa unor
evenimente din
prima copilărie;
 renunţarea
reală.

 Referiri la fenomenul criminal – diferenţa între


infractor şi noninfractor, în concepţia lui Freud, s-ar situa
la nivelul Supra-eu-lui. Supra-eul fiind cel care dictează
Eu-lui, acesta (Eul) supunându-se, ori nu, ordinului de a
controla şi stăpâni Sine-le.
Cu privire la crimă, Freud, vede în aceasta o expresie a
sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor. El sugerează că
unii indivizi comiteau acte infracţionale pentru că aveau un
Super-eu foarte dezvoltat ceea ce conducea la sentimente de vină
şi anxietate10) . Există o diferenţă consecventă ca pedeapsa să
îndepărteze sentimentele de vină şi să instaureze balanţa cuvenită
între bine şi rău.

Freud explică vinovăţia ca pe o expresie a unui conflict


ambivalent, a luptei eterne între Eros (sistem pulsional hedonic şi
vital) şi Tanatos (sistem distructiv), conflict care se naşte în
familie şi care se amplifică ulterior în viaţa comunitară 11 ).

10)
S. Freud, Criminals from a Sense of Guilt, in The Standard Edition of the Complete Psychological Works of
Sigmund Freud. Hogarth Press, London, vol.14, p.332-33;
11)
Th. Reich, Unknown Murderer, London, 1936, p.38 şi urm.
Cu toate că nu a fost un criminolog, Freud a influenţat considerabil
cercetarea criminologică ulterioară, rezultând un număr important de teorii:

a) Teoria „fiinţei umane lipsite de Supra-eu” – August


Aichhorn un psiholog orientat psihanalist, sugerează surse alternative
pentru declanşarea comportamentului criminal 12) .
A constatat că mulţi copii din instituţia pe care o conducea
aveau un Super-ego subdezvoltat, astfel că delincvenţa şi criminalitatea
erau expresiile unui Id nereglat. Părinţii acestor copii nu existau, ori îi
neglijau, astfel încât copii nu au reuşit să-şi formeze ataşamentul
sentimental necesar dezvoltării corecte a Super-ego-ului lor.
Aichhorn a sugerat şi existenţa altor tipuri de delincvenţi: o
categorie o formau acei delincvenţi cărora părinţii mult prea indulgenţi
le permiteau să facă orice doresc13) şi o altă categorie – cei care aveau un
Super-ego bine dezvoltat dar care se identificau cu părinţii infractori,
pentru fiecare categorie tehnicile de tratament erau diferite.

12)
August Aichhorn, Wayward Yorth, Viking, New York, 1963;
13)
A. Aichhorn, op. cit., p.200-202;
b) William Healy şi Augusta Bronner au
examinat 105 perechi de fraţi, în care unul dintre
aceştia era delincvent, celălalt nu era delincvent.
Fratele delincvent nu reuşise să-şi dezvolte
legăturile afective normale cu părinţii săi, datorită
unei varietăţi de factori situaţionali. Delincvenţa
era, în esenţă, o formă a „sublimării”, delincvenţii
încercând să atingă nevoile de bază care le-au lipsit
în familie.
c) Teoria ataşamentului – John Bowlby s-a concentrat asupra privării
de căldură şi atenţia maternă 14) şi consecinţele acesteia.
A propus teoria ataşamentului cu şapte trăsături importante:
 Specificitate: ataşamentele sunt selective, îndreptate asupra uneia sau
mai multor persoane, într-o anumită ordine de preferinţă;
 Durata: ataşamentele rezisă uneori pe întreaga durată a vieţii;
 Sentimente dezvoltate: sentimente corelate cu relaţiile de ataşament;
 Octogenie (cursul dezvoltării): copiii se ataşează de o fiinţă principală
în primele 9 luni de viaţă;
 Învăţarea: ataşamentele nu sunt rezultatul unor recompense sau
încurajări ci a unei interacţiuni sociale de bază;
 Organizare: ataşamentul urmează o organizare crescândă de la naştere;
 Funcţia biologică: supravieţuirea.
Infractorii obişnuiţi nu au capacitatea de a stabili legături
afective, de cele mai multe ori copilăria unor astfel de indivizi fiind
tulburată de moartea, divorţul sau separarea părinţilor sau de alte
evenimente care au dus la ruperea legăturilor afective 15) .

14)
J. Bowlby, Child Care and the Growth of Love, Penguin, Baltimore, 1953;
15)
J. Bowlby, The making and breaking of affectional bonds, TAVISTOCK, LONDON, 1979;
d)Teoria caracterului antisocial – Kate Friedlander
formulează teoria caracterului antisocial: la origine copilul este o
fiinţă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii, proces
care parcurge trei etape:

1. etapa
primelor 3. etapa formării
relaţii dintre relaţiilor de grup
copil şi în sânul familiei –
părinţi: etapa adaptării
sociale a
2. etapa formării copilului.
Supra-eu-lui –
copilul încearcă să
se identifice cu
părinţii;
e) Teoria criminalului nevrotic – Frantz Alexander şi
H. Staub reiau şi dezvoltă teoria lui Aichhorn şi clasifică criminalitatea în:

criminalitate imaginară – relevată în vise, stările de reverie, în


majoritatea cazurilor individul nu trece la comiterea infracţiunii, totuşi se poate
trece şi la executare – infracţiunile comise prin imprudenţă;

criminalitatea ocazională – Supra-eul îşi suspendă funcţia morală, iar


Eul este incapabil să mai realizeze echilibrul individului;

criminalitatea obişnuită:
criminalii organici - a căror personalitate priveşte psihiatria
clasică;
criminalii normali – sănătoşi din punct de vedere psihic dar
sunt socialmente anormali;
criminalii nevrotici – care acţionează în funcţie de mobiluri
inconştiente, Eul este învins de Sine, care scapă determinării
Supra-Eu-lui.
f) Teoria complexului de inferioritate – Alfred
Adler acordă o mai mare atenţie slăbiciunii umane16) ,
susţinând că sentimentul de inferioritate al
individului declanşează dorinţa acestuia de a-şi
depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de
compensare sau supracompensare. Adler adaugă
sentimentului de inferioritate lipsa de cooperare
datorată sentimentelor de frustrare în condiţiile unei
copilării nefericite.

16)
GHEORGHE NISTOREANU, COSTICĂ PĂUN, op.cit., p.97;
g) Teoria condiţionării – Hans J Eysenck dezvoltă şi îmbunătăţeşte o
teorie a relaţiilor dintre criminalitate şi personalitate17) formată din două părţi.
În prima parte – susţine că toate personalităţile umane pot fi
analizate în trei dimensiuni:
 psihoticism – agresivi, egocentrişti şi impulsivi;
 extrovertism – căutători de senzaţii, dominatori, insistenţi;
 neuroticism – puţină încredere de sine, stare de anxietate
excesivă şi schimbări bruşte de comportament.
Eysenck elaborează un chestionar de personalitate, E.P.Q. (Eysenck
Personality Questionnaire).
În cea de a doua parte – sugerează că oamenii îşi dezvoltă o conştiinţă
prin condiţionare, chiar începând cu fenomenul naşterii, indivizii fiind
recompensaţi pentru un comportament social şi pedepsiţi pentru unul antisocial.
Extrovertiţii sunt mai greu de condiţionat decât introvertiţii.
Diferenţele de condiţionare depind de anumiţi factori psihologici: activarea
corticală (activarea cortexului cerebral).
Indivizii care sunt uşor condiţionaţi şi dezvoltă o conştiinţă au un grad
ridicat de activare corticală.

17)
H.J.EYSENCK, Crime and personality, Rouledge and Kegan Paul, 1964, p.120;
Varianta psihomorală
a) Teoria dezvoltării morale – Lawrence Kohlberg susţine că raţiunea morală
se dezvoltă pe trei nivele18):
•Nivelul 1 = moralitatea preconvenţională (copii sub 9 – 11 ani):
» Stadiul I – pedeapsa
» Stadiul II – recompensa
•Nivelul 2 = moralitatea convenţională – specifică adolescenţilor:
» Stadiul III – moralitatea de tip „băiat bun”
» Stadiul IV – autoritate şi menţinere a ordinii sociale
Este ilegal să furi, deci nu ar trebui să fur în nici o împrejurare (circumstanţă):
•Nivelul 3 = moralitatea postconvenţională – specifică adulţilor peste 20 ani:
» Stadiul V – ideea de contract, drepturi ale individului şi lege
acceptată în mod democratic
» Stadiul VI – principii individuale şi conştiinţa
Kohlberg şi colegii săi susţin că cei mai mulţi delincvenţi raţionează la nivelul 1.
Principiile de bază şi normele sociale se învaţă prin interacţiunea socială şi participarea
în societate: copii învaţă să îşi formeze o moralitate prin legătura cu alte persoane care
se află la un nivel superior de dezvoltare morală.

L.Kohlberg, Stage and Sequence. The Cognitive – Developmental Approach to Socialization, in Hendbook of
18)

Socialization Theory and Research, Ed. David a Goslined, Rand McNally, Chicago, 1969;
b) Teoria procesului criminogen – Etienne de Greef 19) , prin
lucrările sale a pus bazele teorii personalităţii criminale continuate de
criminologul francez Jean Pinatel. În concepţia lui, individul este
guvernat în comportamentul său afectiv de două grupări fundamentale de
instincte: apăsare şi simpatie.
Degradarea morală a individului se distinge prin trei faze principale:
 faza „asentimentului temperat” – iniţial normal, individul suferă o degradare
progresivă a personalităţii ca urmare a frustrării; ia naştere ideea de crimă;
 faza „asentimentului formulat” se caracterizează prin mutaţii profunde în felul
de a fi şi de a se exprima, în care ideea de crimă este acceptată total;
 faza cea mai profundă este „criza” – starea psihică periculoasă în decursul
căreia acceptă eliminarea victimei prin trecerea la act.
Trăsătura psihică-fundamentul care permite individului trecerea la
act – este indiferenţa afectivă a individului. Între infractor şi non infractor
există o diferenţă de grad care face ca infractorul să treacă mai uşor la
comiterea actului. Sentimentul de „eu” care există la unii criminali face ca
delictul să fie considerat un act lipsit de gravitate, tolerabil (crima pasională).

19)
Etienne de Greef, Introduction á la Criminologie, Bruxelles, Van den Plans, 1946;
c) Teoria personalităţii criminale – Jean Pinatel 20)
Cercetarea personalităţii criminale cunoaşte două faze
succesive total antagonice:
 prima fază de deviaţie lombrosiană susţine
specificul absolut al personalităţii criminale;
 a doua fază neagă acest specific mai ales pentru
influenţa criminologiei psihanalitice.
 o a treia fază fundamentată de genialul profesor
Jean Pinatel susţine inexistenţa diferenţei de natură
între delincvent şi nedelincvent. În viziunea lui gradul
reprezintă nivelul de la care impulsurile endogene şi
excitaţiile exogene îl determină pe individ să comită o
faptă antisocială. Diferenţele de grad între indivizi de
tip infracţional se realizează prin evidenţierea
trăsăturilor psihologice.
20)
Jean Pinatel, în P. Bonzat et J. Pinatel. Traité de droit pénal et de Criminologie, T.III, Dalloz, Paris, 1963;
Teoria personalităţii criminale a constituit pentru Pinatel
o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice vizând
tratamentul şi resocializarea infractorilor.
Pinatel a concluzionat că starea periculoasă este pentru
20% din criminali cronică, pentru 25% este episodică, iar pentru
55% este marginală, din această categorie fiind recrutaţi cei mai
mulţi infractori recidivişti şi ocazionali.

Elementele esenţiale care susţin aspectul psihologic al


personalităţii criminalului:
 nivelul de instrucţie scăzut al criminalului (analfabeţi);
 starea de imaturitate socială: neînţelegerea şi
nerecunoaşterea răspunderii faţă de alţi oameni;

Pinatel consideră criminalitatea ca o maladie morală a


societăţii criminogene, caracterizată printr-o profundă
deteriorare a valorilor fundamentale.
Abordează factorii exogeni ai criminalităţii,determinările de ordin social.

PRECURSORII
Şcoala geografică (cartografică) Lambert Adolphe, Jaques Quetelet şi
francezul Andre-Michel Guerry (A.M.Guerry-jurist de formatie 1827)
1829-studiu: “Eseu asupra statisticii morale în Franţa” 21)

Rata criminalităţii variază în funcţie de anumiţi factori sociali;


Interesat de aspectele geografice repartizează departamentele
franceze în cinci secţiuni;
Regiunea cea mai dezvoltată economic = rata cea mai ridicată a
infracţionalităţii asupra proprietăţii; concluzia: factorul principal în cazul
infracţiunilor contra proprietăţii îl constituie oportunitatea;
Secţiunea cu cel mai înalt nivel educaţional avea rata infracţiunilor
comise cu violenţă mult mai ridicată decât secţiunile cu un grad scăzut
de nivel educaţional;

21)
Terence Moris, The Criminal Area, Routledge and Kegan Paul, New Zork, 1975, p.45-55;
A.J. QUETELET- matematician

S-a concentrat mai mult asupra grupurilor decât asupra


indivizilor;
Comportamentul este previzibil, regulat şi uşor de înţeles;
Comportamentul uman este condus de forţe externe individului,
cunoaşterea acestora va înlesni prevederea comportamentului;
Un ideal major al cercetărilor criminologice ar trebui să fie
identificarera factorilor în legătură cu infracţiunea şi stabilirea
“gradului de influenţă corect” 22);
Accentuează importanţa educaţiei morale şi susţine că nu
sărăcia generează criminalitatea ci, mai de grabă “discrepanţa
între posibilităţile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor” 23);

22)
A. Quetelet, op. cit., p.103;
23)
Y. Van Kerkvoorde, op.cit., p.261;
ŞCOALA SOCIOLOGICĂ Emile Durkheim (1858-1917)
“Criminalitatea este atât de normală cât şi funcţională şi nu poate lipsi complet din nici
o societate”
 abordarea sa priveşte structura societăţii şi instituţiile sale, cum ia naştere infracţiunea şi
cum ea este legată de funcţionarea unei societăţi 24) .
 Neexistând o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv, este inevitabil ca unele dintre aceste abateri să prezinte caracter infracţional.
 Definind infracţiunea, Durkheim susţine că:
Infracţiunea este produsul existenţei normelor; conceptul “greşit” este necesar
pentru a da sensul lui “corect”.
 Este funcţională şi este o premiză pentru schimbarea socială; pentru ca
sentimentul colectiv să fie îndeajuns de flexibil, să permită schimbări pozitive, trebuie de
asemenea să permită schimbări negative - dacă nici o schimbare nu este permisă,
societatea va deveni stagnantă;
 Infracţiunea ajută societatea să se pregătească pentru asemenea schimbări;
infractorul nu trebuie văzut că o fiinţă umană complet inacceptabilă, “dimpotrivă el
joacă un rol bine definit în viaţa socială; crima este unul din preţurile pe care le
plătim pentru libertate” 25) .

24)
F. Dler, G.O. Mueller, W.S. Laufer, op. cit. p.69;
25)
E. Durkheim, The Rules..., op. Cit. P.72
• În lucrarea sa “Diviziunea muncii în societate” care a constituit şi teza sa de
doctorat, Durkheim a introdus conceptul de “anomie” ( de la grecescul nemos –
fără norme) analizând schimbările sociale ca urmare a industrializării societăţii
franceze; anomia, în concepţia sa desemnează o stare obiectivă a mediului
social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor
schimbări bruşte ( războaie, revoluţii, crize economice ) societatea
fiind incapabilă să regleze tendinţele crescânde ale individului pentru
satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.

• Susţine că unul dintre cele mai importante elemente ale societăţii este
coeziunea ei socială, sau solidaritatea socială definind astfel două tipuri de
societăţi: mecanică si organică.
Societatea mecanică – caracteristică societăţilor primitive, dominată de conştiinţa
colectivă
-necesitatea legii rezidă în împiedicarea indivizilor de a pune în pericol
conştiinţa colectivă;
-pedeapsa trebuie să fie severă pentru a servi acestor scopuri;
-fiecare grup social este relativ izolat ;
-indivizii în interiorul acestor grupuri trăiesc în general în circumstanţe identice;
-diviziunea muncii este aproape inxistentă ;
-solidaritatea societăţii este bazată pe uniformitatea membrilor săi.

Societatea organică – caracteristică societăţilor complexe


-legea devine restitutivă;
-pedeapsa este evaluată în raport cu răul facut, cu scopul restituirii şi restaurării
ordinii;
-nevoie crescândă pentru diviziunea muncii;
-izolarea socială şi pierderea identităţii cu o inevitabilă stare de anomie,
înlocuieşte vechea stare de solidaritate şi conduce la o atmosferă în care
infracţiunea poate prospera 26) .

26)
E. DURKHEIM, The Division of Labour in Society, Free Press, New York, 1964, p. 374-388;
În lucrarea sa “Suicidul” extinde şi mai mult termenul de “anomie” în
raport cu suicidul. Conform acestei teorii rata suicidului tinde să crească
atât în perioadele de declin cât şi în cele de creştere economică; apariţia
fenomenului de suicid este determinată de gradul de dezechilibru social
(anomie ) atunci când nu există un echilibru suficient între nevoile şi
posibilităţile de satisfacere ale individului; la baza comportamentului
infracţional stă determinismul social şi nu predispoziţiile
psihologice ale individului.

Trăsături ale teoriei lui Durkheim 27):


criminalitatea este fenomenul social normal care se manifestă
inevitabil în toate societăţile;

inevitabilitatea crimei se datorează eterogenităţii condiţiei umane;

întrucât nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată


mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca dintre
aceste abateri unele să prezinte caracter infracţional;

27)
E. DURKHEIM, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, p.116 ;
Şcoala mediului social-Teoria sociologică a Dr.Lacassagne
-profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon
Criminalitatea este un fenomen produs de cauze sociale, mediul
social creând criminalul;
Nu absolutizează dependenţa exclusivă de acest factor, acordându-
i un rol preponderent în formarea tipului de criminal;
“mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii, microbul este
criminalul, un element care nu are importanţă,decât în momentul în
care găseşte bulionul care îl face să fermenteze”
acordând un rol primordial factorului individual patologic înseamnă
că nu avem de a face cu un criminal, ci cu un nebun;
aceste anomalii patologice provin din starea socială precară la care
infractorii au fost supuşi;condiţiile economice pot modifica
organismul creând anomalii psihice şi fizice( în acest fel explică
frecvenţa mai mare a bolilor sistemului nervos care se regăsesc la
clasele inferioare datorită condiţiilor economice relevate de
Lombroso şi considerate de acesta deterministe;
“societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”
admite influenţa factorilor fizici în geneza fenomenului infracţional,
fiind de acord cu legea termică a criminalităţii, întocmind în acest
sens şi un calendar al crimelor (concluziile bazate pe legea termică
au fost ulterior infirmate de criminologie).
Şcoala interpsihologică 28) - Gabriel Tarde- Teoria imitaţiei
-judecător de provincie de origine franceză
Încearcă să răspundă urmatoarelor întrebări: cum individul devine criminal, care este
procesul, cum sunt modelele comportamentale învăţate şi transmise?
Infractorii sunt oameni obişnuiţi care au învăţat să comită infracţiunile aşa cum alţii au
învăţat să profeseze meseriile legale;
Tarde îşi formuleaza teoria în termenii de “legi ai imitaţiei”, indivizii imită tiparele
comportamentale cam în acelaşi fel în care copiază felul de a se îmbrăca: precum
persoanele adulte; ei încep prin a fura din pieţe şi curţi şi sfârşesc prin a se lovi cu nişte
cuţite 29) ;
construieşte chiar un tipar după felul în care această imitaţie se produce:
 indivizii imită pe alţii direct proporţional cu intensitatea şi frecvenţa legăturilor lor -
în oraşe imitaţia este foarte frecventă, în localităţile rurale este mai puţin frecventă;
 inferiorii imită superiorii - dinspre oraş spre localităţile rurale, dinspre clasa
superioară spre clasa inferioară;
 când două tipare comportamentale se lovesc, unul dintre ele poate lua locul
celuilalt,”aşa cum armele de foc au luat locul cuţitelor ca arme de ucis”;
spre deosebire de Durkheim, nu consideră crima ca un fenomen normal, iar ideii de
utilitate îi opune consecinţele negative:”un delict nu este numai un rău în plus ci în acelaşi
timp o sursă probabilă a unor rele noi.”
28)
Tarde consideră că sociologia nu este decât o interpsihologie, atâta timp cât nu avem de-a face (în sociologie) decât
cu raporturi interindividuale.
29)
G. Tarde, La philosophie penalé, A. Malone Editéur, Rue de l’Ecole – de Medicine, 25-27 Paris 1903, p.291;
Enrico Ferri -Teoria sociologică multifactorială
-jurist şi sociolog, profesor de drept penal la Universitatea din Pisa şi Roma,
avocat celebru; redactor şef al ziarului socialist “Avanti”, şi fondator al
revistei juridice “La scuola positiva”
 de ce în condiţii exogene similare numai anumiţi indivizi comit infracţiuni ?
 răspunsul este acela că delictul este un fenomen complex cu determinare
multiplă, atât fizico-socială, cât şi biologică, în modalităţi şi grade diferite în
funcţie de caracterul persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei;
 după opinia sa, sociologia criminală este concepută ca observaţie ştiinţifică, ca
metodă experimentală a crimei, ca fapt natural, social, juridic şi a mijloacelor de
apărare preventive şi represive;
 sociologia criminală face studiul complex al crimei: natural, social şi juridic;
 sociologul criminalist nu va face nici pe antropologul, nici pe statisticianul,
dar nici nu se va putea limita la studiul juridic al infracţiunii, ci el va trebui să
cunoască şi să sistematizeze datele ştiinţifice ale antropologiei criminale şi
statisticii criminale, precum şi cele ale ştiinţei de prevenire, represiune şi de
procedură;
 clasificarea factorilor criminogeni 30 ) :

factori antropologici (endogeni), reprezentaţi în trei grupe:


- cei care ţin de construcţia organică a
infractorului;
- cei care corespund constituţiei sale psihice;
- caracteristicile personale (vârstă, sex )
factori fizici (cosmo-telurici) :climatul, natura solului,
anotimpurile, care constituie o primă varietate de factori
exogeni;
factorii mediului social: densitatea populaţiei, familia, educaţia,
opinia publică, alcoolismul, organizarea economică şi politică;

30)
E. Ferri, Sociologie..., op. cit., p.205 şi urm.;
Concluzia: crima este un fenomen complex, produs simultan al condiţiilor
biologice (factori antropologici ), fizici şi sociali; raportul dintre aceşti
factori variază:

 categoriile de delicvenţi după Enrico Ferri :


criminali născuţi;
criminali nebuni;
criminali obişnuiţi sau din obisnuinţă dobândită;
criminali de ocazie;
criminali din pasiune.
 scăderea criminalităţii nu este condiţionată de asprimea pedepselor
indicând recurgerea la mijloace substituite acestora în plan politic
(respectarea drepturilor si libertăţilor), în plan economic (economie de
piaţă liberă), în plan civil si administrativ ( facilităţi privind accesul la
justiţie), în planul educaţiei (educarea copiilor abandonaţi, salarizarea
învăţătorilor, suprimarea spectacolelor violente), în domeniul ştiinţific
( tehnici moderne de investigare a criminalităţii).
TENDINŢA EVOLUTIVĂ
 factorii biologici, psihologici sau sociali pot avea efecte diferite asupra
infractorilor în funcţie de etapele de vârstă ale acestora, explicând criminalitatea în
contextul duratei vieţii (copilărie, adolescenţă, vârstă adultă, bătrâneţe).
 relaţia dintre vârstă şi crimă poate fi redusă la două opinii divergente.
 cariera criminală şi criminalul de carieră 31) – cercetarea longitudinală
- criminalul de carieră – comite frecvent infracţiuni pe o perioadă
lungă de timp;
- cariera criminală implică timp şi evoluţie;
- cercetarea longitudinală urmăreşte aceiaşi indivizi pe parcursul
unei anumite perioade de timp şi permite evaluarea măsurii în care comportamentul
anterior influenţează comportamentul prezent şi viitor şi dacă diferitele
modele sunt necesare pentru explicarea comportamentului la diferite momente ale
vieţii 32) ;
 înclinaţie(tendinţă) criminală – cercetare “secţiune transversală”
- este oarecum stabilă de-a lungul vieţii după vârsta aproximativă de 4 – 5
ani;
- cercetarea ,,secţiunea transversală” compară diferiţi indivizi în acelaşi
timp, considerând relaţia dintre vârstă şi crimă invariabilă, strângerea de informaţii
despre acelaşi individ de-a lungul unei perioade de timp fiind inutilă.

31)
Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and “Careers
Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986;
32)
Alfred Blumstein, Jacqueline Cohen, Jeffrey A. Roth, Christy A Visher, Criminal Careers and“ Careers
Criminals”, National Academy Press, Washington DC, 1986;
Rata arestărilor (specifică vârstei) Relaţia ipotetică între vârstă,
în SUA (la 100.000 locuitori) 33) înclinaţie (tendinţă) şi criminalitate 34)
Arestări la 100.000 locuitori (procent)
21 ani
100 17 ani

Rata criminalităţii
80

24 ani
60
36 ani
21 ani
40

20

0 10 20 30 40 50 60 Vârsta(ani)
Vârsta(ani) 0
Tipul infracţiunii Rata arestărilor (arestări
la 100.000 loc.) grup cu o rată înaltă

tâlhărie 317 grup cu o rată scăzută


spargere 1126
agresiuni 340
agravate

33)
A. Blumstein, J. Cohen, J. A. Roth, C. A. Visher, Criminal Careers and “Careers Criminals”, vol.I, National
Academy Press, Washington DC, 1986;
32)
Travis Hirschi, Michael Gottfoldson, Age and the Explanation of Crime, American Journal of Sociology 89(3),
1983, p.565;
ROBERT SAMPSON şi JOHN LAUB – Teoria longitudinală a
delicvenţei şi criminalităţii.
 explică delincvenţa juvenilă în contextul familial al individului,
şcolii acesteia, anturajului.

 explorează tranziţia comportamentală suferită de tinerii care


devin adulţi, încercând să lămurească paradoxul aparent – că cel
mai bun predicator al comportamentului criminal al adultului este
comportamentul antisocial din copilărie şi delicvenţa juvenilă.
 explică comportamentul infracţional adult – calitatea şi puterea
legăturilor sociale având cea mai puternică influenţă(ataşamentul
pentru soţ(soţie), stabilitatea slujbei şi angajamentului) factori ce
reduc probabilitatea comportamentului criminal.
TERRENCE THORBERRY – Teoria interactivă

 combină teoriile controlului şi învăţării sociale35) , dezvoltând un model în care


conceptele din aceste teorii se influenţează reciproc;
 cauzele care contribuie la comportamentul delicvent se vor schimba de-a
lungul vieţii individului;
 este bazată în cea mai mare parte pe teoria controlului (constrângerile
sociale – cauză primară a delicvenţei);
 teoria cuprinde şase concepte din teoriile controlului şi învăţării sociale
(ataşamentul faţă de părinţi, angajamentul faţă de şcoală, încrederea în
valorile convenţionale, asociaţiile cu anturajul delincvent, adoptarea
valorilor delicvente şi angajarea în comportamentul delincvent;
 propune trei modele delicvente ce pot varia pe perioada adolescenţei:
 adolescenţa timpurie (11-12) – valorile delincvente exercită o influenţă
în angajament şi asociere cu alţi delincvenţi.
 adolescenţă mijlocie (15-16) – adolescentul este mai implicat în
activităţi în afara casei, în detrimentul ataşamentului faţă de părinţi.
 adolescenţa târzie (18-20) – două variabile sunt adăugate modelului:
angajamentul în activităţi convenţionale şi angajamentul familial.

35)
Terrence Thornberry, Toward an Interactional Theory of the Delinquency, Criminology, 25(4), 1987, p. 863-887;
TENDINŢA INTEGRATIVĂ

Teoriile din această categorie nu se contrazic, ci se concentrează asupra


unor aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen.
THOMAS J. BERNARD şi JEFFREY B. SNIPES – Teoria conflictuală
unificată a criminalităţii
 Derivă din teoriile lui Vold, Quinney, Chambliss şi Seidman, include
câteva din opiniile lui Hagan şi Black despre relaţiile de putere şi este, în
general în concordanţă cu ideile lui Mc. Garrell şi Castellano despre
efectele diferenţierilor în criminalitate şi justiţia penală.
 Teoria explică distribuirea ratei oficiale a crimei:
a) Valorile şi interesele în societăţile complexe:
sunt determinate de condiţiile în care o persoană trăieşte.
societăţile complexe cu un înalt grad de diferenţiere sunt alcătuite din
oameni care trăiesc în condiţii diferite;
cu cât societatea este mai complexă şi mai diferenţiată cu atât oamenii
din acea societate au valori şi interese diferite;
b) Modele (tipare) de acţiune individuală:
oamenii acţionează în concordanţă cu valorile şi interesele lor;
când valorile şi interesele lor sunt diferite(contradictorii), tind să le
modifice, pentru a le alinia propriilor interese;
valorile şi interesele tind să devină relativ stabile cu timpul, fapt ce
dezvoltă modele de acţiune relativ stabile.
c) Adoptarea legilor penale(legiferarea).
 este o parte a procesului conflict şi compromis în care grupurile organizate
încearcă să apere şi să promoveze valorile lor;
 legile penale exprimă o combinaţie de valori şi interese ale mai multor grupuri,
puterea politică şi economică a unui grup determină o mai mare pregnanţă a
valorilor acelui grup în legea penală;
 cu cât puterea politică şi economică a unui grup este mai mare, cu atât este
mai puţin probabil ca acţiunile corespunzătoare valorilor şi intereselor grupului
vor încălca legea penală şi viceversa;

d) Aplicarea legilor penale.


 puterea politică şi economică a unei persoane, determină într-o mai mare
măsură intervenţia instituţiilor în aplicarea legii.
 cu cât această putere este mai mare, cu atât este mai dificil pentru instituţiile
oficiale ce aplică legea să acuze persoana respectivă;
 Instituţiile oficiale care aplică legea tind să acuze indivizi cu mai puţină putere
economică şi politică, diferenţa de putere dintre victimă şi autor creşte
probabilitatea ca un infractor să fie acuzat, dacă el are mai puţină putere
decât victima şi invers.

e) Distribuţia ratei oficiale a criminalităţii


 rata oficială a criminalităţii a grupurilor şi indivizilor tinde să fie invers
proporţională cu puterea lor economică şi politică;
DELBERT S. ELLIOT şi ceilalţi – Teoria integrată
Combină teoriile stresului, controlului şi învăţării sociale, pentru a
explica delicvenţa şi consumul de droguri 36) .
a) Integrarea teoriei stresului cu cea a controlului social,
 delicvenţa este răspunsul eşecului prezent sau anterior, de a
satisface nevoile sau de a atinge scopurile impuse de societate,
(statutul social, avere, putere, acceptare socială) – este argumentul
care caracterizează teoria stresului;
 forţa legăturilor sociale convenţionale este invers proporţională cu
probabilitatea ca un individ să se angajeze întru-un comportament
criminal – ceea ce caracterizează teoria controlului social.
CONCLUZIA celor două argumente ”delincvenţa este mai înaltă când
individul este supus unui stres puternic şi unui control social slab”. Stresul,
socializarea inadecvată şi dezorganizarea socială sunt surse ale controlului
social slab.

Delbert S. Elliot, The Assuption that Theories Can Be Combined with Increased Explanathory Power, in Robert F.
36)

Meyer ed., Theoretical Methods in Criminology, Sage, Beverly Hills, California, 1985, p.123-149;
b) Integrarea învăţării sociale si a controlului

 delincvenţa este strâns legată de echilibru dintre recompense


şi pedepse, asociat cu ambele modele comportamentale:
normal şi deviant;

 apariţia comportamentului deviant este probabilă când


individul are legături strânse sau slabe cu grupuri deviante
sau grupuri convenţionale;

c) Integrarea teoriilor stresului, învăţării şi controlului:

 stresul, socializarea inadecvată şi dezorganizarea socială


conduc la formarea unor legături sociale slabe, care la rândul
lor ar conduce la legături delincvente puternice şi în final la un
comportament deviant.
Formarea comportamentului delicvent

Stres

Slabe Puternice Comportament


Socializare
legături legături delicvent
inadecvată
convenţionale delicvente

Dezorganizare
socială

Travis Hirschi – autorul teoriei autocontrolului contestă teoria


integrată: “teoriile stresului, învăţării şi controlului sunt fundamental
antagonice şi nu pot fi combinate fără a distorsiona sensul uneia
sau mai multor teorii 37) ”

37)
Travis Hirschi, Separate But Unequal is Better, Journal of Research in Crime and Delinquency, 16, 1979, p. 34-38;
JOHN BRAITHWAITE – Teoria reintegrării prin blamare 38)
 Blamarea = totalitatea proceselor sociale de exprimare a dezaprobării care au intenţia
sau efectul de a induce remuşcări persoanei blamate şi/sau condamnate de către alte
persoane conştiente de actul blamării;
 Categorii privind blamarea:
(1) stigmatizarea – când actul blamării aduce un sentiment de deviantă în cel
blamat.
(2) reintegrarea - când cel care blamează asigură menţinerea legăturilor cu cel
blamat.
 Stigmatizarea duce la creşterea ratei criminalităţii;
 Reintegrarea prin blamare duce la o rată scăzută a criminalităţii;
 Braithwaite face referire şi la alte teorii criminologice care susţin acest argument :
 teoria etichetării : un individ stigmatizat este foarte posibil ca el sa facă parte
într-o subcultură delicventă fiind posibil să comită infracţiuni
 la nivel structural (teoria dezorganizării sociale) creşterea urbanizării şi
mobilităţii populaţiei are drept consecinţe micşorarea existenţei “comunitarismului
social”. Comunitarismul tinde să fie asociat cu reintegrarea, în timp ce lipsa lui
conduce la stigmatizare, care la rândul ei, ar conduce la blocarea oportunităţilor
legitime, formarea subculturilor, prezenţa oportunităţilor ilegitime şi creşterea ratei
criminalităţii.

38)
Am adoptat termenul de “blamare” – sinonim aici cu sintagma “a face pe cineva să se simtă ruşinat”;
CHARLES TITTLE – Teoria echilibrului controlului
 avansează conceptul în jurul căruia sunt integrate noţiuni din teoriile anterioare –
echilibrul controlului „gradul de control exercitat asupra unui individ comparat cu
gradul de control pe care el îl poate exercita, determină probabilitatea apariţiei
deviantei cât şi tipul de deviantă care este posibil să survină” 39) ;
 defineşte devianta “orice comportament pe care majoritatea unui grup dat îl consideră
ca inacceptabil sau care primeşte o replică de tip negativ a colectivităţii”40) , dar în loc să
explice devianta ca pe un „tot unitar”, preferă să o clasifice în şase tipuri, prădarea,
exploatarea, sfidarea, jefuirea, decăderea, supunerea 41) .
 Concepte primare care stau la baza teoriei 42) :
 predispoziţia către motivaţia deviantă ce include dorinţa de autonomie a individului şi
proporţia de control (la care este supus/pe care îl exercită) ;
 provocările sunt caracteristici consensuale care îi fac pe oameni să devină mai
conştienţi de proporţia controlului lor şi de posibilitatea schimbării către un
comportament deviant (provocări verbale, insulte);
 constrângerea se referă la probabilitatea că controlul potenţial va fi realmente
exercitat (comparând proporţia controlului care se referă la controlul potenţial şi nu
la cel real);
 oportunitatea este definită în legătură cu circumstanţele în care este posibil să se
comită un anumit act;
39)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.135;
40)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.124;
41)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.137-141;
42)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.145-163;
 Comportamentul deviant survine atunci când individul încearcă
să modifice proporţia controlului temporar sau definitiv, atunci
când nivelul controlului pe care îl exercită nu este echilibrat,
probabilitatea deviatei crescând la o rată proporţională cu gradul
dezechilibrului;
 Motivaţia stă la baza probabilităţii apariţiei comportamentului
deviant, fiind influenţată de proporţia echilibrului controlului;
 Teoria explică şi tipuri de deviantă:
 proporţie echilibrată = Comportament corespunzător
 proporţie mai ridicată de autonomie în a reprima (exercită
controlul şi nu îl suportă) este posibil să se angajeze în
exploatare, jefuire şi decadenţă 43) ;
 proporţie scăzută de autonomie în a reprima (suportă
controlul) este posibil să se angajeze în prădare, sfidare şi
supunere;

43)
Charles R. Tittle, Control..., op. cit., p.187;
BRIAN VILA –Paradigma ecologică evolutivă 44)

 încearcă să explice criminalitatea ca fenomen, fiind o extensie a teoriei


generale a infracţiunilor formulată de Lawrence E. Cohen şi Richard
Machalek 45);
 teoria care să explice comportamentele criminale trebuie să fie ecologică,
integrată, evolutivă şi trebuie să cuprindă explicaţii la nivel micro cât şi macro;
 critică teoriile evolutive (Sampson şi Laub) 46)
pentru ignorarea rolului
factorilor biologici;
 critică teoriile existente pentru că nu ţin seama de variaţiile de-a lungul
timpului ale corelărilor la nivel macro ale criminalităţii (ca dezorganizarea
socială) deoarece factorii de nivel macro fiind dinamici şi poziţia individului în
societate este în mişcare. Factorii ecologici putându-se schimba în cursul vieţii
individului;
44)
Vila nu descrie abordarea sa ca o teorie, mai degrabă ca un model (o paradigmă) din care teoriile ar trebui să se
dezvolte.
45)
Lawrence E. Cohen, R. Machalek, A General Theory of Expropriative Crime, American Journal of Sociology, 94,
1988, p. 465-501;
46)
R. Sampson and John Laub, Crime in the Making: Pathoways and Turning Points Though Life, Harvard
University Press, Cambridge, Mass, 1993;
 Subliniază interacţiunea factorilor ecologici „macro şi micro”
factorilor cauzali:

 macro şi micro factorii ar putea interacţiona în cazul unor


concepte culturale referitoare la stilul parental;
 factorii macro şi micro ecologici ar putea interacţiona în ceea
ce priveşte heterogenia socio-culturală asupra oportunităţii lor
(criminale) infracţionale;
 factorii micro şi ecologici ar putea interacţiona în cazul în
care individul încearcă să-şi schimbe mediul;

Atunci când se permite apariţia acestor direcţii cauzale


dincolo de cele trei tipuri de factori, rezultatul constă în şase tipuri de
interacţiuni (în termeni) „du-te vino”;
 acest model prezintă infracţiunea ca fiind implicată permanent în
căutare de resurse:

 infracţiunile expropriante - furtul şi frauda – scopul este


debândirea resurselor materiale;
 infracţiunile expresive (de exprimare) - ca acţiunile sexuale şi
consumul de droguri - au ca scop dobândirea plăcerilor;
 infracţiunile economice - jocurile de noroc, traficul de droguri -
au ca scop dobândirea resurselor financiare;
 infracţiuni politice – ca terorismul – au ca scop dobândirea
resurselor politice;

 interacţiunea dintre factorii biologici, socio-culturali şi evolutivi


determină înclinaţia (motivaţia) către criminalitate, care este la
rândul ei determinată de câte resurse are şi cât doreşte,
condiţionată şi de existenţa oportunităţii (ocazie) să comită
infracţiune, individul motivat să o facă o va comite prin forţă
înşelăciune, în secret (stiluri de comitere);
Consideraţii introductive:
Înainte de a face studiul juridic al criminalităţii este necesar a se face
studiul său criminologic fiindcă, pe de o parte criminalitatea – înainte de a
primi consacrare juridică – este un fenomen social, lezând interesele
societăţii şi fiind timbrată (etichetată) ca atare de conştiinţa socială 1) .

Criminalitatea 2) este un fenomen complex, individual,


social, natural (fizic) şi juridic. În geneza criminalităţii
se disting factori multipli:
individuali – care vizează individul ca unitate biopsihologică;
sociali – vizează mediul social al individului;
naturali – vizează mediul natural al individului.

1)
T. Pop, Curs de Criminologie, Institutul de arte grafice, “Ardealul”, Cluj, 1928, (în prefaţă) p. III-IV;
2)
T. Pop, op. cit., p.538
În general şi în abstract nu se poate vorbi
de preponderenţa nici unei categorii de factori.
În concret, acţiunea, influenţa diferitelor
categorii de factori şi raportul dintre acestea
vor varia de la caz la caz, de la individ la
individ, fiind infinite combinaţiile în care
factorii se prezintă.

Cercetarea factorilor criminogeni se analizează


din punct de vedere
static – etiologia crimei
şi
dinamic – trecerea la act.
 Priveşte fenomenul criminal în ansamblu,
identificând acei factori care au condus la
comiterea faptelor şi permite o cunoaştere
generală a acestor factori criminogeni.

 Factorii individuali – biopsihologici – vizează


individul ca unitate biopsihologică. Cercetarea
influenţei eredităţii asupra criminalităţii s-a făcut,
prin studierea familiei şi gemenilor - factori
ereditari.
Studiile referitoare la familie au avut ca punct de
plecare observaţia: copii tind să semene cu părinţii în ceea ce
priveşte înfăţişarea, comportamentul şi mentalitatea;
ereditatea presupune chiar transmiterea însuşirilor sau
caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii. Totuşi simpla
existenţă a ascendenţilor sau descendenţilor (criminali)
infractori nu este o dovadă certă a eredităţii criminalităţii
deoarece este posibil ca mediul individului să fie factorul
determinant. În anumite cazuri ereditatea poate să aibă o
preponderenţă mai însemnată(ex.:copii proveniţi din părinţi
infractori şi care au fost încredinţaţi spre adopţie sau plasaţi în
instituţii de ocrotire şi care au părăsit căminul devenind
delincvenţi).
Studiile referitoare la gemeni au avut ca premisă
existenţa unei distincţii clare între gemenii monozigoţi
(care sunt proveniţi dintr-un singur ovul: sunt aproape
identici din punct de vedere fizic şi psihic) şi gemenii
dizigoţi (care provin din mai multe ovule fecundate în
acelaşi timp: care nu se aseamănă şi nu sunt confundaţi).

Johannes Lange, unul din investigatori a încercat să


determine rolul eredităţii în criminalitate făcând un studiu
asupra unui grup de 13 perechi de gemeni identici
(monozigoţi) şi un grup de 17 gemeni dizigoţi. În primul
caz, la adulţii de sex masculin dacă unul din gemeni avea
dosar penal, celălalt, în mod asemănător, a fost închis în
77% din cazuri. În cel de-al doilea caz numai 12% din
cazuri aveau dosar penal, atunci când unul dintre ei a fost
închis.
Factori anatomo – fiziologici
 Caracteristicile anatomo-morfologice - pot influenţa psihicul
individului, constituind un handicap (nu numai fizic) care
îngrădeşte participarea la viaţa socială, creând complexe de
inferioritate care duc la un comportament deviant;

 Sistemul nervos central – cercetarea relaţiei dintre sistemul


nervos central (SNC) şi comportamentul deviant, în trecut, s-a
realizat folosind măsurători indirecte. Tehnicile moderne
(tomografia) computerizată (CT), rezonanţa magnetică (MRI), etc.
sunt utilizate pentru a găsi anormalităţile structurale din lobii
frontal şi temporal, care, în general, pare să controleze impulsurile şi
emoţiile. Disfuncţia lobului frontal poate caracteriza delincvenţi
violenţi, iar a celui temporal poate caracteriza agresiunea sexuală3) .

3)
A. Raine, op. cit., p.103-127; 130, 150 – trece în revistă indicatorii neuropsihologici ai disfuncţiilor creierului şi
comportamentului anormal ;
Factori anatomo – fiziologici
 Sistemul nervos autonomic (S.N.A.) care controlează multe
dintre funcţiile involuntare ale corpului (presiunea sângelui,
activitatea inimii, plămânilor, cea intestinală, nivelul
hormonilor), care la rândul lui controlează motivaţia, foamea,
setea, furia şi agresivitatea, amintirea - joacă un anumit rol în
cadrul comportamentului antisocial. H.J. Eynseck4) a susţinut că
psihopaţii sunt extrem de entrovertiţi şi eşuează să dezvolte o
conştiinţă adecvată din cauza felului în care sistemul lor nervos
autonomic funcţionează. Mednick5) a susţinut că ritmul
restabilirii răspunsului conductibilităţii pielii (SCR) poate fi luat
drept etalon şi pentru S.N.A.

4)
H.J. Eynseck, Crime and Personality, Houghton Mifflin, Boston, 1964, p.39-43;
5)
Sarnoff A. Mednick, A Biosocial Theory of the Learning of Law – Abiding Behavior, in Mednick and Christiansen
eds., Biosocial Bases of Criminal Behavior, Gardner Press, New York, 1977, p. 1-8
Factori anatomo – fiziologici
 Neurotransmiţătorii - sunt substanţe chimice care permit transmiterea
impulsurilor electrice înăuntrul creierului, sunt baza procesării
informaţiilor.
 Neurotransmiţătorii stau la baza tuturor tipurilor de comportament,
inclusiv a comportamentului antisocial6) . În jur de 30 de studii au încercat
să sugereze trei niveluri de neurotransmiţători - serotomina, dopamina şi
norepinephina – care pot fi asociate cu un comportament antisocial.

 Hormonii – tulburările în dezvoltarea şi funcţionarea sistemului


glandular – tiroidă, suprarenală, pituitară – au consecinţe asupra
funcţionării organismului cu modificări de comportament la unii indivizi.
O atenţie mai mare s-a acordat legăturii dintre nivelul hormonal şi
comportamentul agresiv şi criminal.

 Testosteronul este asociat cu delincvenţa juvenilă, schimbările


biologice (hormonale) sunt asociate cu irascibilitatea şi agresivitatea.
6)
P.A. Brennam, S.A. Mednick, J. Volavka, Biomedical Factors in Crime, James Q. Wilson and Joan Petersilia eds.,
Crime, I.C.S. Press, San Francisco, 1995, p.82;
Un alt factor care determină sau înlesneşte angrenarea
într-un comportament deviant (criminal) îl
constituie

FACTORUL PSIHIC

se clasifică în trei grupe:

fenomene cognitive –senzaţii, percepţii, memorie, imaginaţie,


limbaj, gândire – sunt factorii orientativi de cunoaştere a situaţiei;

procese afective – trebuinţe, aspiraţii, emoţii, sentimente, sunt


factori propulsivi, determină acţiunea (inclusiv crima);

reacţii motorii – reflexe, instincte, deprinderi, acţiunile voluntare,


voinţa – sunt factori de mişcare, de punere în aplicare a dorinţei
(inclusiv aceea a comiterii crimei).
H. Rohracher7) face distincţia între: forţe psihice care declanşează şi
orientează comportamentul uman şi funcţiuni psihice care descriu
structura, modul de acţiune.

Motivul8) este acel fenomen psihic care are un rol


esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea
conduitei. Motivaţia este alcătuită din structura tuturor
motivelor.

La baza motivaţiei stă principiul hemostaziei, potrivit căruia


organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant.
Când echilibrul este perturbat atunci fiinţa vie reacţionează în vederea
restabilirii lui. Dezechilibrele înseamnă apariţia unor trebuinţe: nevoia de
hrană, de apă, de căldură, etc.; trebuinţa dă naştere la tendinţe sau impulsuri
care declanşează o mişcare. Când trebuinţa este conştientă vorbim de
„dorinţă” iar tendinţa conştientă de scopul ei este denumită „intervenţie”.

7)
H. Rochacher, K. Charactekunde, Urban – Schwarzenberg, Wien – Innsbruck, 1969 citat de Andrei Cosmovici, op.
cit. , p.93;
8)
Andrei Cosmovici, op. cit., p.93;
În încercările de a grupa principalele motive în
câteva direcţii fundamentale H.Thomae9) vorbeşte de
„tendinţele existenţei”:

 tendinţa reglativă cuprinde domeniul trebuinţelor vitale de


hrană, apă, căldură; domeniul trebuinţelor erotice şi frica;
 tendinţa integrării sociale;

 activarea existenţei, nevoia unei varietăţi, fuga de monotonie;

 tendinţa creativă, nevoia competenţei, a cunoaşterii;

 tendinţa normativă referitoare la tendinţa supunerii faţă de


normele şi regulile sociale.

9)
H. Thomae, Das Individuum und Seine Welt, Gotingen, Hogrefe, 1968, citat de Andrei Cosmovici, op. cit., p.201;
Stările afective10) sunt trăiri care exprimă
gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un
obiect (fiinţă sau lucru) sau o situaţie şi tendinţele
noastre. Ele sunt în indisolubilă legătură cu
trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre.

Stările afective se împart în două mari


grupe:

stări afective statice – stările afective elementare:


durerea şi plăcerea senzorială; agreabilul şi
dezagreabilul; dispoziţiile şi emoţiile;

stări afective dinamice – sentimente şi pasiuni.

10)
Andrei Cosmovici, op. cit., p. 219-221;
Gândirea este o succesiune de
operaţii – comparaţia, analiza, sinteza,
abstractizarea şi generalizarea, prezente în
orice act de reflexie, în relaţie cu o
anumită categorie de probleme .

Inteligenţa nu poate fi măsurată direct –


principala unitate de măsură, IQ, poate măsura
abilitatea de lecturare, de interpretare sau motivaţia
rezolvării sarcinilor. Martin R.Haskell şi Lewis
Yablonski11) au concluzionat: inteligenţa redusă nu
este, prin ea însăşi, un factor cauzat al crimei. Aşa
numitele liste de inteligenţă tind să măsoare gradul
în care individul a asimilat şi interiorizat valorile
clasei de mijloc decât inteligenţa.
11)
Martin R. Haskell, L. Yablonski, Criminology: Crime and Criminality, Rand McNally, C.P.C., Chicago, 1974,
p.259-260;
Aşa numitele teste de inteligenţă tind să
măsoare gradul în care individul a asimilat şi
interiorizat valorile clasei de mijloc decât inteligenţa.
Aşa cum devenim din ce în ce mai conştienţi de limitele
testului de inteligenţă în comparaţia dintre un
criminal şi un non-criminal, diferenţele dintre cele
două mostre tind să dispară. Putem anticipa că un
debil mintal va fi mai repede încarcerat decât alţi
indivizi.
Mary Woodward12) , după ce a recenzat studii
de inteligenţă printre delincvenţi a concluzionat că „un
IQ scăzut are un rol scăzut sau nu are nici un rol în
producerea comportamentului delincvent”.

12)
Mary Woodward, The Role of Law Intelligence in Delinquency, British Journal of Delinquency, 5 (april) 1955;
TRECEREA LA ACT
( săvârşirea crimei)

Pornind de la ideea că săvârşirea crimei este un act


complex – un adevărat proces psiho – social – atenţia
criminologilor s-a îndreptat spre cercetarea dinamică a factorilor
şi proceselor săvârşirii concrete a unei crime.

Activitatea umană13) este o succesiune de acţiuni exterioare –


comportamentul şi interioare – conduita şi presupune o înlănţuire de
scopuri, un proiect de existenţă care începe să se contureze o dată cu
adolescenţa, în funcţie de mediul social, modele de existenţă,
posibilităţile persoanei (aptitudini şi resurse).

13)
A. Cosmovici, Psihologie generală, Collegium, Polirom, Iaşi, 1966, p.243;
TRECEREA
Actul de voinţă LA
este un act de ACTfoarte complex, în
sinteză,
care este antrenată întreaga personalitate: memoria şi gândirea,
sentimentele şi deprinderile, temperamentul şi caracterul.

Personalitatea infractorului nu este a unui criminal


înnăscut, între delincvenţi şi non-delincvenţi există o diferenţă de
grad cu determinare multicauzală. Diferenţa constă în valoarea şi
conţinutul informaţiilor cu care sunt în contact.
Individul cu orientare antisocială asimilează cu
preponderenţă informaţiile perturbante. Un individ cu trăsături de
caracter negative va asimila informaţiile perturbante şi va adopta
cariera criminală, eficienţa informaţiilor este direct proporţională
cu trăsăturile de caracter ale subiectului.
Personalitatea este un concept LA
TRECEREA care înfăţişează
ACT rezultatul unui
proces de adaptare a fiinţei umane la lume sau altfel spus „este
considerată o unitate biopsihosocială, purtător al funcţiilor epistemice,
pragmatice şi oxiologice”.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior


dezvoltate şi de mare eficienţă.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei biopsihice,


determinate atât de secreţiile glandulare, endocrine, cele ale tiroidei,
paratiroidei, hipofizei şi suprarenalelor, precum şi a sistemului de activare
reticulară din diencefal.

Caracterul este un ansamblu de însuşiri care se manifestă constant în


faptele de conduită ale individului14) . Alegerea unei anumite conduite cere
reflexiune, decizie – datorită situaţiilor, alternativelor, conflictelor ivite – voinţa
fiind cea care caracterizează activitatea voluntară a omului.

14)
Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 504;
Atitudinea psihică faţă de o anumită faptă
şi urmările acesteia – vinovăţia – este rezultatul
interacţiunii a doi factori: conştiinţă şi voinţă.
În analiza actului voluntar se pot distinge patru etape15) :

apariţia conflictului – în funcţie de caracterul celor două alternative


(sau mai multe); dacă una dintre alternative este mult mai intensă,
declanşează acţiunea imediat;

deliberarea – presupune analiza fiecărei alternative, a consecinţelor


neglijării ei şi alcătuirea unui plan pentru eliminarea sau reducerea
riscurilor;

decizia – momentul caracteristic voinţei – presupune


hotărârea pentru una dintre alternative şi tactica necesară punerii
în aplicare;

executarea hotărârii – punerea în aplicare a deciziei luate.

15)
A. Cosmovici, Psihologie generală, op. cit., p.244 - 245;
Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea
orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate16) .
Trecerea la act este favorizată de anumiţi factori endogeni –
care privesc persoana, exogeni – ce privesc mediul individului
şi situaţionali – ce privesc o anumită situaţie.

Trecerea la săvârşirea crimei este o etapă de mişcare


pe parcursul căreia se face trecerea la săvârşirea crimei
urmată de săvârşirea propriu-zisă a acesteia.

16)
Ghe. Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Europa – Nova, Bucureşti, 1996, p.172;
Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de
etape, în interiorul cărora „actorul” (cel implicat în
respectivul comportament) are oricând posibilitatea de a
alege „direcţia” (calea pe care o urmează).

Modelele particulare de trecere la act au fost analizate


de Etienne de Greeff, Jean Pinatel, Howard S.Becker.
Etienne de Greeff analizează cazurile de săvârşire a unor
crime grave în care procesele psihice, în special cele morale,
sunt mai complexe. În faza asentimentului ineficace încolţeşte
ideea de crimă, pe fondul unei descurajări, frustrări, umilire,
izolare, etc. Faza asentimentului formulat – faza
contradictorie – caracterizată de acceptarea crimei, este faza
în care se mai caută argumente, justificări pentru comiterea
crimei.
Faza de criză – faza cea mai grea – care după adoptarea hotărârii se
trece la săvârşirea faptei este actul săvârşirii crimei. Principiul morţii fiind
admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare personal la act. Criminalul se
găseşte în acest moment într-o stare morală şi fizică acută.

Pinatel explică trecerea la act prin acţiunea conjugată a celor patru


trăsături psihice care alcătuiesc nucleul personalităţii criminale17) :
„egocentrismul” – ignorarea oprobiului social; „labilitatea” explică ignorarea
ameninţării pedepsei; „agresivitatea” – învinge obstacole materiale susceptibile
să împiedice executarea; „indiferenţa afectivă” asigură ignorarea sentimentului
că produce un rău aproapelui său.

Becher apreciază că în realitate „nu toate cauzele acţionează simultan şi


că trebuie să se ia în considerare faptul că modurile de comportament se
dezvoltă potrivit unei secvenţe ordonate18) şi numai reunind explicaţiile fiecărei
secvenţe se poate explica un anumit comportament în ansamblu.”

17)
Jean Pinatel în P. Bouzat şi J. Pinatel, Traité de Droit Pénal et Criminologie, Tone III, Dalloz, Paris, 1963;
18)
Howard S. Becker, Outsiders, op. cit., p.9;