MASAJ ȘI TEHNICI COMPLEMENTARE

CURS 1

Scurt istoric al evoluţiei masajului clasic

şi a tehnicilor complementare
în lume şi în România
 

 
 SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI MASAJULUI
CLASIC ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA
Pentru cuvântul masaj se propun mai multe etimologii,
astfel:
- cuvântul francez "massage" = a mişca, a frământa, a
mesteca;
- cuvântul ebraic "massesch" (maşeş) = a palpa;
- cuvântul grecesc "massein" = a fricţiona;
- cuvântul arab "mass" = a freca, a pipăi, a atinge
uşor.
În lucrările scrise, pentru prima dată, termenul de
masaj a fost folosit în anul 1813, de către Lepage, în
lucrarea "Cercetări istorice asupra medicinei
chineze".
Masajul a fost printre primele mijloace folosite pentru
alinarea suferinţelor. De foarte multe ori procedeele de
masaj erau folosite de vraci şi erau însoţite de cuvinte şi
gesturi rituale, de descântece sau formule neînţelese, iar
la foarte multe popoare masajul era practicat doar de
către reprezentanţi ai cultelor religioase.
Figura nr. 1. Dovezi ale practicării masajului din cele mai
vechi timpuri (Kanemetz, H.L., 1985)
 Recordul referirilor la masaj, în opere scrise, este
deţinut de către chinezi, care îl foloseau încă cu
3000 ani î.Hr. În Kung-fu (2700 î.Hr.) se găsesc
primele detalii tehnice şi indicaţii. În China existau
medici maseuri, pe lângă medici herborişti
(tratamente cu plante) şi medici acupunctori.
Ayur Veda (sec. XVIII î. Hr.), la indieni, conţine
printre altele sfaturi de igienă a vieţii şi pentru
aplicarea masajului, care are un caracter igienic şi
ritual.
Avicena, medic şi învăţat de origine arabă,
descrie masajul şi asocierile acestuia cu hidroterapia
şi dietetica, în prima parte a lucrării sale "Cartea
legilor medicinei".
 Mai aproape de noi, grecii foloseau foarte mult
masajul. Părintele gimnasticii medicale şi masajului -
Herodicus din Lentini - spunea că acestea
"contribuie la întărirea corpului şi vindecarea bolilor". El
a predat învăţăturile sale lui Hippocrate, care spunea
despre masaj: "Executat cu putere, masajul tonifică
ţesuturile, executat cu moderaţie, le înmoaie",
subliniind importanţa sa astfel: "medicul trebuie să
aibă experienţă în multe lucruri, dar cel mai bine
trebuie să stăpânească tehnica fricţionării". (Kanemetz,
H.L., 1985)
Cultura greacă s-a răspândit şi în Imperiul Roman,
după cucerirea Greciei şi masajul a început să fie foarte
mult folosit şi de romani, iniţial doar în terme (băi) la
care aveau acces numai păturile sociale superioare,
după aceea pentru pregătirea războinicilor, apoi treptat
a început să se profileze ideea folosirii masajului în
scop profilactic şi terapeutic.
 Celsus indica masajul pentru tratarea afecţiunilor
reumatismale şi pentru combaterea sechelelor după rănile
căpătate în război.
Galenus descrie ca principale procedee de masaj fricţiunile,
netezirile, presiunile, stoarcerile, flagelările, împărţindu-le în
puternice, moderate sau uşoare, lungi, medii şi scurte.
Oribasius recomanda sportivilor să folosească masajul în
timpul antrenamentelor şi competiţiilor.
În epoca Renaşterii se impune numele lui Hyeronimus
Mercurialis, care în 1569 publică lucrarea "De arte
gymnastica", în care arată cum să se practice masajul în
legătură cu exerciţiile fizice şi cu băile.
În sec. XVIII - XX masajul începe să se dezvolte, din ce în
ce mai mulţi autori fiind preocupaţi de prezentarea efectelor
sale benefice, mai ales în Europa, astfel: Ling în Suedia,
Mezger în Austria, Estrader, Lucas-Championniere în
Franţa, Zander în Germania etc. Cercetători ca Von
Mosengeil şi Castex au fost primii care au impus un studiu
ştiinţific asupra masajului, operele lor inspirând şi pe alţi
autori, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.
 În România, în legătură cu studierea acestui mijloc
se pot aminti nume ca: Manga în 1885, Helmagiu în
1889, Petrescu în 1930 (anul înfiinţării Şcolii de
masaj de pe lângă INEFS (Institutul Naţional de
Educaţie Fizică şi Sport) Bucureşti, sub conducerea
dr. Ion Lascăr şi Valentina Roşca).
În anul 1940 apare primul curs de masaj scris,
redactat de Dr. Adrian Ionescu.
Aşadar, după anul 1930, literatura de specialitate
începe să se dezvolte şi în ţara noastră, apărând chiar
şi traduceri ca "Masajul practic şi teoretic, general
şi parţial" aparţinând Theodorei Atanasiu (după
lucrarea lui M-me De Fumerie), apărută în 1933 şi
destinată personalului sanitar auxiliar.
În Transilvania, sub impulsul dat de Marius Sturza
-inspirat din străinătate- se introduce masajul în
staţiunile balneoclimaterice.
 În majoritatea ţărilor, în decursul timpului,
masajul a continuat să fie considerat parte a
medicinei, specialiştii lucrând în echipă alături de
medici.
O privire de ansamblu asupra situaţiei masajului
în zilele noastre ne prezintă următoarea situaţie
(subliniind doar câteva aspecte):
- În China masajul este pe deplin integrat
sistemului sanitar, iar spitalele au secţii specializate
(în Shanghai secţia pentru masaj este formată din
două etaje);
- În Germania se fac asigurări pentru terapia prin
masaj;
- În Franţa, specialiştii se formează atât în cadrul
învăţământului de Kinesitherapie (4-5 ani), cât şi
prin învăţământ superior special de scurtă durată
(2-3 ani);
 - În Statele Unite, după înfiinţarea Colegiului de
Masaj Suedez din Chicago în 1943, a apărut şi
Asociaţia Americană de Terapie prin Masaj. Această
asociaţie coordonează programe speciale de instruire
în "bodywork", termen folosit pentru desemnarea
masajului şi a tuturor formelor de manipulare. O
programă de acest fel cuprinde cel puţin 500 ore de
teorie şi tehnica masării, 300 ore de anatomie şi
fiziologie şi 100 ore de cursuri adiţionale, în care
sunt incluse medicina de prim ajutor şi reanimarea
cardio-respiratorie.
- În ţara noastră, există şcoli de masaj pentru orbi
şi ambliopi şi, în cadrul învăţământului superior de
Kinetoterapie - o programă care prevede un număr
de 56 ore teoretice şi 70 ore practico-metodice,
completată cu un număr suficient de ore de
anatomie, fiziologie, semiologie şi patologie, prin
conţinutul celorlalte programe.
 Aşa după cum se poate observa, utilizarea
masajului se pierde în negura timpului. "Informaţiile
istorice ne arată existenţa a două zone geografice
unde, pe baza a două filosofii diferite de înţelegere
şi aplicare a medicinei, s-au dezvoltat două şcoli
diferite de masaj:
•Zona care cuprinde Europa centrală, Orientul
Mijlociu şi Africa de Nord, unde se practică aşa
numitul masaj occidental sau clasic;
•Zona Extremului Orient, unde se practică aşa
numitul masaj energetic sau tradiţional" (Nemeş,
I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001)
Concepţiile şi metodologiile celor două şcoli
interferează, astăzi în lume practicându-se forme
combinate ale celor două, integrative (Touch for
Health, masajul reflexogen etc.).
 SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI TEHNICILOR
COMPLEMENTARE ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA
Lărgirea conceptului de fiinţă umană, prin
reconsiderarea componentelor energetico-
informaţionale (cunoştinţe păstrate de-a lungul
timpurilor de ştiinţele aşa zis oculte), precum şi
interferenţele dintre câmpurile interioare fiinţei şi cele
dintre indivizi, natură, cosmos au făcut posibilă
preluarea cercetărilor de către diferite domenii ca:
medicina, educaţia, psihologia etc.
Astfel au apărut ştiinţe, discipline ştiinţifice şi chiar
practici interdisciplinare, care cercetează viul din
diferite unghiuri ale cunoaşterii, având în vedere
complexitatea fenomenelor. Acestea caută mereu să
aprofundeze legităţi ce erau catalogate, până nu
demult, ca empirice, pentru a putea reda fiinţei umane
accesul la propriile sale surse interioare.
 Direcţiile de cercetare ale acestor ştiinţe,
discipline ştiinţifice şi practici (printre care poate fi
inclusă şi Kinetoterapia) vizează prevenirea
dezechilibrelor, echilibrarea sau vindecarea, precum
şi optimizarea sau îmbunătăţirea potenţialelor
individului, toate aceste obiective urmând să
conducă la reintegrarea conştientă a individului în
sursa sa informaţională interioară, care ar avea
aceeaşi esenţă cu cea cosmică.
 Activităţile desfăşurate se încadrează, în primul
rând, în direcţia prevenirii dezechilibrelor şi
îmbolnăvirilor, întrucât conştientizarea a ceea ce este
individul şi a modului în care se întrepătrund cauzele şi
efectele trăirilor interioare şi exterioare lui, au făcut ca
unele dintre blocajele datorate stărilor de stres, fricii,
obsesiilor, negativităţii etc. să se elimine încetul cu
încetul şi să apară o oarecare mobilitate interioară
datorată creşterii încrederii în sine - premergătoare
celei de-a doua direcţii: reechilibrarea individului, prin
ridicarea sa în frecvenţe vibratorii mai înalte.
În acest sens, terapiile complementare şi alternative
oferite publicului şi conştientizarea posibilităţilor lor au
condus şi la ameliorarea colaborării între cel ce ajută şi
cel ce doreşte sau are nevoie de ajutor.
 Dezvoltarea unor noi tehnologii în medicina nucleară şi
farmacologie a permis medicinei convenţionale o evoluţie
revoluţionară în tratamentul multor boli. Problema constă
în faptul că metoda medicală clasică îngrijeşte efectele bolii
şi nu ia în considerare rădăcinile emoţionale, energetice şi
spirituale ale dizarmoniei. În ultimul timp însă, prin însăşi
poarta constituită de ceea ce se numeşte medicina
alternativă, complementară, se tinde să se treacă de la o
viziune medicală clasică la un mod de abordare holistic, la
o terapie a corpului-spirit, în care spiritul influenţează
sistemul fizic.
Acceptarea, perceperea şi înţelegerea mecanismelor
energetice care îmbracă omul ca specie şi universul
aruncă o lumină nouă asupra conceptului de vindecare,
adăugând o nouă dimensiune, noi posibilităţi nelimitate
acestui fragment de infinit numit FIINŢĂ UMANĂ.
"Cu siguranţă, orice terapie este o inovaţie şi cel care nu
va aplica remedii noi trebuie să se aştepte la rele noi, căci
timpul este cel mai mare inovator" (Francis Bacon, 1625).
 SIR JOHN ECCLES, premiat Nobel pentru
neurofiziologie, a spus: "Omul se află în derivă, căci
ştiinţa i-a distrus sistemul de credinţă, cel puţin
dimensiunea spirituală a acestuia - pe care ştiinţa i-a
înlocuit-o cu altă convingere: aceea de a fi doar un
animal apărut din întâmplare şi necesitate pe o
planetă miracol, neînsemnată totuşi în faţa
nemărginirii cosmice. Nu ne rămâne decât să găsim
marea necunoscută: legătura între spirit şi creier"
(Basmajian, J.V., 1985).
Ca urmare a apariţiei acestor idei, treptat, au
început să apară în lume diferite metode şi tehnici
complementare sau alternative, care aveau ca scop
menţinerea sau refacerea stării de sănătate printr-o
abordare holistică, unele dintre ele fundamentate pe
ideile şcolii occidentale de medicină, altele pe ideile
şcolii de medicină din Extremul Orient.
 În prezent, în lume circulă o clasificare a
metodelor de masaj şi a tehnicilor complementare
acestora, care reuneşte concepţiile ambelor şcoli,
astfel (Collinge, W., 1997):
"- Masajul european tradiţional
- Masajul occidental contemporan
- Integrarea structurală şi funcţională
- Metodele orientale
- Metodele energetice (neorientale)
- Alte metode şi tehnici"
 
Masajul tradiţional european sau masajul
suedez
Masajul suedez a fost dezvoltat de Per Henrik
Ling, în Suedia, în 1830. El foloseşte un sistem
compus din mângâieri lungi şi fricţionări asupra
stratului cel mai superficial al muşchilor şi este
precursorul masajului clasic din România.
 Masajul occidental contemporan
Sub această denumire se întâlnesc mai multe metode
şi tehnici, fiecare având caracteristici proprii, astfel:
•Metoda Esalen este o metodă de masaj creată în
cadrul Institutului Esalen din Big Sur, California, care
are ca scop eliminarea tensiunilor musculare şi
ameliorarea circulaţiei sanguine, inducerea unei stări de
relaxare, linişte sufletească şi bunăstare generală.
Masajul Esalen este uşor, ritmic şi cu efect hipnotic,
concentrându-se asupra trupului şi psihicului ca întreg,
comparativ cu masajul suedez care este mai energic.
•Masajul neuromuscular este o formă de masaj
profund, care se realizează prin presarea cu degetele
încordate asupra fiecărui muşchi. Este o metodă foarte
amănunţită, folosită pentru intensificarea circulaţiei
sângelui şi pentru eliminarea punctelor sensibile, a
tensiunii musculare care provoacă dureri în diferite părţi
ale trupului. Are ca ţintă durerea şi spasmele.
 •Masajul ţesuturilor profunde este folosit pentru
eliminarea tensiunii cronice de la nivelul muşchilor
prin lovituri uşoare, apăsare sau fricţionare. De
multe ori, mişcările sunt orientate transversal peste
fibrele musculare (cross-fibre) şi se efectuează cu
degetele sau cu coatele. Loviturile se aplică cu
putere mai mare şi vizează straturile mai profunde
ale muşchilor comparativ cu masajul suedez.
•Masajul pentru sportivi. Se folosesc tehnici
asemănătoare celor din masajul suedez, adaptate
însă necesităţilor sportivilor, pentru a se obţine
performanţe mai bune. Se foloseşte înainte şi după
competiţii şi face parte din programul de
antrenament al sportivilor.
•Masajul pentru drenarea manuală a limfei care
foloseşte de regulă lovituri uşoare şi ritmice.
 Integrarea structurală şi funcţională
Sub această denumire nu sunt adunate doar metode
și tehnici de masaj, specialiștii folosesc multiple tehnici
care încorporează masajul, masajul țesuturilor profunde
și mișcarea. De regulă, se foloseşte manipularea
ţesuturilor în scopul corectării mişcărilor greşite. În
această grupă sunt incluse:
•Tehnica Rolfing, creată de Ida Rolf, în anii 1940-
1950. În cadrul acestei tehnici se lucrează asupra
ţesuturilor profunde, aliniind segmentele, eliberând
fibrele şi ţesuturile flexibile care înconjoară muşchii şi
grupurile de muşchi, combătând aderenţele şi fibrozele.
•Tehnica Hellerwork, iniţiată de Joseph Heller, în
1979, combină tehnici de reintegrare structurală cu un
proces de educare a mişcării prin metode de eliminare a
stresului: odihna, plimbarea şi un sistem complex de
flexii şi extensii efectuate într-un anumit mod şi într-un
anumit ritm.
 •Tehnica Rosen, iniţiată de Marion Rosen, în 1972. În
concepţia iniţiatoarei acestei tehnici, tensiunea trupului
este un semn al unor sentimente neexprimate sau a altor
aspecte reprimate sau suprimate ale sinelui. Acestea pot fi
subtile şi pot determina o tensiune sau o disfuncţie
organică pentru întreaga viaţă. Se folosesc atingeri uşoare,
nedureroase şi o permanentă comunicare între specialist şi
pacient, în aşa fel încât pacientul să conştientizeze
corelaţiile între tensiunile musculare şi starea psihică.
•Tehnica Trager este un sistem de reeducare a mişcării
sau de integrare psiho-fizică, iniţiat de Milton Trager. Se
folosesc mişcări uşoare pentru eliminarea unor
caracteristici fizice sau mentale profund înrădăcinate,
facilitând o relaxare adâncă, o bună mobilitate fizică şi o
mai mare claritate mentală. După ce partea rezervată
masajului şi exerciţiilor se sfârşete, clientul primeşte
instrucţiuni în legătură cu folosirea tehnicii mentastice.
Aceasta reprezintă un sistem de mişcări dezvoltate de
Trager cu scopul de a recrea şi linişti trupul şi de a-i facilita
uşurinţa mişcărilor.
 •Tehnica Feldenkrais a fost dezvoltată de Moshe
Feldenkrais şi foloseşte mişcarea fizică pentru
deprinderea momentului de trecere de la gând la
acţiune. Este cunoscută pentru capacitatea ei de a
îmbunătăţi poziţia şi mobilitatea trupului şi de a
elimina tensiunea şi durerea musculară. Ea
acţionează asupra capacităţii sistemului nervos de a
modifica şi învăţa noi tipuri de mişcare, simţire şi
gândire. Metoda implică două aplicaţii:
conştientizarea prin mişcare şi integrarea funcţională.
Conştientizarea prin mişcare constă în exerciţii
ghidate, plăcute şi care nu presupun mult efort.
Integrarea funcţională este un proces în cadrul căruia
se foloseşte o mişcare specifică care necesită mare
îndemânare şi mişcări pasive. Este cunoscută pentru
capacitatea ei de a corecta problemele musculare şi
neurologice grave şi de a îmbunătăţi activitatea
generală a organismului.
 •Tehnica Alexander urmăreşte educarea psiho-fizică
şi a fost iniţiată de F.M. Alexander. Ea are în vedere
caracteristicile inconştiente care determină anumite
tipuri de mişcări sau poziţii ce sunt adoptate la nivel
muscular. Aceste caracteristici pot fi conştientizate, iar
pacientul îşi poate da seama de modul în care se mişcă,
modificând aceste caracteristici dacă este necesar,
permiţând trupului să se mişte echilibrat, graţios şi
uşor, reducând şi eliminând tensiunea din sistemul
musculo-scheletal. În cadrul acestei tehnici, o
importanţă deosebită o are raportul dintre cap, gât şi
spate.
•Tehnica orto-bionomică a fost dezvoltată în 1970 de
către Arthur Lincoln Pauls. În cadrul acestei tehnici se
folosesc mişcări uşoare şi poziţii relaxante prin care se
elimină tensiunea musculară, în scopul restaurării
echilibrului şi a structurii corecte a corpului.
 Metodele orientale
Toate aceste metode sunt fundamentate pe
principiile medicinei chinezeşti şi pe circulaţia
energiei chi prin meridiane.
În cadrul acestei grupe sunt incluse acele metode
pentru aplicarea cărora se apasă cu degetele sau alte
părţi ale mâinii (uneori, chiar şi cu alte părţi ale
corpului). Există peste 10 tipuri de masaj oriental,
printre care se numără:
•Presopunctura şi shiatsu sunt asemănătoare,
presiunile pe ţesuturi realizându-se cu ajutorul
degetelor. În presopunctură se apasă pe anumite
puncte, de cele mai multe ori corespunzătoare celor
din acupunctură. În shiatsu se presează o serie de
puncte (numite tsubo), aflate aproximativ pe partea
mediană a segmentului abordat. Uneori se asociază
şi exerciţii de întindere (stretching) sau anumite
mişcări.
 •Jin Shin Jzutsu se foloseşte pentru reechilibrarea
circulaţiei interioare a energiei şi pentru a elimina
blocajele acesteia din trup. Blocajele se identifică
folosind diagnosticul prin puls, apoi se ating uşor o
combinaţie de puncte (de la 2 la 26).
•Presopunctura psihosomatică Jin Shin Do. Se
aplică o presiune profundă asupra punctelor şi pentru
o perioadă mai mare de timp decât în tehnicile
anterioare. Scopul este de a elimina în profunzime
tensiunea musculară (de origine fizică sau psihică), cu
ajutorul unei presiuni uşoare dar profunde cu
degetele. Metoda încorporează şi tehnici de respiraţie,
teoria acupuncturii orientale, tehnicile japoneze de
apăsare cu degetele şi teoria segmentară reichiană
(un mod de interpretare a influenţei tensiunilor asupra
diferitelor părţi ale organismului, inclusiv asupra
anumitor sentimente şi emoţii).
 Metodele energetice (neorientale)
Atingerea terapeutică, ca şi metodă energetică
neorientală, s-a născut şi s-a dezvoltat în contextul
medicinei convenţionale occidentale, în 1970, la
propunerea terapeutei naturiste Dolores Krieger. Este
interpretarea contemporană a mai multor tradiţii antice
de vindecare, fiind o metodă integrativă, care îmbină
mai multe modalităţi de intervenţie derivate din alte
metode.
Metoda funcţionează după următorul principiu:
biocâmpul energetic uman depăşeşte graniţele pielii, iar
specialistul îşi foloseşte mâinile ca senzori pentru
localizarea problemelor energiei corespunzătoare
problemelor din trupul fizic. Specialistul este un fel de
conductor de energie, aducând-o conştient şi activ în
corpul pacientului. Cu ajutorul mâinilor, energia este
direcţionată şi focalizată, uneori cu mişcări ritmice şi
alunecoase. Iniţial, terapeutul nu atinge corpul
pacientului.
 Din această categorie fac parte:
•Terapia prin polaritate, care a fost iniţiată în
1920, de Randolph Stone. Specialistul foloseşte
o atingere uşoară a punctelor pentru a armoniza
circulaţia energiei şi pentru a echilibra structura
corpului. Principiul de bază este acela că fiecare
celulă are doi poli, pozitiv şi negativ, iar trupul
trebuie manipulat uşor pentru realizarea unei
circulaţii energetice optime.
•Tehnica Reiki este o tehnică antică, în cadrul
căreia specialistul conduce energia binefăcătoare
din univers către trupul bolnavului.
 Alte metode şi tehnici
În această categorie sunt cuprinse metodele şi
tehnicile integrative, care de fapt sunt combinaţii de
metode şi tehnici care poartă numele de masaj
integrativ sau tehnica integrativă bodywork. Acestea
sunt:
•Terapia craniosacrală, iniţiată în 1977, de către
Ernst Retzlaff, a fost denumită astfel pentru a o
diferenţia de osteopatia craniană a lui Sutherland.
Metoda Sutherland are în vedere oasele, terapia
craniosacrală are în vedere ţesuturile, lichidele,
membranele şi energia. Palparea se foloseşte atât la
determinarea, cât şi la tratarea disfuncţiilor sistemului
craniosacral (capul, coloana vertebrală şi sacrumul).
Principiul de funcţionare a terapiei se bazează pe
premisa că lichidul cefalorahidian are un puls propiu,
iar specialiştii îl detectează şi, prin presiuni corectoare,
îi restabilesc pulsul normal.
 •Reflexologia implică stimularea manuală a
punctelor reflexe de la nivelul urechii, mâinilor şi
picioarelor. Fundamentată iniţial de către vechii
chinezi, pe principiile medicinei chinezeşti, metoda a
fost introdusă în America de către William
Fitzgerald, în 1900, sub numele de terapie
regională.
Ulterior, având ca bază această metodă, s-au
dezvoltat diverse alte metode şi tehnici de masaj
reflex (masajul reflex al ţesutului conjunctiv,
metoda Dicke, metoda Grossi etc.).
•Echilibrarea zero este o metodă nedureroasă de
echilibrare a raportului dintre trupul energetic şi cel
structural, prin apăsare uşoară exercitată în unele
zone cheie ale sistemului osos.
 În România, doar acupunctura şi presopunctura au
pătruns în epoca comunistă, dar şi aceste metode erau
privite cu suspiciune şi nu prea erau acceptate de lumea
medicală. După revoluţia din decembrie 1989, au început
să fie importate din ce în ce mai multe metode şi tehnici
complementare, alternative şi s-a simţit nevoia ţinerii lor
sub control, motiv pentru care, în 1997, a fost înfiinţată
ANATECOR (Asociaţia Naţională pentru Terapii
Complementare din România). România a devenit astfel
al doilea stat din lume (după SUA), care avea o
organizaţie acreditată la nivel naţional specializată în
domeniul terapiilor complementare şi alternative. Prin
Statutul său, asociaţia îşi propunea să conlucreze cu
toate sectoarele care prin specificul activităţii lor
contribuie la diminuarea sau înlăturarea suferinţei şi
cauzelor bolilor, iar printre obiectivele de activitate îşi
înscria formarea şi perfecţionarea profesională,
învăţământ universitar şi postuniversitar prin şcoli proprii
sau ale organizaţiilor de profil afiliate.
 La prima Conferinţă de Terapii Complementare
- Arad, noiembrie 1997 - Dr. Chim. Adrian Pătruţ
arăta că acţiunile, metodele şi procedeele
terapeutice situate în afara sau cel mult la limitele
practicilor medicale recunoscute sunt denumite tot
mai frecvent Terapii alternative sau Terapii
complementare, între acestea două existând însă
diferenţe în sensul că Terapiile alternative pot fi
interpretate ca alternative la practica medicală, în
timp ce denumirea de Terapii complementare, mai
restrictivă şi mai prudentă, sugerează ceva
complementar şi uneori chiar auxiliar faţă de
practicile medicale.
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!